Irina Şubredu

O zi minunata astazi. Nu stiu daca de la muzica buna care mi-a ramas de aseara in urechi, de la bomboanele “macul rosu” de la Bucuria, de la vremea pe care am gasit-o foarte frumoasa sau de la altceva.

Din cauza lui Iren am scormonit iar prin “dear old love” (yeah, guilty!) si m-au rascolit oares’ce sentimente de “what might have been” dar “it can never be again”.  Apoi mi-am amintit de “What dreams may come” si povestea de dragoste de acolo care, de asemenea, m-a impresionat.

Apoi un mare ‘BUT HEY!” s-a auzit, asurzitor, in mintea mea.

BUT HEY!

I’m the lucky bastard that has this all! That STILL has this all.

Apoi mi-au trecut ca un flash prin minte momente (multe momente, zeci de momente) – bucurii marunte si mari, surprize; certuri; saruturi; amuzamente; tandreti… Toate acestea pe care noi doi le-am avut si le avem. Felul in care ne scoatem din minti – dar ne pasa destul incat sa ne scoatem din minti; in care suntem acolo unul pentru celalalt; in care sa fim acolo unul pentru celalalt a devenit a doua natura pentru noi (de parca nu am putea face altfel); in care ma tine in brate; in care adorm atat de usor in bratele lui; in care ma trezeste cu un sarut si cu “it’s morning” – pointing out the obvious in a way that still makes me smile – acum, cand scriu…

E ca atunci cand ai cate un vis – ca ceva iremediabil s-a intamplat – apoi te trezesti si iti dai seama ca nu s-a intamplat de fapt . Si totul pare mai intens colorat si mai luminos, mai magic si mai adevarat.

Si atunci simti – si acum simt – ca sunt norocoasa ca sunt aici.

Stau in fata unor relatii pe care le am in prezent cum stateam in scoala generala in fata unor probleme de matematica foarte complicate sau a unor jocuri de logica foarte enervante, inainte de a le descifra sensul, de a le gasi solutia: nu stiu incotro s-o iau; nu inteleg ce vor sa ma invete; sau inteleg ce vor sa ma invete si stiu incotro s-o iau, doar ca nu-mi convine si inca stau pe loc, sperand sa descopar altceva.

Sentimentul trait este de fascinatie nemarginita amestecata cu frustrare nemarginita – dupa care, cand frustrarea devine prea mare – imi bag picioarele si ma las.

Apoi ma intorc, fiindca fascinatia este totusi irezistibila. Si fiindca in tot timpul asta, chiar cand nu stiu “solutia”, am constant sentimentul ca solutia exista, ca o s-o aflu, ca o sa inteleg. Si cine o sa fiu atunci, imbogatita cu volumul de cunoastere acumulat din experienta prezenta, plus echilibrul emotional care ma asteapta – sunt cu mult prea tentante…

Dragostea poate veni in diverse forme. Daca nu apare in forma pe care o asteptam sau speram sa vina, asta nu inseamna ca nu a sosit.

vineri, 18 iunie 2010

MULTUMESC:

• fiindca imi cunosti, accepti si tii minte majoritatea idiosincraziilor (cum ar fi ca ma amuza-enerveaza drapelul de la camin);

• ca imi faci sandwichuri seara; ca incerci “retete” noi care sa imi placa mai mult:

• ca nu imi ceri sa raspund la telefon; ca stii cum sa dai de mine cand vrei; ca ti-ai salvat in agenda numerele prietenilor mei pe care ii poti intreba despre mine;

• ca observi de cand intri pe usa ca am asezat lucrurile prin casa; ca ai invatat sa faci asta si cu voce tare ;

• ca te lupti asa de amuzant sa nu fii tu cel care stinge lumina seara;

• fiindca ma tii in brate in fiecare noapte, chiar si la Bucuresti unde a fost ingrozitor de cald :-> ;

• fiindca stii ce sa faci cand imi este rau, cand sunt suparata, cand sunt dezamagita sau nervoasa si oricand nu reusesc sa-mi gasesc echilibrul;

• fiindca imi esti alaturi de mai bine de 11 ani; de 5 ani “sub” acelasi nume.

Note to the sky:

azi, cand am purtat brosa asta:

de aici,

ma refeream la… celalalt sens

because I’m in a “Love you till the end” mood…

Create your own video slideshow at animoto.com.

“Cred ca esti destul de surprinzatoare incat intr-un an sa te duci acasa in Joia Mare – ca sa vopsesti oua sau sa faci cozonac!”

