Irina Şubredu

Insarcinata a doua oara fiind, mi-am dorit sa am si eu un copil care sa semene cu mine. Dupa ce s-a nascut acest copil, mi-am dat seama ce mult seamana cu mine. Celalalt.

Ca un parinte este diferit pentru copiii sai diferiti, eram deja convinsa inca de cand, depanand “amintiri din copilarie” cu sora-mea, aveam senzatia ca am crescut in case diferite.

Ca o sa-mi pot iubi SI al doilea copil “in ciuda” faptului ca il iubesc asa de mult pe primul, m-a convins frumos Ada, cu cateva zile inainte sa nasc, dandu-mi sa citesc asta.

Ca s-a intamplat pe negandite sa imi iubesc al doilea copil – dupa ce s-a nascut, v-am tot povestit aici, aici si aici.

Ce nu m-am asteptat sa se intample insa, este felul in care venirea lui Codrin imi schimba usor-usor felul in care sunt parinte. Pentru Bogdan.

Si fie ca ma bucur mai mult de faptul ca VORBESTE, fie ca spun mai des “da” la “Mami, am o idee! vrei sa…”-urile lui, fie ca ii mut ora de culcare mai devreme fiindca am citit mai multe despre somnul copiilor, fie ca am mai multa rabdare cu geloziile lui si mai putina cu obiceiurile care stiu ca nu-i fac bine, mai multa incredere cand spune ca va face ceva si mai putine asteptari sa faca totul perfect, simt ca venirea acestui al doilea copil, cum spuneam, imi schimba usor-usor felul in care sunt parinte. Pentru primul.

Si asez asta printre intamplarile frumoase, dar neasteptate ale vietii. Am zis!

Pentru ca, stiindu-te alaturi, pot privi cu incredere spre viitor,

Pentru ca ma lasi sa am grija de tine,

Pentru ca esti un tata minunat,

Multumesc! (in fiecare zi si mai ales azi).

La multi ani!

Stau cu foaia alba-n fata si ma tem c-o sa se verse de-odata pe ea o postare super-serioasa, cu linii drepte si hotarate si fara niciun pic de zambet, asa cum au fost zilele astea.

Pe de alta parte, partii celeilalte din mine, care se joaca tot timpul, chiar si atunci cand lucreaza, care creeaza chiar si atunci cand reproduce formulare, care face misto chiar si atunci cand vorbeste cu persoane importante si severe, i-ar placea sa faca o pauza, macar acum, macar aici. Asa cum in sesiune, pe vremuri, citeam povesti, asa cum in cele mai aglomerate perioade, ma duc in mijlocul zìlei sa ma plimb in parc, asa cum cand sunt stresata pictez.

Cum sa explici oamenilor ca cele mai bune lucruri se intampla cand pui pe hartie lucruri care te pasioneaza si pe care le-ai face oricum? Ca da, primesti acum, insa inainte de asta ai dat, intr-una, in mod repetat? Ca ceva ce pari ca faci cu usurinta si cu ochii inchisi are nevoie de sute de repetitii, incercari si erori, emotii si indoieli si ca daca nu esti dispus sa faci acele sute de repetiti, nu ai cum ajunge sa faci cu usurinta si cu ochii inchisi ceea ce faci? Ca pasul sigur pe care il ai acum vine dupa zeci de poticneli, ca optimismul cu care incurajezi acum pe altii provine din multe situatii fericite prin care ai trecut, precum si dintr-o multime de situatii nefericite pe care te-ai decis sa le privesti intr-un mod fericit? Ca lucrurile bune care ti se intampla au legatura, poate, si cu faptul ca nu vorbesti intr-una, fara oprire, numai despre lucrurile urate, despre nedreptati si tradari, despre atrocitati si orori sau pur si simplu despre fapte mici si meschine? Cum sa explici ca pentru a avea experiente nemaiintalnite, e nevoie sa ai un curaj nemaiintalnit; curajul sa risti – si sa castigi; dar si sa risti sa-ti julesti genunchii si sa expui fragmente mici si dureroase de suflet – care ar putea sa fie si mai tare ranite? Cum sa explici ca nu poti lucra bine decat cu oameni pe care-i iubesti, ca proiecte mari poti face ca urmare a unor prietenii mari, ca studentii de azi care iti sunt apropiati ca niste copii sunt absolventii de maine care vor oferi internshipuri si poate sponsorizari si cu care vei face parteneriate – dar ca MAI INTAI exista dragostea, prietenia, apropierea, mai intai plantezi seminte si ingrijesti rasadurile si pe urma te duci cu cosul sa culegi roadele… Cum sa spui asta fara sa sune descurajator, critic, moralizator, sau cel putin deplasat si “gresit”?

