Irina Şubredu

Sometimes the only thing to do is to start looking at everything again

until you forget what you’re supposed to see

& actually see what’s there.

from StoryPeople.

Tema zilei de azi a fost libertatea. Mi-am inceput ziua cu revelatia ca sunt ingrozita de libertate, cu care de cele mai multe ori nu stiu ce sa fac – asa ca-mi umplu viata de constrangeri si obligatii pentru confortul iluziei ca nu am de ales. In acelasi timp insa, fereasca-te sfantu’ sa incerci in vreun fel sa-mi ingradesti libertatea: vei vedea cu cata violenta pot opune rezistenta cand vreau!

Mi-am inceput ziua cu cartea lui Lise, cautand raspunsuri comode la intrebarea incomoda ce as alege daca as avea libertate deplina. Si luminandu-mi-se privirea la gandul ca cel mai probabil as alege EXACT ceea ce fac acum, ce am acum si cine sunt acum. Nu incerc sa spun ca sunt un om fara frustrari, fara lupte, dificultati sau regrete (se pare ca partea asta nu reiese niciodata clar din ceea ce scriu). Incerc sa spun insa ca drumul pe care ma aflu (cu poticnirile lui, urcusurile lui, asperitatile si furtunile lui) – este exact cel pe care l-as alege daca as avea libertate totala de alegere.

Imi inchei ziua cu cartea lui Yalom (incheind si cartea lui Yalom). Aici, personajul sau isi vrea inapoi libertatea si  constata – la capatul unei experiente admirabil de ingenioase – ghici ce? Constata ca, avand libertatea de a alege, isi alege, de fapt, exact destinul in care se credea prizonier si din care lupta cu inversunare sa scape.

De absolut fiecare data cand fac cateo calatorie, o iesire, ceva iesit din rutina vietii de zi cu zi imi spun: “uite! vezi cat e de usor? aminteste-ti mereu cat e de usor!”

De fiecare data cand se intampla din nou am senzatia ca mi-am petrecut timpul dormind – de la ultima iesire incoace.

De fapt, nu stiu daca e asa. Nu stiu cat de rar e prea rar. Nu stiu care e doza de rutina – “acceptabila”.

Da, daca ar fi sa am acum o singura dorinta, aceea ar fi sa-mi amintesc. Sa-mi amintesc cum ma simt cand ajung in cate un loc in care nu credeam sa ajung, cand fac cate ceva ce parea greu. Fiindca par sa uit tot timpul secunda ce desparte experienta care era numai in gand – de cea pe care brusc o traiesc – prin toate simturile.

Nu ma pot opri sa ma intreb cu ce sunt acum mai buna. Cu ce sunt mai bogata. Cu ce sunt acum mai… altfel decat eram in dimineata in care am plecat, sau in seara in care stateam in Calafat si admiram apusul si inima imi batea numai la gandul a ce va urma sa se intample – de a doua zi incolo. Nu sunt sigura ca am un raspuns. Nu sunt sigura ca am, intr-adevar acces la niveluri diferite de constiinta. Nu sunt sigura ca alte experiente aici, acasa, n-ar fi facut pentru mine acelasi lucru. Nu stiu.

Dar cumva, ceea ce inteleg (si cred) acum este ca au devenit la fel de… “posibile” alte experiente care pareau din alta lume. Ideea ca as putea ajunge – in Peru, in Canada, in Egipt, in Africa – cumva incape deodata in mintea mea – dincolo de nivelul teoretic – mai aproape de nivelul teoretic – la un nivel al unei experiente POSIBILE. Si devine doar o problema de alegere – asa cum sa merg “acasa” – la parintii mei e o problema de alegere: nu-mi pun nicio clipa problema ca NU AS PUTEA face asta daca si cand as vrea sa o fac.

Si daca – dincolo de pozele frumoase, de bomboanele in forma de inima si de coktailul din sampanie si visinata – imi ramane asta, eu zic ca tot e ceva.

“Take me to the clouds above” mood – day.

The road hero.

The High Alpine Road.

The Grossglockner, Austria.

P.S.: Ah, and… The End.

A me-”picture”.

…and The Inn.

lumina alba si forta.

doua curcubee.

Cascadele Rinului, Elvetia.

I knew the world was upside down!

Beautiful light blue… and a swan:

Lausanne, Lake Geneva.

There is this:

and… yes, there is this, too:

and then there is Annie, dar aceea este alta poveste si va fi (curand) povestita altadata.

(Drumul absolut incredibil de la granita cu Italia – pana la St Gallen)

Le-a luat mai bine de 400 de ani; dar macar au facut o treaba buna…

(Domul din Milano; inainte de a urca pe acoperis)

The art of losing isn’t hard to master;
so many things seem filled with the intent
to be lost that their loss is no disaster,

Lose something every day. Accept the fluster
of lost door keys, the hour badly spent.
The art of losing isn’t hard to master.

Then practice losing farther, losing faster:
places, and names, and where it was you meant
to travel. None of these will bring disaster.

I lost my mother’s watch. And look! my last, or
next-to-last, of three beloved houses went.
The art of losing isn’t hard to master.

I lost two cities, lovely ones. And, vaster,
some realms I owned, two rivers, a continent.
I miss them, but it wasn’t a disaster.

– Even losing you (the joking voice, a gesture
I love) I shan’t have lied. It’s evident
the art of losing’s not too hard to master
though it may look like (Write it!) a disaster.

elizabeth bishop