…spun La multi ani! celeilalte jumatati din viata mea. Impreuna cu care am trecut printr-un milion de momente usoare si grele, am calatorit, am muncit cot la cot (uneori luni intregi, fara intrerupere), am urcat pe munte, am coborit de pe munte (numai noi stim cum 
); am planuit surprize; ne-am enervat si ne-am calmat dupa; am imaginat si am visat.
Si o dedicatie muzicala: Carole King – You’ve got a friend.
Draga Bogdan,
nu stiu cum este sa ai o mama ca mine. Presupun ca nu are cum sa fie prea comod…
In felul in care te cresc, sunt multe “eu n-am sa fac niciodata asa ceva” – notate in carnetel de cand eram copil; multe “sper sa fiu un parinte cel putin pe jumatate la fel de special cum au fost parintii mei pentru mine cand aveam varsta ta” si multe teorii progresiste de psihologia dezvoltarii.
Sunt multe frici (sa nu ti se intample vreo tragedie, sa nu mostenesti fricile mele) si multe asteptari (sa mostenesti curiozitatea mea despre lume, dar mai ales, daca s-ar putea, dorinta de a o face mai buna).
Sunt multe promisiuni - facute mie insami, inainte sa devin mama, facute tatalui tau, cand inca te purtam cu mine, facute tie, dupa ce te-ai nascut.
Cat ai clipi din ochi a mai trecut un an de cand esti cu noi. Un an plin, fantastic, minunat. Un an usor.
Anul in care ai devenit copilul mare cu care joc jocuri cu reguli complicate si de la care – in ultimul timp, iau bataie pe bune la jocurile astea;
in care ne-am obisnuit sa ne spunem “cel mai frumos lucru” care ni s-a intamplat peste zi;
in care se poate intampla efectiv o tragedie daca uneori sosetele nu se asorteaza cu… modelul de la bluza sau daca maneca stanga a ramas in urma odata cu geaca;
in care ai avut pentru prima data un prieten care a ramas la tine peste noapte;
in care ti-ai facut pasaport si ai avut experienta pornind de la care ai inceput apoi un milion de povesti cu “stii, cand am fost in Bulgaria…”; in care imi povestesti cu seriozitate despre Stefan si despre Natalie, despre Andrei Arsene care este altcineva decat Andrei Istov; iar uneori imi spui franc “shhh, acum vorbesc la telefon cu Paul!”;
in care ai speriat-o la culme pe bunica Viorica – spunandu-i ca ai venit singur de la gradinita, pe bunica Jeni – disparand doua strazi mai incolo intr-un oras necunoscut tie si pe Nanu – ascunzandu-te in sertarul de la masa pentru mai bine de 15 minute;
in care ai lasat-o fara replica pe mama mare – ducandu-te singur la magazinul de paine si intorcandu-te cu paine, pentru care ai platit bani si ai primit rest – si pe mamica aceea din Carrefour – cand ai dus inapoi sucul acidulat si l-ai asezat singur pe raft;
in care ai invatat sa dansezi, cu profesor de dans si ai inceput sa faci ore de engleza intr-un grup cu copii de scoala generala;
in care ai invatat pe de rost “Vrajitoarea Yoli-Zoli si pulberea de alandala” si ai trecut prin a doua ta serbare fluierand;
in care invatam impreuna sa ne facem albume cu vise, iar eu invat sa te mai las sa dormi si langa mine uneori;
in care ai sunat singur sa chemi taxiul, dar te-ai obisnuit sa lipesti de mine ca sa “te bag in paturica” daca e cumva prea frig in masina cand plecam la gradi.
Un an plin, in care s-au intamplat multe, nenumarate lucruri importante, fantastice, marunte si dragi, dar care a trecut totusi cat ai clipi.
Si iata-ma acum, din nou, in ziua in care implinesti patru ani, uitandu-ma la felul in care te cresc, in care te crestem.
Si uitandu-ma, vad in el multe frici, asteptari, promisiuni, dorinte. Vad incercari si erori; enervari si regrete.
Dar mai ales, mai presus de toate, vad dragoste.
La multi ani, dragul meu!
“Cu dragoste,
Mama”.
(sau “Diferite feluri de Nicolae si nu numai”)
De ziua Bunicului meu – primul Nicolae important pe care l-am “prins” – nu stiu daca nu-mi amintesc pentru ca eram prea mica sau pentru ca nu se sarbatorea. Dar amintirile despre el sunt oricum acolo, vii, impletite cu primele imagini din copilaria mea.
Abia apoi vin la rand amintirile despre seri de Mos Nicolae, cu ghete care se umpleau peste noapte de dulciuri – si pe care le descopeream dimineata cu o bucurie pe care o resimt si in ziua de azi.
