Irina Şubredu

Un schimb de replici scurt (sau nu atat de lung cat as fi vrut) – purtat intr-o masina azi,  cu gatul stramb de uitat peste umar, in sensul invers celui de mers.

Doua episoade dintr-un film destept, descoperit de un participant la un seminar despre recunoasterea emotiilor.

Felul in care ma simt cand gandesc la viteza maxima.

Gandul ca am in jur numai oameni inteligenti, foarte buni in ceea ce fac, cu mintea deschisa, si care pot vorbi cu entuziasm despre subiecte care ii pasioneaza.

Toate astea m-au ajutat sa-mi regasesc cheful de conversatii inteligente, de a deschide si alte usi decat cele cu care m-am obisnuit, de a bate si alte carari – si poate chiar curajul de a face carare noua. Si da, de a schimba putin lumea in bine .

Multumesc!

O sa scriu scurt si luminos despre intalnirea familiei SPER la care am mers ca si oaspete – “ca sa-l cunosc pe Adrian - in carne si oase” – mi-am spus eu, fiindca aveam nevoie de un pretext.

O sa scriu despre cladirea Facultatii de Psihologie din Bucuresti, aurie si calda pe interior, in care pentru trei zile m-am simtit ca acasa, si cand ma plimbam pe holurile ei ascultand muzica si cand stateam in amfiteatrul Radulescu-Motru putand, daca intindeam mana, sa ating oameni ale caror carti mi-au deschis usile psihologiei, acum 11 ani (Irina Holdevici, Mihaela Roco, Ion Mînzat), uimita ca oamenii acestia sunt reali si se afla la doua respiratii distanta de mine.

O sa scriu despre “mama Mitrofan“, in fata careia imi scot si acum in gand palaria,  omul al carui har te cuprinde pe loc, care a reusit sa ma tina “lipita” de povestea ei – pe care cu mari emotii o citea de pe niste foi printate – poveste care simteam cum se revarsa direct din inima in inima.

O sa mai scriu despre oamenii aceia tineri care au curajul sa exploreze domeniile care ii pasioneaza, indiferent daca sunt domenii noi sau carari nebatute si despre cum curajul acesta se datoreaza de multe ori unei in-curaj-ari (dupa care tanjesc adesea si pe care nu mai stiu unde s-o caut…) .

O sa scriu despre cum experienta aceasta mi-a trezit dorinta si entuziasmul de a pune din nou mana pe CREION. Acela cu care imi scriu viitorul. Si a incepe sa astern pe “hartie”: “asa…” si “asa…” vreau sa fiu si eu. Cand voi fi… MARE.

(Despre Adrian n-o sa scriu (ca am vorbit destul). O sa-i multumesc doar, in soapta, ca mi-a dat vreo doua… raspunsuri. Si mi-a insinuat in minte o noua serie de intrebari).

When I’m down, don’t let me. There.

De o saptamana, intalnirea mea cu mine – la inceputul zilei se petrece aici.  In loc de cafea, in loc de 3 in 1, uneori inaintea carnetelului cu multumescuri. Unul dintre autorii mei favoriti – dintre terapeutii mei favoriti – are blog / site.  Pe care scrie cam doua articole noi pe zi. Mai precis pe noapte. Pe care raspunde la comentarii (la majoritatea, anyway). Si scrie cu simt de raspundere, cu umor – dar si cu seriozitate – despre multe dintre temele mele preferate: sincronicitati, educatie, copii, sanatate si boala, cuplu.

Asadar cine mi-a schimbat felul in care imi incep ziua? Eu. Dar ii multumesc lui Adrian pentru prilej.

Drumul meu prin fiecare zi e presarat cu minuni.

Asta-seara, fara sa plec de la taste, mi-au iesit in cale picaturi de lumina care m-au atins intr-un fel sau altul. Cele mai luminoase, mai jos:

* “  This song makes me miss my friend Meg.

I feel as if there’s a Meg-shaped hole beside me when I listen to this song.”

de aici.

* ” a very kerry christmas.zip” : am gasit intamplator ce imi doresc de vreo doi ani in perioada Craciunului si nu apuc sa-mi fac / caut: o adunatura de melodii “christmassy” – deja arhivata – aici.

* ” I once dated a photographer.  He taught me that the way I see myself is nowhere even close to how others see me.

Someday I hope to be able to see what you see, when you look at me.” – de aici.

* Si, fiindca Lise spune ca muzica atinge direct corpul emotional, puteti asculta aici ceva ce mi-a atins corpul emotional chiar de la prima dintre cele… cateva ascultari: cosmin vaman – Nicaieri nu ninge ca in parul tau – TEST.

