Ani de zile am fost tare nedreapta cu barbatul meu interior. Nu l-am lasat sa se exprime aproape niciodata. Mi-a fost frica sa conduc – oricare dintre sensuri i l-am da cuvantului; am amanat intotdeauna sa-mi duc la bun sfarsit proiectele; am fost omul care “simte” si “doreste” si aproape niciodata omul care “face”.
Am avut intotdeauna langa mine prietene puternice si active, care au stiut sa schimbe becuri, sa repare imprimante, care au avut permis si masina, care au stiut sa se orienteze in spatiu (si timp); care aveau la ele pixuri si agende si nu se temeau sa dea telefoane (ca sa comande pizza sau sa faca rezervari) si care, desigur, calculau intotdeauna nota de plata cand ieseam in oras.
“Versiunea mea” era ca stau prost cu orientarea, ca nu ma pricep la tehnica, nu pot face calcule in minte; sunt nehotarita cand trebuie sa iau o decizie; ca nu stau prea bine cu memoria, ca sunt slaba, vulnerabila, neajutorata.
In realitate, am fost singura intr-unele dintre cele mai mari aeroporturi, am schimbat patru mijloace de transport ca sa ajung dintr-un oras in altul in Spania, Franta, Germania, Olanda, Belgia, Cehia, Austria sau Grecia, m-am plimbat singura in majoritatea oraselor din Romania – in care nu mai fusesem pana atunci – si nu m-am ratacit niciodata. In realitate, am trecut de pe Dell pe Mac intr-o zi; am folosit functii ale imprimantei care nu stiam ca exista; am scris e-mailuri in franceza; am fost olimpica la matematica. In realitate, vad aproape intotdeauna solutii la majoritatea situatiilor problematice prin care trec eu sau cei din echipele din care fac parte; stiu instantaneu care e decizia cea mai eficienta; pot organiza in doua ore un proiect de doua saptamani care implica douazeci de oameni si imi amintesc perfect ce a spus fiecare dintre ei la intalnirea de data trecuta. In realitate, nu ma intimideaza catusi de putin functia cuiva, fiindca stiu ca in spatele ei se afla tot un om – si cu oamenii stiu si pot sa vorbesc. In realitate stiu ca sunt puternica si ca nu am reusit pana acum sa creez o belea din care sa nu pot iesi.
Barbatul din mine a cam pus piciorul in prag in ultimul timp si a tot vrut sa-si faca simtita prezenta. Sa-l las sa-mi arate ce poate sa faca. Sa vad cat de bine se descurca; sa-l laud mai mult si sa-l nedreptatesc mai putin.
Doar ca acum femeia din mine protesteaza, ca nu mai are timp pentru ea, ca nu e ascultata, ca-i sunt ignorate limitele si nevoile, si a facut greva, pe rand, cu barbatii din viata ei.
Acu’ stau deoparte frumos si astept sa vad ce se mai intampla…
Cine-a zis ca in capul meu e simplu??
,