Irina Şubredu

Imi place intotdeauna, in filme (in special in cele de dragoste, dar nu numai), sa urmaresc secventele care spun povestea unei femei, asa cum e vazuta ea de catre un barbat. Uneori secventele astea nu au dialoguri, sunt franturi de imagini cu fundal muzical siropos sau furios sau depresiv; succesiuni; momente; cand se trezeste si-si aseaza parul ciufulit; cand invarte lingurita in cafea; cand vorbeste cu cineva, se plimba, zambeste sau dimpotriva; cand se gandeste, cand se framanta, cand viseaza cu ochii deschisi.

Imi place sa citesc ce scriu barbatii despre femeile “lor” sau despre cele care ii marcheaza cumva; imi place sa-mi imaginez cum arata femeile din spatele melodiilor care imi plac (femeia din “growing up beside you“, femeia din “zambetul tau de dimineata“, cea din “cantec pentru ea“…).

Imi place, fiindca ma face sa ma privesc din exterior cumva. Si fiindca ma face sa ma intreb intotdeauna cum ar fi sa fiu femeia aceea pentru cineva…

“În imaginaţia mea, în dimineţile ceţoase sau

după-amiezile cu soare apunând

spre apa din nord-vest, încerc să mă gândesc

pe unde ai putea fi şi

cam ce faci în timp

ce mă gândesc la tine. Nimic complicat –

tu care ieşi în grădina ta, stai

pe leagănul de pe prispa din faţa casei sau

în picioare în dreptul chiuvetei din bucătărie.

Lucruri de genul

ăsta. Îmi amintesc tot. Cum miroseai,

cum aveai gust de vară.

Senzaţia pielii tale lipită de mine,

şi sunetul şoaptelor tale

în timp ce te iubeam.”

P.S.: ca sa pot reproduce intocmai bucata de mai sus, am facut ceva ce nu se face: i-am cerut cu imprumut cartea – pe care eu i-am dat-o in dar (cartea cu semn – de carte – tot de la mine).

Ce se intampla cu toate acele parti din noi pe care le iubim si apoi le uitam?

Ce se intampla cu toate acele usi pe care nu le deschidem cand alegem dintre ele doar una?

Unde stau toate acele parti din suflet cand noi dormim, mancam, visam, traim? Cand noi credem ca traim o viata pe care o intelegem bine, careia i-am “dibuit” rutina si regulile, rasariturile si apusurile si toate spatiile dintre doua batai de inima?

Si ce este pana la urma ceea ce noi numim dragoste?

Intr-un fel mi-e dor de vremea cand puneam mai multe intrebari si credeam ca stiu mai putine raspunsuri. Mi-e un dor copilaresc, cum mi-e dor sa ma conduca bunica pana la poarta dimineata sau sa-mi incalzeasca Bogdan mana inghetata – fara sa-i pese ca se uita stramb profa de chimie: stiu ca aceste lucruri apartin trecutului si ca se potrivesc in peisajul acela.

Dar mi-e dor de vremea cand puneam mai multe intrebari – chiar de vremea cand stateam cu Roxana in fiecare noapte pana la doua si puneam una alteia intrebari serioase, “de viata si moarte”; si de viata de dupa moarte.

Acum – primesc intrebari de la toata lumea (incepand cu copilul meu care ma intreaba fara incetare lucruri – din care majoritatea incep cu “de ce?”) si m-am obisnuit sa dau raspunsuri. Si singurele intrebari pe care mi le mai pun par sa fie “ce nu inteleg?” sau “ce am de invatat din asta?”.

Dar poate n-ar fi rau sa-mi reiau obiceiul de a pune intrebari; de a pune sub semnul intrebarii totul; de a ma mira de orice minune care-mi iese in cale, si a o intreba de unde vine si unde se duce si mai ales cum de a poposit la mine pe umar; de a ma intreba mereu ce simt, cine vreau sa fiu si incotro vreau sa ma indrept in continuare.

Sau de ce mi se pare cateodata ca ploua, desi afara ninge cat se poate de clar.

