Irina Şubredu

Nu-s cel mai mare fan al iernii. (Nici n-as avea cum, cand cea mai frumoasa luna din an mi-e octombrie, cand iubesc fiecare nuanta calda de portocaliu din toamna si castanele coapte si soarele prin frunze, si.).

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar astia de la Bamboo pun, frate, asa o muzica frumoasa, ca sa tot stai sa cauti materie prima pentru creat hand-made-bucurii mici de daruit de Secret Santa; iar astia de la Nici au facut niste jucarii pentru newborns cu care m-as juca si eu, daca n-ar fi atente vanzatoarele.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Bogdan canta asa de frumos “Steaua sus rasare”, ca uit pentru o clipa ca nu mai cred de mult in povestile de adormit copiii.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Cookie are asa niste retete usoare de dulce cu mar si scortisoara, ca pana si mie-mi vine cheful sa le fac, si-n casa miroase deodata frumos, a poveste de decembrie.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar cand M. imi face ceai cald si bun, de mango si menta, iar L. imi aduce salam de biscuiti si-mi face parul velvet-acaju – incep sa ma inmoi pe dinauntru si aproape ca-mi vine sa zic, vorba cantecului,

“and since we’ve no place to go,

let it snow, let it snow,

LET IT SNOW!“

Photo source.

In parte pentru ca asa-s eu facuta, in parte pentru ca am fost “putin” ocupata cu altele in ultimul timp, m-am obisnuit oarecum cu gandul ca ori blogul asta, ori jurnalul in care scriam in clasa a VI-a (si apoi il ascundeam in gradina, in tufa cu zmeura – da, mama, acolo era, in caz ca il cautai…) – is unul si-acelasi lucru. Nu in sensul ca “am voie” sa scriu numai chestii siropoase despre iubirile nemarturisite, ci in sensul ca nu-l mai citeste nimeni altcineva decat mine. Ok, stiu ca exista google analytics & all, dar for some reason nu face parte nici dintre placerile, nici dintre obiceiurile mele sa-l consult.

Adica nici macar faptul ca uneori ma mai trezesc cu cate un comentariu la cate o postare (despre copiii mei, de regula) – nu mi se pare ciudat, pentru ca de multe ori ele vin de la cineva din cercul (foarte) restrans de prieteni carora oricum le povestesc si direct ce mai scriu pe-aici.

De aceea, cand mama Mirunei ma intreaba intr-o zi daca n-am si vreo carte scoasa – ca si cum ar fi cel mai firesc lucru din lume, se poate sa raman fara replica. Nu din vreo falsa modestie, ci pentru ca ma ia prin surprinde greutatea complimentului primit. Iar apoi, cand unul dintre oamenii carora le admir cel mai mult felul de a scrie, pe care-l gasesc deopotriva uimitor de inteligent si foarte amuzant -  imi spune ca obisnuieste sa tot deschida usa virtuala pe-aici, e normal sa-i raspund cu intarziere la mesaj (fix cat sa fac o tura de camera sarind intr-un picior). Pentru ca… pentru ca da .

Image source.

Nu-mi place in mod deosebit sa ma dezbrac in public, si intr-un fel asta simt ca urmeaza sa fac. Insa promisiunea e mai rea ca datoria (or so they say); si-apoi mai e si gandul ca daca nu povestesc acum, evenimentul devine tot mai sters si mai putin important, depasit in viteza fiind de aspecte mult mai arzatoare, cum ar fi unde se gasesc pantaloni “umani” pentru 0-3 luni sau ce marca de sterilizator e cea mai buna.

So, long story – bullet-ed and organized, sa nasti intr-o maternitate privata pentru ca:

