Irina Şubredu

In caiet la Bogdan scria astazi:

“Se pare ca ii place in mod deosebit tema noastra de saptamana asta. Mai exact Universul“.

Now, that’s my boy!

(cu multumiri Ramonei si Andreei pentru bucuria pe care fara sa stie mi-au facut-o).

Sirul gandurilor care a dus la postarea de fata isi are originea intr-o prezentare TED impartasita de Adrian asta-seara. Prezentarea o face Philip Zimbardo, psiholog si profesor emerit la Stanford – de care v-ati impiedicat aceia dintre voi care n-ati chiulit chiar de la toate orele de psihologie sociala din facultate, si care implineste azi (ca sa vezi coincidenta…) frumoasa varsta de 78 de ani.

O prezentare TED ingrozitoare care o sa ma fericeasca mai mult ca sigur cu vreo cateva cosmaruri, dar care m-a pus pe ganduri serios si mi-a amintit o dilema mai veche: cum discerni intre bine si rau sau, mai plastic spus “pe unde trece linia care separa binele de rau“. O zice frumos Solzhenitsyn, citat pe parcursul prezentarii de Zimbardo – “but the line dividing good and evil cuts through the heart of every human being”. Nu printre granite de state, nu printre clase sociale, nici macar printre partidele politice (asa zice omul, nu dati cu rosii in mine…), ci chiar prin inima oamenilor, prin inima fiecarei fiinte umane.

Zimbardo incheie intr-o nota optimista, sfatuindu-ne sa ne crestem copiii cu mentalitatea eroului, sa-i educam sa se vada pe ei insisi ca pe niste potentiali eroi care asteapta doar situatia potrivita in care eroismul sa se manifeste. Astfel, situatiile care pot declansa raul ascuns in fiecare dintre noi sunt fix aceleasi situatii care pot trezi eroul latent, persoana obisnuita capabila de fapte extraordinare.

Ceea ce m-a facut sa ma intreb, desigur, daca nu putem merge (cel putin cu imaginatia) si mai departe. Si in loc sa asteptam situatia extraordinara care ne poate transforma in niste eroi – si care ne poate iesi in cale o data, sau doar de cateva ori in viata, ce-ar fi daca ne-am creste copiii cu mentalitatea eroului de fiecare zi, invatandu-i ca sta in puterea lor sa ia zilnic cateva zeci de decizii mici si aparent obisnuite, dar care ii situeaza de partea cu binele al liniei care trece prin fix mijlocul inimii lor? Si daca, facand asta zi dupa zi, in fiecare zi, vor ajunge sa se uite in urma la o viata extraordinara care INSEAMNA CEVA si care nu-i traita degeaba? Si daca nu ne-am limita la a-i invata asta doar pe copiii nostri? Daca am incepe sa aplicam asta in propriile noastre vieti, zi dupa zi? Incepand de azi. .. Cum ar fi atunci?

Este a nu stiu cata oara cand stau cu “foaia alba” in fata si nu ma pot decide sa scriu un articol cu cap si coada. Tot am senzatia ca poate nu s-ar potrivi cu restul… peisajului de aici. Dar poate peisajul de aici nu se mai potriveste cu mine.

Pe de o parte mi-e ciuda ca m-am invatat sa tot iau calea usoara si scurta a alegerii unei imagini sau a unei melodii care – in fapt – exprima starea mea de moment. Dar intr-un mod lenes si neoriginal; intr-un mod care nu-mi mai cere sa fac “munca” de a distila in cuvinte ceea ce ma bantuie sau ma consuma sau ma ridica pe culmea entuziasmului si a bucuriei.

Am o dispozitie total nesiropoasa si nu stiu daca e de la tonele de treaba pe care le am de facut sau de la norii prin care trece avionul meu cateodata (pe marginea cazii vad in fiecare dimineata jucariile lui Bogdan din categoria “obiecte care zboara” si in fiecare dimineata ma duc cu gandul la Javier Marias si “Maine in batalie…”).

