Irina Şubredu

O multime de lucruri ciudate se intampla odata cu o casatorie: te trezesti ca ceea ce numeai “familie” este un termen care isi extinde granitele dincolo chiar de ceea ce iti imaginai ca este posibil. Ocazie cu care devine firesc sa capat un loc in plus de rasfat (la Corbu, unde parintii lui Nik ne adopta, cu tot cu Bogdan, iar mama Cuta imi aminteste de fiecare data de Buni). Ocazie cu care Mada si Nik capata un loc in plus de rasfat – la aceasta familie – devenita prin alianta “a mea”.

Si cand intr-o dimineata ne urcam in masini si pornim – din Tatarasi si Copou, Piatra Neamt, Darmanesti, Ramnicu Sarat si Constanta – spre acelasi loc indepartat, dar frumos, din Muntii Vrancei, ce importanta mai are CARE verighete (sau care iubiri) au facut initial posibil aceasta adunare?

Asa ca nu stiu sa spun daca mi-a placut mai mult clipa de-acum traditionala cand am sarit in Suzuki; oprirea (a nu stiu cata) la poze, intr-un loc care-ti taie respiratia, asteptatul “unde se face la stanga”, leaganul genial de pe terasa, mic-dejunul cu clatite, lapte proaspat si rulada cu frisca, porumbul fiert sau linistea care se lasa cand cea mai mare parte a “trupei” pleaca in expeditie; descoperirea ca Bogdan si Octavian pot petrece o ora impreuna fara ca vreunul dintre ei sa se plictiseasca; clipele furate – “la sfat” cu Mada – ca pe vremuri; canile pe care scria ” Bogatia clipelor petrecute impreuna”; descoperirea ca eu si Manuel am avut in copilarie cate un caine pe care il chema Mitica; declaratia “Mami, eu te iubesc pana… in Bulgaria SI pana la luna SI pana unde se termina balansoarul” – in care “pana unde se termina balansoarul” este considerat cel mai indepartat reper.

Sau felul in care, impreuna cu oamenii acestia, indiferent de legaturile de sange, ma simt ca intr-o familie.

Nu pentru ca ma emotioneaza poza asta:

la fel de mult ca poza asta:

Ci pentru cat de tare imi vine sa ma bag si eu acolo!

Un copil mi-a spus astazi “La multi ani!” pentru maine. Primesc urarea, tocmai de aceea.

Si o dau, cu drag, mai departe.

Tuturor celor care  pot sa topaie de bucurie ca au bibliorafturi colorate;

care pot sa joace fotbal cu mingea de carpe in mijlocul sufrageriei;

care pot sa faca dansul bucuriei pentru un penar cu 20 de linere de culori diferite;

care iau un cub de post-it-uri si il impart frateste tuturor celor din birou;

care se baga intr-o cutie in care a fost o imprimanta;

care urmaresc cu cea mai mare atentie si seriozitate un desen animat cu zanute;

carora le place sa se picteze pe faţă;

care se joaca cu baloane cu heliu sub pretextul ca ii amuza pe cei (si mai) mici;

pe care ii bucura cum nu se poate – baloanele de sapun;

carora le plac inghetata, acadelele si vata pe bat;

care nu se pot abtine sa nu se dea in leagane in parc;

care stiu toate desenele animate, pe unele dinte ele pe de rost;

care au curajul sa se bosumfle vizibil cand li se pare – nu ca nu sunt iubiti, ci ca nu primesc atentie destula;

tuturor celor carora le place sa picteze, sa se joace, care pot rade intr-un loc scortos si serios, sau de lucruri scortoase si serioase;

care au curaj sa dea si sa primeasca imbratisari.

Adica tuturor celor in sufletul carora traieste copilul interior.

O stiu de cand avea cateva zile. Aveam o rochita tricotata, cu manecile albe, pieptul albastru si fusta rosie – cand m-am dus s-o cunosc. Atunci, ca si acum, familia nu avea voie sa “intre la copil”, sa-l tina in brate (poate pana se va naste copilul copilului meu, lucrul asta se va schimba) – asa ca mama (mama mea) – ne-a aratat-o de la balcon.