• inainte sa nasti, esti invitat la 3 intalniri (anestezist, neonatolog si ginecolog), in care ti se explica – asa, ca unui OM, ce urmeaza sa ti se intample, pas cu pas;
• pentru ca neonatologul te intreaba ce nume ai ales pentru copilul tau si isi noteaza, pentru a-i spune pe nume inca de la inceput;
• pentru ca sotul tau (/ sora / mama / prietena din copilarie) se poate interna cu tine, daca vrea / vreti. Si puteti veni elegant dimineata, de mana, in loc sa incerce fara succes s-o mituiasca pe doamna grasa care pazeste intrarea de jos, ca sa poata urca 5 minute sa vada daca n-ai murit;
• pentru ca in timpul operatiei ti se da o camasa care arata fix ca in filme (alea, cu doctori, la care am suspinat cu totii, sau am ras malefic la umorul negru al doctorului principal);
• pentru ca dupa operatie, cat timp stai in spital, ai camasi de noapte cu floricele multicolore, in loc de unele gri, rupte si fara nasturi, care arata cam ca uniforma de puscarias;
• pentru ca in sala de operatii se asculta muzica si pentru ca in loc sa strige cineva la tine intrebandu-te cand ai mancat ultima data, poti avea conversatii destepte si amuzante cu anestezistul care sta la capul tau – despre “coloana sonora”, despre copiii tai sau despre ce crezi ca face sotul tau in timpul asta. Pentru ca ti se vorbeste ca unui OM.
• ah, pentru ca echipa care se va ocupa de nastere iti muta ora stabilita initial, pentru ca “s-au gandit si este inUMAN sa stai nemancata pana la 3 dupa-amiaza”, asa ca se vor trezi cu totii la 6 dimineata pentru a te putea opera la 7 jumate…
• pentru ca dupa ce ai nascut, si au dus copilul la neonatologie, cineva merge si il cauta pe tatal lui, si il cheama sa-l vada, si i se povesteste tot ce vrea sa stie;
• pentru ca poti sa cauti cu lumanarea o asistenta nepoliticoasa sau nepasatoare sau cel putin plictisita, si n-ai sa gasesti decat zambete, si caldura, si priviri UMANE si intrebari pline de bun simt si sprijin, de parca femeile de-acolo ar face parte cu totul din alta rasa, cu alte gene decat…
• pentru ca medicul de garda chiar vine si se preocupa de soarta ta si, daca e nevoie il suna pe medicul tau sa-l informeze una-alta…
• pentru ca asistentele isi noteaza rugamintile tale (cum ar fi sa nu-ti mai gaureasca venele si sa-ti dea pastile in schimb) si le transmit mai departe; pentru ca de rugamintile tale chiar se TINE CONT; pentru ca uneori asistentele vin cu ideile lor pe care le inainteaza medicilor spre aprobare (cum ar fi ca exista ALT calmant, care doare mai putin, poate fi facut prin branula si se potriveste cu schema ta de tratament); pentru ca ideile lor au ca scop sa te faca pe tine sa te simti mai bine;
• pentru ca, dupa ce devii capabil sa te dai jos din pat, esti INVITAT sa ASISTI la baia copilului tau, unde ti se explica si demonstreaza pas cu pas ce sa faci, in ce ordine si de ce; unde esti invitat sa filmezi, daca vrei; unde esti intrebat cu ce haine preferi sa fie imbracat si unde te uiti fascinat la fiinta noua si neobisnuita cu lumea extrauterina – care sta relaxata si se bucura de ce i se intampla;
• si, in fine, pentru ca inainte sa plecati, neonatologul vine la tine cu o lista de lucruri care reprezinta “the survival kit for mothers” – lista care raspunde celor mai des intalnite intrebari si nelinisti parintesti in primele zile de viata cu bebelusul acasa, si sta cu tine pana esti cu totul lamurita si ti-a raspuns la toate intrebarile la care te-ai putut gandi.

Cam astea sunt “pentru ca”-urile pe care mi le amintesc acum, la ora asta “mica” din zi (sau din noapte), in pauza dintre mesele lui Codrin.

Cu amendamentele ca “asa e” – la cezariana (nu stiu cum se naste natural acolo); ca acesta nu e un articol sponsorizat si nici o incercare de convingere a cuiva de ceva; ca sunt constienta ca tot ce-am insirat mai sus sunt servicii pentru care am platit si ca intr-o lume normala, ele ar trebui sa reprezinte regula, nu exceptia, ca totul ar fi probabil mult mai simplu daca am intelege mai multi si mai repede ca lucrurile pe care ni le dorim cu totii sunt de fapt mici si simple si au, de obicei, ca lait-motiv sa fim tratati ca niste oameni. Si sa fim iubiti, dar asta este o alta poveste si va fi – in cele din urma – povestita alta data.

