Zambetul asta merita sa bati multi kilometri (si sa urci un numar nesfarsit de trepte, apropo…).

Zilele trecute, in cel mai neasteptat mod, am intalnit un astfel de om.

Special, luminos si vesel, inteligent si sigur pe el, un om care stie sa faca misto de stereotipuri (chiar si de cele despre propria persoana) – n-ai cum sa nu-l placi din primele cinci secunde dupa ce l-ai cunoscut. Parintele Felix Roca este un om care are ochi calzi si zambitori, de copil si stapanire de sine de adult; care are mereu un suras binevoitor si amabil pentru toata lumea, dar a provocat un hohot de ras cand a afirmat ca “urmeaza deciziile celorlalti”; care povesteste cu aceeasi simplitate si modestie despre cursurile facute la Roma si despre copiii din Kenya pe care i-a invatat sa danseze. Care m-a cautat pe Google pana a dat de blogul asta.

Si pentru care ii multumesc vietii ca mi l-a scos in cale.

*

*          *

Mi-am ascutit creionul cu care imi scriu viitorul, fiindca stiu ca sunt lucruri pe care le vreau (sigur, cand spun lucruri, vreau sa spun experiente). Doar ca nu ma mai grabesc nicaieri si fac pasii pe rand. Le las sa se coaca, sa se aseze, sa capete forma.

*

*            *

Sunt iar intr-o etapa de cumparat carti de toate neamurile – de la psihoterapie la filosofie de doi lei, cu escala prin beletristica (Tracy Chevalier a vrut sa se urce in cosul meu de doua ori saptamana asta si cred ca nu am luat-o doar fiindca mi s-a parut ciudat sa am o a patra carte de-a ei in biblioteca). Nu m-am decis cate vieti imi mai trebuie sa le termin de citit pe toate din biblioteca, dar pentru moment curiozitatea de a vedea ce se ascunde intre copertile lor e mai puternica.

*

*           *

Copilul meu face parte din mine intr-un grad pe care nu mi l-am imaginat, asa cum face parte din mine si frica de a o lua de la capat din nou.  Visul meu de azi-noapte m-a purtat prin toata perioada noastra impreuna de pana acum si a fost un film la care mi-a placut mult, dar mult de tot sa ma uit.

*

*             *

De asemenea, The bedside dream journal a transformat experientele mele onirice in niste calatorii pe sfert constiente. Azi dimineata am visat ca m-am trezit si imi povesteam visul in jurnal (am visat povestea visului de mai inainte). Uneori merg cu ochii inchisi prin casa, fiindca vreau sa raman inca pe terenul acela ciudat dintre somn si veghe – dar asta este deja o alta poveste…

*

*            *

Si ascult pe repeat “The boy with the arab strap”, fara macar sa stiu de ce; probabil din cauza ritmului, probabil din cauza oftatului care se aude aspre finalul melodiei.

Si, vorba cantecului,

What did you learn from your time in the solitary
Cell of your mind?

O Madalina alege “The time traveler’s wife” si propunerea se accepta.

Doua ore mai tarziu, un prieten pe care il am in lista de messenger imi spune ca tocmai a terminat de vazut “The time traveler’s wife”, cu doua ore in urma. Oare… o fi calatorit vreunul dintre noi in viitorul celuilalt si si-a ales filmul in functie de asta? Sau este doar o alta simpla coincidenta?

Totusi, iata-ma, cu Irv, si lucrurile pe care nu le-am invatat la scoala (desi ar fi trebuit).

…printre care si cerceii de care m-am indragostit instantaneu (“Wear my song“):

Dar motivul pentru care voi mai trece pe la fata asta, mai mult decat cerceii, este asta:

“I died and made it in haven” mood – de-a lungul intregii calatorii.

See me beautiful,
look for the best in me.

That’s what I really am,
and all I want to be.

It may take some time
It may be hard to find,
but see me beautiful.

See me beautiful,
each and every day.

Could you take a chance?
Could you find a way?

To see me shining through
in everything I do
and see me beautiful.