Cand a venit acasa era carliontata, cu faţa boţită, si plangea tare. Relatia mea cu ea a debutat sub indicatia parentala “ochii si fata!”. Aveam trei ani si opt luni atunci. Lucrurile au ramas la fel douazeci si sase de ani mai tarziu.

Baiatul asta pe care si l-a ales a fost motivul unor crize de gelozie cum rar mi-a fost dat sa traiesc – atunci cand mi-am dat seama ca e serios, ca o sa “mi-o ia”. Insa mi-a devenit drag intre timp si am ajuns sa cred ca daca cineva poate avea grija de ea “cum trebuie”, el e acela.

Am fost toata viata sora ei mai mare, cu rol de mama uneori, mai putin ieri seara, cand daramata fiind, cu bateriile terminate, a avut grija de mine cum ai de propriul tau copil; am oprit-o cand a vrut sa plece (“stai cu mine pana adorm!“) si in timp ce adormeam, era inca acolo.

Peste 12 ore se marita. Nu stiu ce sa-i spun. Nu stiu de ce sunt atat de emotionata. Nu stiu unde e linia dintre a-i dori o viata plina de fericire si a-i da voie sa traiasca experientele ei, in felul ei. In fond, tot ce pot sa-i spun este ca voi fi acolo. La fel ca in toti anii de pana acum. Ca voi crede in ea, cum am crezut de cand ma stie. Si ca voi continua sa o iubesc, la fel de mult.

O sa scriu scurt si luminos despre intalnirea familiei SPER la care am mers ca si oaspete – “ca sa-l cunosc pe Adrian - in carne si oase” – mi-am spus eu, fiindca aveam nevoie de un pretext.

O sa scriu despre cladirea Facultatii de Psihologie din Bucuresti, aurie si calda pe interior, in care pentru trei zile m-am simtit ca acasa, si cand ma plimbam pe holurile ei ascultand muzica si cand stateam in amfiteatrul Radulescu-Motru putand, daca intindeam mana, sa ating oameni ale caror carti mi-au deschis usile psihologiei, acum 11 ani (Irina Holdevici, Mihaela Roco, Ion Mînzat), uimita ca oamenii acestia sunt reali si se afla la doua respiratii distanta de mine.

O sa scriu despre “mama Mitrofan“, in fata careia imi scot si acum in gand palaria,  omul al carui har te cuprinde pe loc, care a reusit sa ma tina “lipita” de povestea ei – pe care cu mari emotii o citea de pe niste foi printate – poveste care simteam cum se revarsa direct din inima in inima.

O sa mai scriu despre oamenii aceia tineri care au curajul sa exploreze domeniile care ii pasioneaza, indiferent daca sunt domenii noi sau carari nebatute si despre cum curajul acesta se datoreaza de multe ori unei in-curaj-ari (dupa care tanjesc adesea si pe care nu mai stiu unde s-o caut…) .

O sa scriu despre cum experienta aceasta mi-a trezit dorinta si entuziasmul de a pune din nou mana pe CREION. Acela cu care imi scriu viitorul. Si a incepe sa astern pe “hartie”: “asa…” si “asa…” vreau sa fiu si eu. Cand voi fi… MARE.

(Despre Adrian n-o sa scriu (ca am vorbit destul). O sa-i multumesc doar, in soapta, ca mi-a dat vreo doua… raspunsuri. Si mi-a insinuat in minte o noua serie de intrebari).

…cu soare, cer senin si ghiocei, a fost pentru mine AZI, de ziua lui

Iti scriu ca si cum ti-as scrie o scrisoare – inca de cand am aflat ca esti cu mine. Iti vorbesc despre ce simt eu cand sunt cu tine – de cand inca nu-mi raspundeai prin cuvinte, ci doar prin privirea plina de o intelepciune pe care nu multi adulti o au.

Azi vreau sa-ti povestesc ce am invatat eu de cand sunt cu tine.

De cand sunt cu tine, am invatat ca Universul iti poate acorda incredere deplina – cand lasa in mainile tale responsabilitatea unei alte vieti.