(sau ce face o femeie insarcinata IN LOC sa faca chestii de femeie insarcinata…).

Avertisment: post cu multe linkuri si unele – vagi – conexiuni intre ele.

Asadar, lantul de evenimente e asa:

Vineri am primit Happiness a lui Ed Diener – in format electronic (Multumesc, apropo!).

Sambata, fara macar sa ma straduiesc, l-am convins ca cel mai bun cappuccino e cel homemade (si am gasit imaginea de mai sus, pe un tumblr dragalas). De asemenea, am descoperit “celalalt site” despre care tot povesteste Adrian de-un timp. Se cheama Scoala de psihologie si se citeste exclusiv cu prescriptie “medicala” si avertismente.

Duminica mi-am inceput-o cu prezentarea lui Dan Gilbert, care vorbeste despre un experiment pe care l-am tot povestit in stanga si-n dreapta in ultimele zile. Uitati-va, o sa va placa!

Prezentarea mi-a amintit ca tot vreau de ceva vreme sa-l intreb cateva lucruri pe Adrian despre rezultatele studiilor pe care le tot pomeneste – cele privitoare la efectele stilului parental si mediului impartasit – asupra adultilor care vor deveni copiii nostri. Si daca tot mi-am amintit, am si pus in practica.

Ajunsa acasa (dupa ce am luat periuta de dinti cu capac copilului mare), citesc despre nasterea unei noi viziuni in psihologie (fara anestezie epidurala) – funny title, ha-HA!

Apoi, cautand pe TED altceva, gasesc prezentarea urmatoare (vizionata cu creionul in mana si notite din 3 in 3 minute).

Asta da mod de a incheia saptamana! Zic…

Pe biletelul cu asteptari de dimineata am scris ca imi doresc sa fie un eveniment pe care sa-l traiesc ca si participant, ca parinte venit acolo cu partenerul de viata, ca imi doresc sa le privesc pe toate cu ochi proaspeti si noi, ca si cum le-as vedea pentru prima oara.

Nu stiam ca bucuria revederii unui om drag se va prelungi pana seara, la Panoramic, dandu-ne prilejul sa legam anii in care nu ne-am vazut prin insule luminoase de caldura – in care ne vedem.

Nu stiam ca prin simplul fapt ca ma uit la o esarfa ce flutura intre doi oameni voi constientiza mult mai usor RELATIILE care exista intre noi.

Am privit cu bucurie un om despre care credeam ca traieste dupa imperativul “crede si nu cerceta” – prezentandu-se la intalnirea cu noi cu un sac de cercetari despre creier, neuroplasticitate si experiente emotionale intense si m-am bucurat ca un copil sa citesc ca meditatia produce transformari fiziologice ale creierului (si – de altfel, si rugaciunea).

M-am surprins zambind interior cu bucurie la fiecare constientizare a lucrurilor frumoase care SE INTAMPLA deja intre noi si copilul nostru, dar si oftand de usurare la cele mai putin frumoase care nu se intampla numai la noi. Mi-am dat seama, ascultand-o pe Monica povestind despre fiica ei de 1 an si o luna – ce copil MARE avem si CAT DE MULTE experiente am traversat impreuna si cat de multe am invatat noi ca parinti de la un astfel de copil cum este el si cat de fascinant este totusi felul in care stie sa ceara ce are nevoie, chiar si cand spune “Mami, in primul rand, eu incepusem deja sa vorbesc si te rog mult lasa-ma sa termin ce aveam de spus” – chiar daca asta nu-i deloc comod pentru “Mami”, mai ales ca “Mami” sunt eu.

Nu era printre asteptarile mele de dimineata sa ma bucur de un pahar de fructe cu ciocolata adus de barbatul cu care eram, nici sa stau, asezata intre el si prietena mea, savurandu-le laolalta cu soarele de primavara si cu motivele copilaresti de ras cu gura pana la urechi – numai pana trece pauza.

O sa le privesc insa pe toate ca pe niste bonusuri si o sa-mi consider asteptarile de dimineata cu mult depasite, felicitandu-ma ca am fost la conferinta “Ai copil” (ca despre ea este vorba), bucurandu-ma ca mi-a revenit cheful de dezvoltare personala si multumindu-i lui, ca am fost impreuna, Almei, ca mi-a mentinut vie dorinta de a merge, si lui Ines, stie-ea-de-ce.