Teo are o vorba cand trece printr-o perioada mai aglomerata. Zice: “nu m-am mai intalnit de mult cu mine…“.

Daca luna octombrie este luna mea favorita, atunci noiembrie e cea mai antipatica luna pentru mine: este friguroasa, intunecata si uda.

Am pe usa oameni de zapada cu caciulita si manusi si la consiliere oameni de lumina cu sclipiri calde in ochi.

Mi-e bine cand ma asteapta sotul meu cu mancare calda acasa, cand cate un copil imi recunoaste vocea de la trei camere distanta si cand sunt mandra tare de sora mea.

La capitolul realizari (daca ar exista unul) as trece un training de duminica – cu niste copii faini adusi de AIESEC, felul in care mi-am pescuit copilul cand s-a avantat in piscina, precum si cate o conversatie prietenoasa cu un om cu care altadata ma luptam cu orice ocazie.

Afara e prea frig, inauntru e prea cald si eu sunt suspendata intre, cu Andries in urechi, Nuţă in ochi si-o cana de cafea cu dragoste din care beau in ultimul timp prea multa.

Asa de simpatica a fost azi Adina cu-al ei “abia astept sa-nceapa concediile la noi…”. “Ce concedii, Adina?” “Paaaiii, X intra in concediu in iunie. SI PE URMA EU!” (!!!!)

Ceea ce m-a dus cu gandul, evident, la faptul ca zabauca de mine n-are deloc reprezentarea ideii de “concediu” / “vacanta”, cum scrie la carte. Ca sunt bagata cu nasul in tablou pana peste cap. In diverse… tablouri, de fapt. Ca sunt, de asemenea, bagata cu nasul in farmecul de nedescris al zilei de azi.

Desi un dialog cu Bogdan purtat ceva mai tarziu (“mami, tu te incalti cu papuceii cand iesi afara?”; “Da, Bogdan”; “DA DE SE?”; “paaai, asa, fiindca ies afara. ce? tu iesi DESCULT AFARA??”) – m-a procopsit cu un chef nebun sa ies desculta afara. Dintr-o cabana. La un munte. Intr-o poiana. Cu liniste. Intr-o dimineata cu soare portocaliu. Si cu roua. In iarba.

Ceea ce mi-a amintit un alt dialog, cu Nik (care m-a amenintat deja cu tortura groaznica daca nu-i recunosc drepturile de autor – muhaha):

Eu: “Ce faci? Esti busy?”

El: “busy. ENJOYING LIFE“.

(Na, ca am zis, ma!)

Pe drumul obisnuit dintre birou si cantina ma opresc deseori sa “simt” ziua pe care tocmai o traiesc. Vantul, daca e vant, soarele, daca e soare, norii, daca sunt nori. Azi a fost o zi foarte foarte frumoasa, Madalina. Luminoasa si senina si suficient de racoroasa cat sa nu fie antipatica.

Ajunsa acasa, am facut curat, o curatenie de primavara veritabila, fara focuri pe campuri, dar cu scuturari de prafuri din greu si cu spalari de geamuri… din alea… prin care rufele vecinilor se vad deodata mai curate.

Am privit copilul meu (singurul, Cristi ; sau cel mai mic dintre cei 14, Dana) – jucandu-se cu apă cu cea mai mare incantare, ud pana la coate, dar cu gura pana la urechi (ca de n-ar avea urechi ar rade de jur imprejurul capului…).

Am inceput de cinci ori sa spun Sanei povestea locurilor pe unde am fost “plecata” (a sasea oara cu noroc) si am reusit sa fiu deodata “si rea si femeie” cu o aproape-cunostinta cat se poate de veche, de la care am primit in schimb o imbratisare.

Insa acum, la final, insula mi-a facut dor si pofta de ploaie si fiindca e cald in casa, poate prea cald, imi vine sa deschid geamul si sa inchid ochii, doar-doar o sa incep sa aud si sa simt picaturile siroind – pe pervaz, pe obraji si peste ganduri.

Chiar: unde stau fluturii cand ploua??