Am invatat cum se trece de la a numara orele – la a nu sti cand au trecut anii; de la a face atacuri de panica la un plans de-al tau pe care credeam ca nu-l inteleg – la a-ti spune “e in regula sa plangi, daca vrei, dar asta nu-mi va schimba decizia”.

Am invatat ca pot opri ritmul meu nebunesc de viata – pentru ca un timp sa nu stiu altceva decat faţa ta când dormi / faţa ta cand eşti treaz / faţa ta cand zâmbeşti prin somn.

Am invatat ca pot sa uit toate teoriile despre cresterea copiilor intr-o clipa in care mi-a fost prea somn ca sa te mai pun inapoi in patut; si ca mi le poate reaminti la fel de repede tatal tau, cu un simplu gest.

De cand esti cu mine, am aflat ce inseamna sa nu mai trebuiasca sa faci nimic pentru a fi iubit. Curios ca n-am invatat asta de la parintii mei, care sunt niste oameni cu o capacitate nemarginita de dragoste; dar imi ajunge o privire de-a ta; un gest de-al tau de a-ti pune amandoua manutele dupa gatul meu si a ma strange tare-tare, sau a-ti lasa capul pe pieptul meu si a-mi incredinta linistea somnului tau – ca sa imi amintesc.

De cand esti cu mine, am invatat ca odata cu tine s-a nascut o parte din mine care nu va inceta sa traiasca atata timp cat eu traiesc; am invatat ca pot multa vreme dupa ce am crezut ca am ajuns la capat; ca in barbatul de langa mine se afla un tata minunat caruia nu-i banuiam existenta; ca cel mai bun lucru pe care-l pot face uneori pentru tine este sa ies din camera si sa te las sa te linistesti singur; ca poti iubi de la un om fiecare celula – si unghiile si genele si gropitele din obraji, si firele incurcate de par, si ca uneori esti destul de norocos incat miracolul cresterii cuiva sa se petreaca nu doar sub ochii tai si sub mainile tale, ci chiar in stransa legatura cu tine – intr-o legatura care uneori pare imposibila si ireala.

Ca o sa se intample sa ma uit la tine cum iti julesti genunchii si poate bucati din suflet – fara sa pot face ceva, si ca uneori incapatanarea sau mandria o sa te impiedice sa vii la mine si eu o sa trebuiasca sa traiesc cu asta. Am mai invatat – deja – ca uneori n-o sa te multumeasca deloc lumea pe care ai gasit-o; ca o sa vrei sa o schimbi dupa cum simti tu ca ar trebui sa fie, dar ca uneori o sa ceri de la mine mai mult decat iti pot da, la un moment dat si ca va trebui sa ai rabdare cu mine.

De asemenea, am invatat, de cand esti cu mine, ca uneori voi vrea sa raspund la intrebarea “cine sunt eu?” – cu mandrie, doar  – “mama lui“.  Ca mi se poate intampla des sa uit ca – de fapt – ai numai trei ani.

Sau, cum i-ai spus ieri Roxanei, “trei ani? Poate TREI SUTE…”

De ani de zile, pentru noi sarbatoarea asta inseamna sarbatorirea lui, pe numele lui adevarat “Mihai“, zis si “TS”, zis si “Tatalor”, zis posesiv de catre mine de pe la 3 ani “Mihălitză”.

Am fost si anul asta, mai mult o dusa si-o venita, cu acces la informatii din arborele genealogic, cu multa mancare si cu si mai multa dragoste.

Dar anul asta la lista sarbatoritilor s-a mai adaugat cineva: o Zana (Buna) – cu ziua ei de nastere; un Gabi si o Diana Gabriela cu ziua numelui. Asa ca am avut the best time in cel mai improbabil mod: la o petrecere cu peste douazeci de oameni din care cunosteam doar cumatrii si sarbatoritii.

Si trecand peste muzica buna si mancarea la fel, peste locul pretentios, dar si peste talentul lor de gazde impecabile, mai este ceva – un nu-stiu-ce fermecator care ne face sa recunoastem in mod oficial ca ne place de ei!

P.S.: sotul meu a dansat pentru prima data (in public) populara si vals. Cu… Roxana . Eu si Lucian le-am ramas datori. De data asta >:) .