Sirul gandurilor care a dus la postarea de fata isi are originea intr-o prezentare TED impartasita de Adrian asta-seara. Prezentarea o face Philip Zimbardo, psiholog si profesor emerit la Stanford – de care v-ati impiedicat aceia dintre voi care n-ati chiulit chiar de la toate orele de psihologie sociala din facultate, si care implineste azi (ca sa vezi coincidenta…) frumoasa varsta de 78 de ani.

O prezentare TED ingrozitoare care o sa ma fericeasca mai mult ca sigur cu vreo cateva cosmaruri, dar care m-a pus pe ganduri serios si mi-a amintit o dilema mai veche: cum discerni intre bine si rau sau, mai plastic spus “pe unde trece linia care separa binele de rau“. O zice frumos Solzhenitsyn, citat pe parcursul prezentarii de Zimbardo – “but the line dividing good and evil cuts through the heart of every human being”. Nu printre granite de state, nu printre clase sociale, nici macar printre partidele politice (asa zice omul, nu dati cu rosii in mine…), ci chiar prin inima oamenilor, prin inima fiecarei fiinte umane.

Zimbardo incheie intr-o nota optimista, sfatuindu-ne sa ne crestem copiii cu mentalitatea eroului, sa-i educam sa se vada pe ei insisi ca pe niste potentiali eroi care asteapta doar situatia potrivita in care eroismul sa se manifeste. Astfel, situatiile care pot declansa raul ascuns in fiecare dintre noi sunt fix aceleasi situatii care pot trezi eroul latent, persoana obisnuita capabila de fapte extraordinare.

Ceea ce m-a facut sa ma intreb, desigur, daca nu putem merge (cel putin cu imaginatia) si mai departe. Si in loc sa asteptam situatia extraordinara care ne poate transforma in niste eroi – si care ne poate iesi in cale o data, sau doar de cateva ori in viata, ce-ar fi daca ne-am creste copiii cu mentalitatea eroului de fiecare zi, invatandu-i ca sta in puterea lor sa ia zilnic cateva zeci de decizii mici si aparent obisnuite, dar care ii situeaza de partea cu binele al liniei care trece prin fix mijlocul inimii lor? Si daca, facand asta zi dupa zi, in fiecare zi, vor ajunge sa se uite in urma la o viata extraordinara care INSEAMNA CEVA si care nu-i traita degeaba? Si daca nu ne-am limita la a-i invata asta doar pe copiii nostri? Daca am incepe sa aplicam asta in propriile noastre vieti, zi dupa zi? Incepand de azi. .. Cum ar fi atunci?

1. Listen without interrupting. (Proverbs 18)

2. Speak without accusing. (James 1:19)

3. Give without sparing. (Proverbs 21:26)

4. Pray without ceasing. (Colossians 1:9)

5. Answer without arguing. (Proverbs 17:1)

6. Share without pretending. (Ephesians 4:15)

7. Enjoy without complaint. (Philippians 2:14)

8. Trust without wavering. (Corinthians 13:7)

9. Forgive without punishing. (Colossians 3:13)

10. Promise without forgetting. (Proverbs 13:12)

(asa, oarecum de Dragobete. dar numai fiindca mi-a placut mult)

Este a nu stiu cata oara cand stau cu “foaia alba” in fata si nu ma pot decide sa scriu un articol cu cap si coada. Tot am senzatia ca poate nu s-ar potrivi cu restul… peisajului de aici. Dar poate peisajul de aici nu se mai potriveste cu mine.

Pe de o parte mi-e ciuda ca m-am invatat sa tot iau calea usoara si scurta a alegerii unei imagini sau a unei melodii care – in fapt – exprima starea mea de moment. Dar intr-un mod lenes si neoriginal; intr-un mod care nu-mi mai cere sa fac “munca” de a distila in cuvinte ceea ce ma bantuie sau ma consuma sau ma ridica pe culmea entuziasmului si a bucuriei.