In ciuda dispozitiei nesiropoase, precum si a protestelor anti-Valentine, mi-am luat jumatate de zi pentru relatia mea (barbatul acela care parca ar fi dintotdeauna acolo si pe care il redescopar cu mirare cand imi ridic ochii din cand in cand din… amanuntele vietii mele de zi cu zi) – si ne-am dus sa vedem o expozitie de fotografie, sa cumparam placinte cu gust de a-casa si sa cinam La Castel.

In rest, simt uneori lipsa lui Adrian (dar am vazut ieri ca i-au aparut niste carti noi si am de gand sa ma delectez cu ele curand); am mai tot timpul sub ochi doua carti (ceva beletristica si ceva psihologie, de obicei); vad multi, multi “copii” zilele astea – si le dau parti din mine, straduindu-ma in acelasi timp sa-i motivez, invat, conving, scutur sau amenint (dupa caz) sa se gandeasca la viitorul lor; planuiesc multe lucruri care ma entuziasmeaza grozav (atat din cele profesionale, cat si bucurii mici si mari – personale); ma bucur de cafele si discutii cu oameni destepti, frumosi si talentati, care si-au promis sa nu-si mai faca niciodata prieteni noi si trimit non-stop dragoste unor oameni cat se poate de dragi care au trecut prin clipe cat se poate de grele.

Am multe in gand, dar acum stiu ca is posibile toate; multumesc in viteza Universului pentru sincronicitatile pe care mi le serveste cam la doua zile (Vermeer si Stephen Hawking fiind doar cele mai recente); ma simt coplesita de treburi si fantazez la odihna – doar ca sa imi amintesc in doua secunde ca jumatate de zi de pauza imi ajunge ca sa imi recapat perspectiva. Imi impart dilemele cu oameni cu aceeasi formare ca mine – bucuroasa peste masura ca i-am gasit si ma intreb tot timpul ce pot face sa iubesc lumea asta asa cum este, fara sa incetez sa o fac in fecare zi un pic – macar  un pic mai buna.

Sunt intr-un loc in care aproape pot jura ca n-am mai fost, desi cumva, cunosc regulile de circulatie, iar unele fragmente din peisaj imi par de-a dreptul familiare.

Sunt in concediu, dupa concediu. Sunt aproape de prieteni, desi sunt departe. Tin legatura strans cu oameni cu care nu ma vad; ma apropii de oameni cu care urmeaza sa nu mai am de a face si ma instrainez de oameni de care credeam ca m-am legat.

Platesc intr-o moneda pe care n-o inteleg.

Sunt intoxicata de frumusete; fiecare moment e o poezie, fiecare pas – un prilej de poza, fiecare detaliu – o opera de arta neexpusa in nicio galerie.

Magia ma inconjoara, desi fug de ea. Gasesc lucruri pe care am renuntat sa le mai caut. Primesc cadou concerte si plimbari cu telecabina pana la apus. Am conversatii adulte cu un copil de clasa a VIII-a. Fac glume de scoala generala cu un om cu zece ani mai mare decat mine.

Fac oamenilor daruri de date aleatorii. Ma indragostesc ca o adolescenta de un barbat langa care dorm de zece ani aproape in fiecare noapte. Peisaje pe care le-am vazut doar in vis si-n reviste sunt fix in fata ochilor mei.

Fac calcule matematice complicate: adun relatii umane cu nelinisti, scad teste si decizii si la urma le impart la planuri.

O femeie draga mie ma asteapta sa descantam o cafea. Un barbat drag mie cauta indicii in texte mazgalite pe-un colt de servetel.

Obosesc de nu mai pot de la un mare stat degeaba si ma energizeaza pana-n ultima celula sapte proiecte derulate in paralel.