Damn, a iesit o postare serioasa, cu linii drepte si hotarate si fara niciun pic de zambet, asa cum au fost zilele acestea. Cu toate astea, mi-s dragi si Marian si Ilinca, mi-e draga de nu mai pot Cristina, am toata admiratia pentru Florin, imi place la nebunie Ildiko, am o simpatie speciala pentru entuziamul Roxanei si un jos palaria pentru curajul Monicai, si bineinteles o atitudine protectoare fata de Jojo.

Dar poate ca partea vesela si optimista din mine, cea care se joaca si cand lucreaza si care e mereu rabdatoare si incurajatoare, are de asemenea nevoie sa ia cate o pauza. Macar acum, macar aici.

Commitment is what transforms a promise into reality.

It is the words that speak boldly of your intentions.

And the actions which speak louder than the words.

It is making the time when there is none.

Coming through time after time after time, year after year after year.

Commitment is the stuff character is made of; the power to change the face of things. It is the daily triumph of integrity over skepticism.

Abraham Lincoln

Puterea de a zice “Gata.”, “Ajunge.”, “S-a incheiat.”, “La revedere.”. De a zice “Don’t mess with me!”.

The silver lining – granita incredibil de efemera intre orice si orice. Intre a fi si a nu fi. Intre constientizare si inconstienta. Intre a ramane si a pleca. Intre a spune si a tacea. Intre frica si dragoste.

Intelegerea in sfarsit a ideii ca alegerile mici, din fiecare zi, ajung sa defineasca substanta a cine esti.

Leting go. Incheierea agatarii – de oameni, credinte, idei si proiecte. E in regula: nu mori daca faci asta, desi uneori fix asta pare ca se va intampla.

Provocarea – cand o persoana in care crezi si pe care o admiri spune lucruri despre care vocea ta interioara te previne ca nu-s ok; ca scurtcircuiteaza o veriga a rationamentului, chiar daca nu poti spune inca exact pe care.

Sportul extrem al pasitului pe puntea dintre tine si celalalt – fata de care mersul pe sarma pare o joaca de copil; al discernerii intre relatia imaginara cu proiectia celuilalt si relatia reala, cu omul din fata ta.

Curajul de a cauta mereu sa afli cine esti, de a nu te multumi cu raspunsul superficial sau cu un raspuns de acum 7 ani. Si apoi curajul fidelitatii fata de raspunsul – gasit sau ales.

Daca as avea asemenea talente si daca ti-as fi “facut” o melodie, astazi ar fi asta:

There’ll be love, love, love

Wherever you go there’ll be love.

La multi ani!

E 12 noaptea si noi ne uitam la o filmare de la ziua mea, ascultam o melodie primita in dar de Pui de ziua lui – si toate astea cand de fapt e ZIUA TA.

La multi ani, dragul meu!

Sa comunici este impotriva oricarui instinct biologic pe care il avem.

Cand intr-o relatie ne simtim amenintati sau raniti facem unul din doua lucruri: fie atacam la randul nostru pe celalalt (suntem agresivi), fie, daca teama este prea mare, fugim.

Sa stai si sa comunici este impotriva oricarui instinct biologic pe care il avem.

E in acelasi timp si singura rezolvare a unui conflict pe care o cunosc. Singura rezolvare care poate aduce lumina in ceea ce se intampla si in acelasi timp sa salveze relatia.

Sunt experta in ambele tipuri de raspunsuri “biologice”: si in lupta si in fuga. Aparent mai degraba in fuga decat in lupta. Insa doar aparent. Fiindca de multe ori de fapt fug fiindca ma tem de raul pe care l-as putea face eu daca as ramane, de felul in care as putea strica relatia cu agresivitatea mea.

Sunt experta in ambele tipuri de raspunsuri “biologice” la conflict: si in lupta si in fuga.

Nu sunt deloc experta in ramas pe loc si comunicat. Sunt abia o incepatoare in domeniul asta. In ramas pe loc si pus intrebari, pentru a intelege ce-l determina pe celalalt sa actioneze in felul acela care pe mine ma raneste atat de mult. In ramas pe loc si recunoscut – ca ma doare, ca sunt confuza, ca sunt ranita, ca nu inteleg. Ca sunt paranoica si posesiva.

E singurul lucru pe care il cunosc – care rezolva conflictele, aducand lumina in ceea ce se intampla si in acelasi timp salvand relatia. Dar este si cel mai complicat.

Sunt abia o incepatoare in asta. Si stiu ca am multe, multe de invatat.

Dar asta nu inseamna ca am vreo intentie sa renunt sa invat; chiar daca nu am nicio idee cat o sa dureze.

Sunt intr-un loc in care aproape pot jura ca n-am mai fost, desi cumva, cunosc regulile de circulatie, iar unele fragmente din peisaj imi par de-a dreptul familiare.