Am o dispozitie total nesiropoasa si nu stiu daca e de la tonele de treaba pe care le am de facut sau de la norii prin care trece avionul meu cateodata (pe marginea cazii vad in fiecare dimineata jucariile lui Bogdan din categoria “obiecte care zboara” si in fiecare dimineata ma duc cu gandul la Javier Marias si “Maine in batalie…”).

In ciuda dispozitiei nesiropoase, precum si a protestelor anti-Valentine, mi-am luat jumatate de zi pentru relatia mea (barbatul acela care parca ar fi dintotdeauna acolo si pe care il redescopar cu mirare cand imi ridic ochii din cand in cand din… amanuntele vietii mele de zi cu zi) – si ne-am dus sa vedem o expozitie de fotografie, sa cumparam placinte cu gust de a-casa si sa cinam La Castel.

In rest, simt uneori lipsa lui Adrian (dar am vazut ieri ca i-au aparut niste carti noi si am de gand sa ma delectez cu ele curand); am mai tot timpul sub ochi doua carti (ceva beletristica si ceva psihologie, de obicei); vad multi, multi “copii” zilele astea – si le dau parti din mine, straduindu-ma in acelasi timp sa-i motivez, invat, conving, scutur sau amenint (dupa caz) sa se gandeasca la viitorul lor; planuiesc multe lucruri care ma entuziasmeaza grozav (atat din cele profesionale, cat si bucurii mici si mari – personale); ma bucur de cafele si discutii cu oameni destepti, frumosi si talentati, care si-au promis sa nu-si mai faca niciodata prieteni noi si trimit non-stop dragoste unor oameni cat se poate de dragi care au trecut prin clipe cat se poate de grele.

Am multe in gand, dar acum stiu ca is posibile toate; multumesc in viteza Universului pentru sincronicitatile pe care mi le serveste cam la doua zile (Vermeer si Stephen Hawking fiind doar cele mai recente); ma simt coplesita de treburi si fantazez la odihna – doar ca sa imi amintesc in doua secunde ca jumatate de zi de pauza imi ajunge ca sa imi recapat perspectiva. Imi impart dilemele cu oameni cu aceeasi formare ca mine – bucuroasa peste masura ca i-am gasit si ma intreb tot timpul ce pot face sa iubesc lumea asta asa cum este, fara sa incetez sa o fac in fecare zi un pic – macar  un pic mai buna.

Commitment is what transforms a promise into reality.

It is the words that speak boldly of your intentions.

And the actions which speak louder than the words.

It is making the time when there is none.

Coming through time after time after time, year after year after year.

Commitment is the stuff character is made of; the power to change the face of things. It is the daily triumph of integrity over skepticism.

Abraham Lincoln

Am terminat de citit “Ultima prelegere” a lui Randy Pausch si m-am ales – bonus – cu cateva dileme:

1. Este Randy atat de bun pe cat mi s-a parut, sau m-a impresionat asa “doar” pentru ca urma sa moara? Si daca raspunsul este varianta b,

2. chiar nu suntem in stare sa AUZIM mesaje de genul celor pe care el le transmite (simple, in esenta, despre oameni si viata si despre sensul traiului pe pamant) – decat daca ne vorbeste cineva care moare si lasa in urma 3 copii care nu merg inca la scoala? sau

3. suntem in stare sa “auzim” aceste mesaje, dar diferenta dintre “a cunoaste cararea” si “a merge pe carare” este atat de mare, incat nu ajungem, de fapt, sa le transformam in actiune?

Si cu asta, cumva, I’m back to square one:

4. (si cea care ma bantuie cel mai tare): CUM faci, mai exact, sa inveti sa traiesti in felul oferit ca exemplu de Randy (si de pacientii in stadiu terminal ai lui Yalom, de altfel) – FARA sa ai corpul invadat de metastaze sau sa fi suferit vreo nenorocire iremediabila? Cum faci sa-ti pastrezi perspectiva clara asupra vietii si sa lasi lucrurile nesemnificative sa nu conteze si sa faci tot binele pe care il poti face si sa creezi zilnic amintiri cu ai tai si sa-ti cultivi curiozitatea si sa-i inspiri pe altii si sa bei coniac din paharele “bune” si sa faci pace cu moartea – cat inca nu-ti bate la usa?

Iar asta este, probabil, una dintre dilemele cele mai importante ale vietii mele de pana acum.