Las multe lucruri neterminate; altele neincepute, iar altele ne-inmijocite; in timp ce altadata refuz sa bag sub pres adevaruri incomode si sa pretind ca e totul in regula cand nu e.

Nu mai sunt geloasa si nu mai dau la infinit. Te las sa pleci daca vrei si cer totul de la tine daca stai. Dar iti deschid larg fereastra pana in centrul a ceea ce sunt eu; imi pun sufletul pe tava si uneori iti dau un ban de aur rest la paine.

Nu ma mai tem sa-ti spun ca mi-e frica; nu-mi mai e rusine sa-ti spun ca te vreau; nu mai consider ca “si eu” este singurul raspuns la “te iubesc”.

Daca ma intrebi cine sunt, uneori nu mai stiu; dar iti raspund fara gres ce visez si ce simt chiar acum.

Nu stiu cum se cheama ce mi se intampla. Poate cresc. Poate invat. Poate de fapt ma ratacesc si incerc drumuri care n-au nicio destinatie.

Poate traiesc. Poate traiesc…

Nu stiu exact cate. Doisprezece, poate treisprezece de etaj. Ori cinci etaje. Eh, nu sunt tocmai putine. Dar in timpul urcusului, cumva, la un moment dat, mi-am dat seama ca nu se mai vede la fel. Au inceput sa se vada dealuri, campuri, un colt de oras; luminile care incepeau sa se aprinda.

Si momentul acela magic, de bucurie ca am ajuns pana aici, de “hai sa ne tragem sufletul”, de “uau, uite cum se vede!!!” si de “suntem doar tu si eu si avem orasul la picioare”.

Plus ideea ca na, nu-i musai sa ma duc pana-n Ljubljana, ca sa urc pe munte pana la cetate, ca sa urc in turn pana pe acoperis – ca sa am acces la o noua perspectiva, complet diferita. Toate astea imi sunt disponibile si aici.

Sigur, sunt camere de luat vederi. Si sigur, exista o portarita (cu un fiu pe nume Bogdan). Si mai ales – sigur ca “nu e voie!”.

Dar e usor si atat de aproape incat m-a facut sa ma gandesc ca “altfel”, “mai liber” si “de sus” ne este de fapt mereu la indemana.

Tema zilei de azi a fost libertatea. Mi-am inceput ziua cu revelatia ca sunt ingrozita de libertate, cu care de cele mai multe ori nu stiu ce sa fac – asa ca-mi umplu viata de constrangeri si obligatii pentru confortul iluziei ca nu am de ales. In acelasi timp insa, fereasca-te sfantu’ sa incerci in vreun fel sa-mi ingradesti libertatea: vei vedea cu cata violenta pot opune rezistenta cand vreau!

Mi-am inceput ziua cu cartea lui Lise, cautand raspunsuri comode la intrebarea incomoda ce as alege daca as avea libertate deplina. Si luminandu-mi-se privirea la gandul ca cel mai probabil as alege EXACT ceea ce fac acum, ce am acum si cine sunt acum. Nu incerc sa spun ca sunt un om fara frustrari, fara lupte, dificultati sau regrete (se pare ca partea asta nu reiese niciodata clar din ceea ce scriu). Incerc sa spun insa ca drumul pe care ma aflu (cu poticnirile lui, urcusurile lui, asperitatile si furtunile lui) – este exact cel pe care l-as alege daca as avea libertate totala de alegere.

Imi inchei ziua cu cartea lui Yalom (incheind si cartea lui Yalom). Aici, personajul sau isi vrea inapoi libertatea si  constata – la capatul unei experiente admirabil de ingenioase – ghici ce? Constata ca, avand libertatea de a alege, isi alege, de fapt, exact destinul in care se credea prizonier si din care lupta cu inversunare sa scape.

“When it comes to other people on planet Earth, Irina, what you want to keep in mind, is that you’re all related.

Really, really.

Brothers and sisters,
The Universe.”