Sa fii Irina e un mare noroc. E palpitant, provocator, dar si plin de satisfactii.

Inseamna sa fi castigat la Loteria Parintilor dreptul de a-ti alege un tata vrajitor si o mama cu capacitate nelimitata de dragoste. Niste parinti care reusesc cumva sa te invete ca dragostea lor pentru tine nu depinde de rezultatele de la scoala, de ce prostii faci sau de ce prieteni ai.

Inseamna sa devii deodata “mare” la venerabila varsta de patru ani fara patru luni, cu ocazia venirii pe lume a surorii mai mici.

Sa fii Irina inseamna sa te indragostesti pentru prima data nebuneste in clasa a IV-a de un baiat cu initialele tatalui tau, ireal de frumos si incredibil de destept si sa fii convinsa ca n-ai ramas cu el doar fiindca se intampla ca adultii sa nu ia in serios copiii de 11 ani care ar vrea sa se casatoreasca.

Inseamna sa intelegi cam prin clasa a VI-a ca fiecare om are un dar; sa stii tot de atunci ca vei lucra cu oameni; ca treaba ta va fi sa faci impreuna cu ei drumul catre descoperirea darului lor. si sa afli mult mai tarziu ca asta se numeste “consiliere in cariera”.

Sa fii Irina inseamna sa-ti alegi drumul in functie de ce-ti doresti. Inseamna sa ai un respect fara margini pentru carti si sa citesti mereu altele si altele. Sa ai un al saselea simt in ce priveste informatiile din domeniile care te intereseaza. Inseamna sa-ti construiesti un model despre lume – care are sens pentru tine. Sa-i vezi pe ceilalti ca pe niste oglinzi ale tale si viata intreaga ca pe un spatiu de creatie pentru visele pe care le ai.

Mai inseamna sa te trezesti in cate-o dimineata cu panica in gandul la lucrurile nefacute; sa te simti cateodata incredibil de singura, nedreptatita sau tradata; sa crezi pentru perioade lungi de timp ca nimeni nu te cunoaste de fapt. Sa dai cu capul in zid, sa plangi cu capul in perna cand nu intelegi, sa te consideri o victima.

Dar sa fii Irina inseamna de asemenea sa scrii o lista cu dorinte cu o zi inainte de ziua ta. Sa o scrii pe o agenda si sa o incredintezi Universului. Si a doua zi sa constati ca dorintele se implinesc una cate una.

Inseamna sa-ti fie uneori sufletul asa de usor incat sa simti ca zbori, ca totul e posibil; sa te uiti la oameni si sa vezi cea mai buna versiune a lor, sa vezi ce pot deveni daca inceteaza sa se limiteze; sa simti ca iti vine sa imbratisezi oamenii pe strada (de fapt sa faci asta, in gand); sa le urezi o zi minunata!

Si mai ales, sa fii Irina inseamna sa fii iubita intr-un fel in care nu pare posibil; de atatia oameni incat nu-ti ajunge ziua doar sa rostesti “multumesc”-uri; ceilalti sa-ti umple casa si viata si sa-ti dea atat de mult din ei insisi, incat sa simti ca inima ta se revarsa, ca nu mai incape, ca da pe dinafara. Si sa nu ai de ales decat sa dai cat mai multa dragoste inapoi.

Sora mea mai mica are tot felul de idei. Odata i-a venit ideea sa vizitam in fiecare weekend un alt oras (in care n-am mai fost). Asa ca “ne-a dus” la Ruginoasa.

Alta data, i-a venit ideea sa mergem pe un munte pe care n-am mai fost; intr-un anotimp in care n-am mai fost. Asa ca “ne-a dus” in Rodnei, in februarie, cu o zi inaintea unei avalanse anuntate.

Sotul meu “mai mare” are tot felul de idei. Odata, cand eram in concediu, i-a venit ideea sa faca o plimbare cu alta masina, intr-un oras in care n-a mai fost (de cand era mic si mergea cu clasa, dar cica asta nu se pune).  Asa ca a sarbatorit Sfantul Marian – cu cumnatul sau preferat la Cetatea de scaun. Dovezile, mai jos:

(O) Intrare:

Meditatie profunda (pun pariu ca Manuel o sa-mi demonstreze cat e de inalt )

Mamăăă, ăsta chiar e de piatră?