In liceu, sase decembrie era ziua de nastere a unui prieten drag, pe care il chema si Nicolae, si ziua numelui unui alt prieten (cu care tin legatura si acum).
In facultate, pe sase decembrie sarbatoream un alt prieten pe care il chema si Nicolae si care – intamplator bineinteles – semana foarte bine fizic cu celalalt Nicolae nascut pe 6 decembrie.
Dupa multi ani de relatie am aflat ca de fapt pe tatal lui M., caruia in familie i se spune altfel, il cheama tot Nicolae.
Putin mai tarziu, sora mea s-a indragostit de – si apoi s-a casatorit cu – surpriza – tot un Nicolae.
Si cativa ani mai tarziu, mai precis cu exact un an in urma (doar ca ceva mai pe lumina) – fina mea mai mare o aducea pe lume pe fina mea mai mica, Maria Teodora (zisa si “Teo Mică” – de catre Bogdan-cel-Mare si alti adulti semnificativi), cu ajutorul unui doctor care se numea Bogdan si – daca nu ma lasa memoria – si Nicolae.
Cu alte cuvinte – o zi care a fost importanta pentru mine toata viata si care este si acum. Si cu inca alte cuvinte, de multe ori: La multi ani!
Si-n dar – o melodie pe care am ascultat-o cred doar de vreo 50 de ori (Rob Thomas, Little wonders. Exact).
it’s the heart that really matters in the end.
O multime de lucruri ciudate se intampla odata cu o casatorie: te trezesti ca ceea ce numeai “familie” este un termen care isi extinde granitele dincolo chiar de ceea ce iti imaginai ca este posibil. Ocazie cu care devine firesc sa capat un loc in plus de rasfat (la Corbu, unde parintii lui Nik ne adopta, cu tot cu Bogdan, iar mama Cuta imi aminteste de fiecare data de Buni). Ocazie cu care Mada si Nik capata un loc in plus de rasfat – la aceasta familie – devenita prin alianta “a mea”.
Si cand intr-o dimineata ne urcam in masini si pornim – din Tatarasi si Copou, Piatra Neamt, Darmanesti, Ramnicu Sarat si Constanta – spre acelasi loc indepartat, dar frumos, din Muntii Vrancei, ce importanta mai are CARE verighete (sau care iubiri) au facut initial posibil aceasta adunare?
Asa ca nu stiu sa spun daca mi-a placut mai mult clipa de-acum traditionala cand am sarit in Suzuki; oprirea (a nu stiu cata) la poze, intr-un loc care-ti taie respiratia, asteptatul “unde se face la stanga”, leaganul genial de pe terasa, mic-dejunul cu clatite, lapte proaspat si rulada cu frisca, porumbul fiert sau linistea care se lasa cand cea mai mare parte a “trupei” pleaca in expeditie; descoperirea ca Bogdan si Octavian pot petrece o ora impreuna fara ca vreunul dintre ei sa se plictiseasca; clipele furate – “la sfat” cu Mada – ca pe vremuri; canile pe care scria ” Bogatia clipelor petrecute impreuna”; descoperirea ca eu si Manuel am avut in copilarie cate un caine pe care il chema Mitica; declaratia “Mami, eu te iubesc pana… in Bulgaria SI pana la luna SI pana unde se termina balansoarul” – in care “pana unde se termina balansoarul” este considerat cel mai indepartat reper.
Sau felul in care, impreuna cu oamenii acestia, indiferent de legaturile de sange, ma simt ca intr-o familie.
Nu pentru ca ma emotioneaza poza asta:
la fel de mult ca poza asta:
Ci pentru cat de tare imi vine sa ma bag si eu acolo!
Un copil mi-a spus astazi “La multi ani!” pentru maine. Primesc urarea, tocmai de aceea.
Si o dau, cu drag, mai departe.
Tuturor celor care pot sa topaie de bucurie ca au bibliorafturi colorate;
care pot sa joace fotbal cu mingea de carpe in mijlocul sufrageriei;
care pot sa faca dansul bucuriei pentru un penar cu 20 de linere de culori diferite;
care iau un cub de post-it-uri si il impart frateste tuturor celor din birou;
care se baga intr-o cutie in care a fost o imprimanta;
care urmaresc cu cea mai mare atentie si seriozitate un desen animat cu zanute;
carora le place sa se picteze pe faţă;
care se joaca cu baloane cu heliu sub pretextul ca ii amuza pe cei (si mai) mici;
pe care ii bucura cum nu se poate – baloanele de sapun;
carora le plac inghetata, acadelele si vata pe bat;
care nu se pot abtine sa nu se dea in leagane in parc;
care stiu toate desenele animate, pe unele dinte ele pe de rost;
care au curajul sa se bosumfle vizibil cand li se pare – nu ca nu sunt iubiti, ci ca nu primesc atentie destula;
tuturor celor carora le place sa picteze, sa se joace, care pot rade intr-un loc scortos si serios, sau de lucruri scortoase si serioase;
care au curaj sa dea si sa primeasca imbratisari.