Ieri, seara de film cu fetele. O Madalina avea sotul plecat, cealalta un sobolan in camera, asa ca le-am gazduit la mine. Conventia: sa ne uitam la un film siropos, pe care oricum nu l-am vedea cu baietii.

O Madalina alege “The time traveler’s wife” si propunerea se accepta.

Doua ore mai tarziu, un prieten pe care il am in lista de messenger imi spune ca tocmai a terminat de vazut “The time traveler’s wife”, cu doua ore in urma. Oare… o fi calatorit vreunul dintre noi in viitorul celuilalt si si-a ales filmul in functie de asta? Sau este doar o alta simpla coincidenta?

Ma urc intr-un taxi pe fuga sa ma intalnesc cu Laura. (Am reusit, prin niste artificii sa gasim loc in programele noastre pentru ceva mai mult de o ora in care sa recuperam o luna si jumatate).

La radio, cu cateva secunde inainte sa cobor, incepe Shakira, cu Gypsy. M-am bucurat, fiindca ma inveseleste melodia, insa dupa primele acorduri ajung la destinatie. Fiind o zi frumoasa si insorita si avand inainte o intalnire frumoasa si insorita, imi doresc intens sa o ascult pana la capat. In prima clipa am crezut ca o voi auzi pe terasa la care mergeam. N-a fost asa, si am uitat cu totul de ea.

Insa la intoarcere, iau un alt taxi, sa ajung la cealalta intalnire importanta a zilei, cea cu sotul meu. In clipa in care inchid portiera, la urcare, GHICITI ce melodie incepe la radio? Mmmm…

“I said hey you
You’re no fool
If you say ‘NO’
Ain’t it just the way life goes?
People fear what they don’t know
Come along for the ride, Oh yeah
Come along for the ride, whoo-hoo

‘Cause I’m a gypsy
Are you coming with me?
I might steal your clothes
And wear them if they fit me”

Aproape ca m-am obisnuit sa intalnesc zi de zi sincronicitati la tot pasul; legaturi neobisnuite si improbabile intre lucruri care imi plac, care ma preocupa (deci locuiesc in capul meu) si cuvinte, intamplari, oameni – care locuiesc in afara mea. Aproape ca nu-mi mai amintesc cum e sa NU descopar aceste legaturi.

Si aceasta aproape obisnuinta a mea aproape ca ma face sa trec peste sincronicitati frumoase, ca cea de azi, cu maci, fara sa le povestesc.

Asadar, astazi, una dintre persoanele apropiate mie pe plan profesional  – dar cu care vorbesc foarte rar altceva decat subiecte profesionale, avea la avatar o poza frumoasa cu maci si la status “Un buchet de maci pentru I.“. Convinsa fiind ca e vorba de altcineva, dar mirata de coincidenta de nume si de preferinte (etno)botanice, am facut o gluma pe tema asta, doar ca sa aflu ca da, era vorba despre mine!

Jumatate de ora mai tarziu, unul dintre studentii din proiectele noastre – cu care pastrez legatura – imi povesteste ca el si prietena lui se gandeau sa vina azi pe la mine cu… un buchet de maci!

As fi trecut, cum spuneam, peste aceasta intamplare fara s-o povestesc daca – o secunda inainte sa inchid calculatorul nu m-ar fi impulsionat o postare dragalasa de pe blogul asta - legata de melodia care m-a bantuit ieri si azi. Si, pentru ca Universului in care traim tare-i mai place sa se joace, am dat, alte cateva secunde mai tarziu, peste asta – o oglinda perfecta pentru melodia despre care spuneam.

De asemenea, pe plannerul nostru din birou scrie la ziua de ieri “spread the love” – iar eu am sentimentul – de aseara incoace ca s-a spart o conducta cu dragoste, fiindca simt cum primesc din toate partile (pana si de la fina mea care azi a zis “NA-NA”), dar asta este o alta poveste si va fi (probabil) povestita alta data….