So now I’m thinking… who knows?…

Imi place intotdeauna, in filme (in special in cele de dragoste, dar nu numai), sa urmaresc secventele care spun povestea unei femei, asa cum e vazuta ea de catre un barbat. Uneori secventele astea nu au dialoguri, sunt franturi de imagini cu fundal muzical siropos sau furios sau depresiv; succesiuni; momente; cand se trezeste si-si aseaza parul ciufulit; cand invarte lingurita in cafea; cand vorbeste cu cineva, se plimba, zambeste sau dimpotriva; cand se gandeste, cand se framanta, cand viseaza cu ochii deschisi.

Imi place sa citesc ce scriu barbatii despre femeile “lor” sau despre cele care ii marcheaza cumva; imi place sa-mi imaginez cum arata femeile din spatele melodiilor care imi plac (femeia din “growing up beside you“, femeia din “zambetul tau de dimineata“, cea din “cantec pentru ea“…).

Imi place, fiindca ma face sa ma privesc din exterior cumva. Si fiindca ma face sa ma intreb intotdeauna cum ar fi sa fiu femeia aceea pentru cineva…

Ani de zile am fost tare nedreapta cu barbatul meu interior. Nu l-am lasat sa se exprime aproape niciodata. Mi-a fost frica sa conduc – oricare dintre sensuri i l-am da cuvantului; am amanat intotdeauna sa-mi duc la bun sfarsit proiectele; am fost omul care “simte” si “doreste” si aproape niciodata omul care “face”.

Am avut intotdeauna langa mine prietene puternice si active, care au stiut sa schimbe becuri, sa repare imprimante, care au avut permis si masina, care au stiut sa se orienteze in spatiu (si timp); care aveau la ele pixuri si agende si nu se temeau sa dea telefoane (ca sa comande pizza sau sa faca rezervari) si care, desigur, calculau intotdeauna nota de plata cand ieseam in oras.

“Versiunea mea” era ca stau prost cu orientarea, ca nu ma pricep la tehnica, nu pot face calcule in minte; sunt nehotarita cand trebuie sa iau o decizie; ca nu stau prea bine cu memoria, ca sunt slaba, vulnerabila, neajutorata.

In realitate, am fost singura intr-unele dintre cele mai mari aeroporturi, am schimbat patru mijloace de transport ca sa ajung dintr-un oras in altul in Spania, Franta, Germania, Olanda, Belgia, Cehia, Austria sau Grecia, m-am plimbat singura in majoritatea oraselor din Romania – in care nu mai fusesem pana atunci – si nu m-am ratacit niciodata. In realitate, am trecut de pe Dell pe Mac intr-o zi; am folosit functii ale imprimantei care nu stiam ca exista; am scris e-mailuri in franceza; am fost olimpica la matematica. In realitate, vad aproape intotdeauna solutii la majoritatea situatiilor problematice prin care trec eu sau cei din echipele din care fac parte; stiu instantaneu care e decizia cea mai eficienta; pot organiza in doua ore un proiect de doua saptamani care implica douazeci de oameni si imi amintesc perfect ce a spus fiecare dintre ei la intalnirea de data trecuta. In realitate, nu ma intimideaza catusi de putin functia cuiva, fiindca stiu ca in spatele ei se afla tot un om – si cu oamenii stiu si pot sa vorbesc. In realitate stiu ca sunt puternica si ca nu am reusit pana acum sa creez o belea din care sa nu pot iesi.

Barbatul din mine a cam pus piciorul in prag in ultimul timp si a tot vrut sa-si faca simtita prezenta. Sa-l las sa-mi arate ce poate sa faca. Sa vad cat de bine se descurca; sa-l laud mai mult si sa-l nedreptatesc mai putin.

Doar ca acum femeia din mine protesteaza, ca nu  mai are timp pentru ea, ca nu e ascultata, ca-i sunt ignorate limitele si nevoile, si a facut greva, pe rand, cu barbatii din viata ei.

Acu’ stau deoparte frumos si astept sa vad ce se mai intampla…

Cine-a zis ca in capul meu e simplu??

“În imaginaţia mea, în dimineţile ceţoase sau

după-amiezile cu soare apunând

spre apa din nord-vest, încerc să mă gândesc

pe unde ai putea fi şi

cam ce faci în timp

ce mă gândesc la tine. Nimic complicat –

tu care ieşi în grădina ta, stai

pe leagănul de pe prispa din faţa casei sau

în picioare în dreptul chiuvetei din bucătărie.

Lucruri de genul

ăsta. Îmi amintesc tot. Cum miroseai,

cum aveai gust de vară.

Senzaţia pielii tale lipită de mine,

şi sunetul şoaptelor tale

în timp ce te iubeam.”

P.S.: ca sa pot reproduce intocmai bucata de mai sus, am facut ceva ce nu se face: i-am cerut cu imprumut cartea – pe care eu i-am dat-o in dar (cartea cu semn – de carte – tot de la mine).