P.S.: Daca ascultati cu atentie, o puteti auzi pe fina mea gângurind, in timp ce tatal ei se chinuia (la propriu) sa inregistreze

Ideea, cand demolezi povestile de dragoste clasice, ar fi sa pui ceva in loc. Golul provoaca ameteli si nimicul inca sperie. Atat am de spus de bine despre “Up in the air”.  In afara, desigur, de frumuselul de Clooney care “danseaza” cu eleganta si gratie prin tot filmul.

*

*   *

Violenta nu dispare cu si mai multa violenta; am incercat asta cu totii deja si nu a functionat. Atat am de spus de rau despre “Avatar”.  In rest, sunt numai zboruri refacute in vis si o vaga amintire a conexiunii cu tot ce este viu – de care peste trei sferturi dintre oamenii pe care ii cunosc acum ar rade cu lacrimi. Au ras cu lacrimi, ca sa fiu mai exacta. Noroc cu celalalt sfert…

*

*   *

Unde-s zapezile de altadata, iubirile de altadata si crizele de altadata? Acum parca nu mai am timp sa simt zapada scartaind sub picioare; nu mai pot sa-mi dramuiesc iubirea bazandu-ma numai pe presupuneri; si nici sa intarzii prin prapastiile cu intuneric si frig mai mult decat pret de-un drum cu taxiul din Copou pana acasa.

*

*   *

Butonul de “pauza”, draga mea L., exista. Doar ca pentru asta trebuie sa inveti sa te joci cu timpul. Ceea ce, ca si in cazul in care te joci cu chibriturile, poate fi tare provocator. Intreaba-l pe fii-miu care si-a parlit varful degetului.

Pfui, acum e deja mai mult spatiu pe “hard” (o fi spatiu si pe “easy”?…).

As putea chiar sa mai “salvez” din lucrurile bune care se tot incapataneaza sa mi se-ntample.  Mai ca e loc si de-un somn odihnitor in bratele cunoscute si apropiate de sot. Ca doar, vorba lui C., “daca e bine, E BINE”!

Am fost azi la colindat (si urat) cu echipa de adulte (?!) de la Casuţă - la o casa de oameni buni – despre care am mai povestit aici.

Si m-am simtit iar ca in clasa a noua, cand mergeam cu colegii din casa-n casa. (“pe la cei care ne lasa…”).

Si in uretul meu am avut o strofa despre Univers.

Si spuma de baie miroase a portocale si brad (adica a Craciun, cum v-ar spune Alinuta-Sadicuta care a promis ca face (nu spune) gogosi joi.

Asa ca zic si eu ca Charlotte Carpenter:

“Remember,
if Christmas isn’t found in your heart,
you won’t find it under a tree!”

Lise spune ca nu avem de unde sti daca nu cumva si celelalte planete sunt locuite, doar ca nu avem noi organe de simt sa le percem locuitorii. Mai spune multe despre fricile noastre si despre cum sunt legate unele de altele si toate de motive mai ales imaginare. Si despre cum mancam zahar ca sa ne creasca energia pe care o consumam fiindu-ne frica.

Ingerului meu – mai ales deghizat – o ciocolata Yougurette – mai ales virtuala. Cu drag.

“De-as fi pasare sa zbor

S-ajung unde mi-e dor

La tine-as vrea sa vin”

La tine-as vrea sa vin…

“Nu exista nicio combinatie de cuvinte

Pe care s-o pot pune pe spatele unei vederi…”

asa incepe o melodie minunata cantata de Jack Johnson si ascultata week-endul asta.

Vestile sunt asa:

am primit primele poze de la Radu. Imi vine sa ma tot uit la ele una cate una, cum mananci cu zgarcenie cate o bomboana dintr-o cutie primita cadou – ca sa-ti ajunga pentru cat mai mult timp.

Oricat ma uit la ele, am una care mi s-a lipit de suflet. Asta:

E fix pentru “mami, da-mi un suflet de-al tau, sa ma bag in el…”!

Si cealalta veste e ca am fost mult mai mult CU EL zilele astea. Si e ATAAAT de bine! Si e un copil ATAAAT de special. Si in seara asta a invatat sa foloseasca Tux Paintul, ca Paintul obisnuit cu care “mami, hai sa desenam niste zambilici” nu mai e asa interesant deja.

Love is the answer
at least for most of the questions in my heart, like
Why are we here? And where do we go?
And how come it’s so hard?
It’s not always easy and
sometimes life can be deceiving
I’ll tell you one thing, it’s always better when we’re together