Adica tuturor celor in sufletul carora traieste copilul interior.
O stiu de cand avea cateva zile. Aveam o rochita tricotata, cu manecile albe, pieptul albastru si fusta rosie – cand m-am dus s-o cunosc. Atunci, ca si acum, familia nu avea voie sa “intre la copil”, sa-l tina in brate (poate pana se va naste copilul copilului meu, lucrul asta se va schimba) – asa ca mama (mama mea) – ne-a aratat-o de la balcon.
Cand a venit acasa era carliontata, cu faţa boţită, si plangea tare. Relatia mea cu ea a debutat sub indicatia parentala “ochii si fata!”. Aveam trei ani si opt luni atunci. Lucrurile au ramas la fel douazeci si sase de ani mai tarziu.
Baiatul asta pe care si l-a ales a fost motivul unor crize de gelozie cum rar mi-a fost dat sa traiesc – atunci cand mi-am dat seama ca e serios, ca o sa “mi-o ia”. Insa mi-a devenit drag intre timp si am ajuns sa cred ca daca cineva poate avea grija de ea “cum trebuie”, el e acela.
Am fost toata viata sora ei mai mare, cu rol de mama uneori, mai putin ieri seara, cand daramata fiind, cu bateriile terminate, a avut grija de mine cum ai de propriul tau copil; am oprit-o cand a vrut sa plece (“stai cu mine pana adorm!“) si in timp ce adormeam, era inca acolo.
Peste 12 ore se marita. Nu stiu ce sa-i spun. Nu stiu de ce sunt atat de emotionata. Nu stiu unde e linia dintre a-i dori o viata plina de fericire si a-i da voie sa traiasca experientele ei, in felul ei. In fond, tot ce pot sa-i spun este ca voi fi acolo. La fel ca in toti anii de pana acum. Ca voi crede in ea, cum am crezut de cand ma stie. Si ca voi continua sa o iubesc, la fel de mult.
O sa scriu scurt si luminos despre intalnirea familiei SPER la care am mers ca si oaspete – “ca sa-l cunosc pe Adrian - in carne si oase” – mi-am spus eu, fiindca aveam nevoie de un pretext.
O sa scriu despre cladirea Facultatii de Psihologie din Bucuresti, aurie si calda pe interior, in care pentru trei zile m-am simtit ca acasa, si cand ma plimbam pe holurile ei ascultand muzica si cand stateam in amfiteatrul Radulescu-Motru putand, daca intindeam mana, sa ating oameni ale caror carti mi-au deschis usile psihologiei, acum 11 ani (Irina Holdevici, Mihaela Roco, Ion Mînzat), uimita ca oamenii acestia sunt reali si se afla la doua respiratii distanta de mine.
O sa scriu despre “mama Mitrofan“, in fata careia imi scot si acum in gand palaria, omul al carui har te cuprinde pe loc, care a reusit sa ma tina “lipita” de povestea ei – pe care cu mari emotii o citea de pe niste foi printate – poveste care simteam cum se revarsa direct din inima in inima.
O sa mai scriu despre oamenii aceia tineri care au curajul sa exploreze domeniile care ii pasioneaza, indiferent daca sunt domenii noi sau carari nebatute si despre cum curajul acesta se datoreaza de multe ori unei in-curaj-ari (dupa care tanjesc adesea si pe care nu mai stiu unde s-o caut…) .
O sa scriu despre cum experienta aceasta mi-a trezit dorinta si entuziasmul de a pune din nou mana pe CREION. Acela cu care imi scriu viitorul. Si a incepe sa astern pe “hartie”: “asa…” si “asa…” vreau sa fiu si eu. Cand voi fi… MARE.
(Despre Adrian n-o sa scriu (ca am vorbit destul). O sa-i multumesc doar, in soapta, ca mi-a dat vreo doua… raspunsuri. Si mi-a insinuat in minte o noua serie de intrebari).
…cu soare, cer senin si ghiocei, a fost pentru mine AZI, de ziua lui 
Iti scriu ca si cum ti-as scrie o scrisoare – inca de cand am aflat ca esti cu mine. Iti vorbesc despre ce simt eu cand sunt cu tine – de cand inca nu-mi raspundeai prin cuvinte, ci doar prin privirea plina de o intelepciune pe care nu multi adulti o au.