Sunt in concediu, dupa concediu. Sunt aproape de prieteni, desi sunt departe. Tin legatura strans cu oameni cu care nu ma vad; ma apropii de oameni cu care urmeaza sa nu mai am de a face si ma instrainez de oameni de care credeam ca m-am legat.

Platesc intr-o moneda pe care n-o inteleg.

Sunt intoxicata de frumusete; fiecare moment e o poezie, fiecare pas – un prilej de poza, fiecare detaliu – o opera de arta neexpusa in nicio galerie.

Magia ma inconjoara, desi fug de ea. Gasesc lucruri pe care am renuntat sa le mai caut. Primesc cadou concerte si plimbari cu telecabina pana la apus. Am conversatii adulte cu un copil de clasa a VIII-a. Fac glume de scoala generala cu un om cu zece ani mai mare decat mine.

Fac oamenilor daruri de date aleatorii. Ma indragostesc ca o adolescenta de un barbat langa care dorm de zece ani aproape in fiecare noapte. Peisaje pe care le-am vazut doar in vis si-n reviste sunt fix in fata ochilor mei.

Fac calcule matematice complicate: adun relatii umane cu nelinisti, scad teste si decizii si la urma le impart la planuri.

O femeie draga mie ma asteapta sa descantam o cafea. Un barbat drag mie cauta indicii in texte mazgalite pe-un colt de servetel.

Obosesc de nu mai pot de la un mare stat degeaba si ma energizeaza pana-n ultima celula sapte proiecte derulate in paralel.

Las multe lucruri neterminate; altele neincepute, iar altele ne-inmijocite; in timp ce altadata refuz sa bag sub pres adevaruri incomode si sa pretind ca e totul in regula cand nu e.

Nu mai sunt geloasa si nu mai dau la infinit. Te las sa pleci daca vrei si cer totul de la tine daca stai. Dar iti deschid larg fereastra pana in centrul a ceea ce sunt eu; imi pun sufletul pe tava si uneori iti dau un ban de aur rest la paine.

Nu ma mai tem sa-ti spun ca mi-e frica; nu-mi mai e rusine sa-ti spun ca te vreau; nu mai consider ca “si eu” este singurul raspuns la “te iubesc”.

Daca ma intrebi cine sunt, uneori nu mai stiu; dar iti raspund fara gres ce visez si ce simt chiar acum.

Nu stiu cum se cheama ce mi se intampla. Poate cresc. Poate invat. Poate de fapt ma ratacesc si incerc drumuri care n-au nicio destinatie.

Poate traiesc. Poate traiesc…

Unul dintre cele mai grele lucruri pe care le am de invatat este sa incetez sa pretind ca e totul in regula, cand de fapt nu e.

Felul asta de a fi care mi-a devenit o a doua natura ma face sa traiesc asa de mult in debara, intr-un spatiu stramt cu lumina stinsa, unde furia si dezamagirea si frustrarea sunt bine pastrate si adunate, felie cu felie, pana nu mai incap, pana nu mai e loc.

Imi ajunge.

Panica de a spune ce simt, cand celalalt ma intreaba – incepe sa fie mai mica – tot mai mica in comparatie cu ce inseamna de fapt sa NU spun. Cu lipsa de onestitate pe care a “nu spune” o presupune – o lipsa de onestitate fata de celalalt, caruia adesea ii spun “prieten”; o lipsa de onestitate mai ales fata de mine, care incepe sa doara chiar mai rau.

Imi place sa fiu fericita, sa gasesc lucruri frumoase, de care sa ma bucur, sa zambesc si sa zbor, sa ma entuziasmez si sa creez, sa gasesc sensuri, sa invat si sa cresc.

Dar uneori nu sunt. Uneori nu gasesc. Uneori nu pot. Uneori nu mai stiu. Uneori nu vreau. Uneori nu inteleg ce vrea celalalt de la mine. Uneori ma doare ca naiba ceva ce spune, face, nu spune sau nu face cineva. Uneori am senzatia ca nu contez; ca fix atunci cand am mai mare nevoie, nu are cine sa-si faca timp pentru mine. Uneori nu stiu si nu pot sa cer ce-i al meu.

Nu se intampla, in realitate, nicio tragedie cand vorbesc. Imi dau tot mai des seama de asta. Relatiile nu se incheie. Oamenii nu pleaca ingroziti. Nimic nu se rupe. Ba chiar dimpotriva: lucrurile se deblocheaza si se dezleaga. Ceea ce iese la suprafata nu-i intotdeauna frumos, luminos, armonios colorat. Dar o greutate imensa se ridica si dispare pe urma. Habar nu am cum. Mi se intampla doar sa ma trezesc ca respir mai usor. Ca ceea ce numesc “relatie” e mai solid si mai adevarat; mai putin in capul meu si mai mult intr-o realitate vizibila pentru amandoi (sau pentru amandoua).

Si lucrurile, cumva, incep sa fie in regula. Cu adevarat.