Si acum ce fac? Stau inchisa aici?

Ce se vede prin fereastra:

Lumina:

Eu:

Ziduri si cer:

Surori:

Prezentari de moda (Da, sunt imbracati la fel. Adica invers.)

“… si vorbind despre locuri interesante, stiu eu unul AICI:”

BOGDAN VOIEVOD  (Teo ii spune “Bogdan-cel-Mare”):

Noi:

…si orasul, in departare:

P.S: cam atat cu comentariile mele rautacioase despre telefoanele cu camera…

Geniala ideea lui Nik de a denumi “miscarea de trupe” care se produce in fiecare an pe 12 iulie – de oriunde suntem noi (eu si Madalina si mai nou familiile noastre) catre – de obicei Acasa; dar de fapt catre oriunde este el, Tata. Dovedind inca o data cat de subiectiva e notiunea de “acasa” si cat de mult are de a face cu sentimentul de apartenenta la o familie si cat de putin are de a face cu un loc.

Anul asta l-am sarbatorit la Borsec. Ne-am intalnit ca de obicei; ne-am bucurat ca de obicei; Mama s-a stresat ca de obicei (sa iasa totul bine, sa fie totul “perfect”); ne-am dat seama ce norocosi suntem ca ne avem unii pe altii – ca de obicei; si ne-am tachinat - ca de obicei.

Dar parca pentru prima data m-am uitat la el pentru o clipa cu detasare (nici cu dragoste exagerata, nici de pe pozitii de “lupta”, cum fac de obicei).

Si iata ce am vazut:

Este extraordinar de incapatanat. Cand a descoperit un mod de a vedea lumea care-i convine, nu-l clintesti nici macar un milimetru, nici cu binisorul, nici cu forta, indiferent cat “binisor” sau cata “forta” folosesti. Ca mine.

Este extraordinar de ironic. Foloseste orice, dar absolut orice “scapare” din exprimarea celor cu care vorbeste – ca prilej de comentariu “istet”. Care istetime, de altfel, “da pe-afara”. Motiv pentru care se asigura ca lumea o vede. Ca mine.

Isi gaseste confortul emotional cel mai repede si mai usor in prezenta celor dragi. Pe care se pricepe de minune sa-i faca sa se simta speciali si fata de care stie cum sa-si exprime sentimentele. Ca mine.

Si ar mai fi o lista lunga, care va ramane insa la mine in cap pentru moment.

Ceea ce conteaza insa este, ca de obicei, sentimentul de “Acasa” pe care l-am avut uitandu-ma ieri la Tatal meu, de ziua lui. Momentul in care m-am inteles pe mine mai bine, cu cateva dintre lucrurile pe care le iubesc si le urasc cel mai mult la mine si pe care deja la intrevad la Bogdan. Momentul in care mi-a fost mai clar ca lumina zilei de ce l-am ales ca tata; asa cum mi-a fost clar ca numai cu greu as fi putut gasi un tata mai potrivit.

Asa ca o sa profit sa-i spun aici, acum, ce mandra ma simt ca este Tatal meu; cat de norocoasa; cat de frumosi au fost anii pe care i-am petrecut pana acum impreuna; cat de minunati simt ca vor fi cei care urmeaza; ce bunic minunat este pentru acest nepot si pentru ceilalti, care vor veni, chiar daca il cert cateodata pentru felul “numai dragoste, fara limite” in care se poarta cu Bogdan.

Si chiar daca uneori i se pare ca “nu ma mai intelege” – cu felul meu ciudat de a vedea lumea si viata; chiar daca i se pare ca aceasta “diferenta de a vedea lucrurile” este “prapastia dintre generatii”, exista intre noi un fir invizibil care face ca, indiferent de distanta si de timp, sa apartinem mereu aceleiasi Familii. Lucru care ma bucura cat nu pot spune.

“La multe vieti!” deci.