Azi vreau sa-ti povestesc ce am invatat eu de cand sunt cu tine.
De cand sunt cu tine, am invatat ca Universul iti poate acorda incredere deplina – cand lasa in mainile tale responsabilitatea unei alte vieti.
Am invatat cum se trece de la a numara orele – la a nu sti cand au trecut anii; de la a face atacuri de panica la un plans de-al tau pe care credeam ca nu-l inteleg – la a-ti spune “e in regula sa plangi, daca vrei, dar asta nu-mi va schimba decizia”.
Am invatat ca pot opri ritmul meu nebunesc de viata – pentru ca un timp sa nu stiu altceva decat faţa ta când dormi / faţa ta cand eşti treaz / faţa ta cand zâmbeşti prin somn.
Am invatat ca pot sa uit toate teoriile despre cresterea copiilor intr-o clipa in care mi-a fost prea somn ca sa te mai pun inapoi in patut; si ca mi le poate reaminti la fel de repede tatal tau, cu un simplu gest.
De cand esti cu mine, am aflat ce inseamna sa nu mai trebuiasca sa faci nimic pentru a fi iubit. Curios ca n-am invatat asta de la parintii mei, care sunt niste oameni cu o capacitate nemarginita de dragoste; dar imi ajunge o privire de-a ta; un gest de-al tau de a-ti pune amandoua manutele dupa gatul meu si a ma strange tare-tare, sau a-ti lasa capul pe pieptul meu si a-mi incredinta linistea somnului tau – ca sa imi amintesc.
De cand esti cu mine, am invatat ca odata cu tine s-a nascut o parte din mine care nu va inceta sa traiasca atata timp cat eu traiesc; am invatat ca pot multa vreme dupa ce am crezut ca am ajuns la capat; ca in barbatul de langa mine se afla un tata minunat caruia nu-i banuiam existenta; ca cel mai bun lucru pe care-l pot face uneori pentru tine este sa ies din camera si sa te las sa te linistesti singur; ca poti iubi de la un om fiecare celula – si unghiile si genele si gropitele din obraji, si firele incurcate de par, si ca uneori esti destul de norocos incat miracolul cresterii cuiva sa se petreaca nu doar sub ochii tai si sub mainile tale, ci chiar in stransa legatura cu tine – intr-o legatura care uneori pare imposibila si ireala.
Ca o sa se intample sa ma uit la tine cum iti julesti genunchii si poate bucati din suflet – fara sa pot face ceva, si ca uneori incapatanarea sau mandria o sa te impiedice sa vii la mine si eu o sa trebuiasca sa traiesc cu asta. Am mai invatat – deja – ca uneori n-o sa te multumeasca deloc lumea pe care ai gasit-o; ca o sa vrei sa o schimbi dupa cum simti tu ca ar trebui sa fie, dar ca uneori o sa ceri de la mine mai mult decat iti pot da, la un moment dat si ca va trebui sa ai rabdare cu mine.
De asemenea, am invatat, de cand esti cu mine, ca uneori voi vrea sa raspund la intrebarea “cine sunt eu?” – cu mandrie, doar – “mama lui“. Ca mi se poate intampla des sa uit ca – de fapt – ai numai trei ani.
Sau, cum i-ai spus ieri Roxanei, “trei ani? Poate TREI SUTE…”
De ani de zile, pentru noi sarbatoarea asta inseamna sarbatorirea lui, pe numele lui adevarat “Mihai“, zis si “TS”, zis si “Tatalor”, zis posesiv de catre mine de pe la 3 ani “Mihălitză”.
Am fost si anul asta, mai mult o dusa si-o venita, cu acces la informatii din arborele genealogic, cu multa mancare si cu si mai multa dragoste.
Dar anul asta la lista sarbatoritilor s-a mai adaugat cineva: o Zana (Buna) – cu ziua ei de nastere; un Gabi si o Diana Gabriela cu ziua numelui. Asa ca am avut the best time in cel mai improbabil mod: la o petrecere cu peste douazeci de oameni din care cunosteam doar cumatrii si sarbatoritii.
Si trecand peste muzica buna si mancarea la fel, peste locul pretentios, dar si peste talentul lor de gazde impecabile, mai este ceva – un nu-stiu-ce fermecator care ne face sa recunoastem in mod oficial ca ne place de ei!
P.S.: sotul meu a dansat pentru prima data (in public) populara si vals. Cu… Roxana . Eu si Lucian le-am ramas datori. De data asta >:) .