Irina Şubredu

Au trecut atatea zile si primul lucru pe care vreau sa-l postez este TOT bucuria si surpriza de a avea pe cineva drag care a facut (as in “HAND-MADE”) -ASTA pentru mine:

Multumesc.

Razvan musca o bucata mare de paine prajita.

Laura se uita fix la el si ii spune: “scoate! scoate din gura, ca ai muscat prea mult!”

Desi, de altfel, Razvan face cam (numai) ce vrea el, acum o asculta: scoate din gura cocolosul pe jumatate mestecat si il tine in mana.

Laura ii spune “bun. acum musca mai putin si mesteca mai bine!”

Razvan se uita la bucata de paine pe care o tine in mana, musca o bucatica mai mica si o mesteca mai bine.

Destept Razvan. Desteapta si Laura.

Irina si-ar dori si ea uneori sa fie la fel de desteapta.

(nu. acesta nu este un post despre mancare)

O sa folosesc ultimele minute ale zilei de azi pentru a spune “La multi ani!” unor oameni dragi despre care, daca ne-ar fi spus cineva anul trecut pe vremea asta ca vom avea atatea experiente frumoase impreuna, n-as fi crezut…

Asadar “La multi ani!”, dragilor! Ne bucuram ca am sarbatorit impreuna o varsta respectabila a casatoriei (voastre); si ne bucuram, de altfel, ca v-am intalnit!

Sunt intr-un loc in care aproape pot jura ca n-am mai fost, desi cumva, cunosc regulile de circulatie, iar unele fragmente din peisaj imi par de-a dreptul familiare.

Sunt in concediu, dupa concediu. Sunt aproape de prieteni, desi sunt departe. Tin legatura strans cu oameni cu care nu ma vad; ma apropii de oameni cu care urmeaza sa nu mai am de a face si ma instrainez de oameni de care credeam ca m-am legat.

Platesc intr-o moneda pe care n-o inteleg.

Sunt intoxicata de frumusete; fiecare moment e o poezie, fiecare pas – un prilej de poza, fiecare detaliu – o opera de arta neexpusa in nicio galerie.

Magia ma inconjoara, desi fug de ea. Gasesc lucruri pe care am renuntat sa le mai caut. Primesc cadou concerte si plimbari cu telecabina pana la apus. Am conversatii adulte cu un copil de clasa a VIII-a. Fac glume de scoala generala cu un om cu zece ani mai mare decat mine.

Fac oamenilor daruri de date aleatorii. Ma indragostesc ca o adolescenta de un barbat langa care dorm de zece ani aproape in fiecare noapte. Peisaje pe care le-am vazut doar in vis si-n reviste sunt fix in fata ochilor mei.

Fac calcule matematice complicate: adun relatii umane cu nelinisti, scad teste si decizii si la urma le impart la planuri.

O femeie draga mie ma asteapta sa descantam o cafea. Un barbat drag mie cauta indicii in texte mazgalite pe-un colt de servetel.

Obosesc de nu mai pot de la un mare stat degeaba si ma energizeaza pana-n ultima celula sapte proiecte derulate in paralel.

Las multe lucruri neterminate; altele neincepute, iar altele ne-inmijocite; in timp ce altadata refuz sa bag sub pres adevaruri incomode si sa pretind ca e totul in regula cand nu e.

Nu mai sunt geloasa si nu mai dau la infinit. Te las sa pleci daca vrei si cer totul de la tine daca stai. Dar iti deschid larg fereastra pana in centrul a ceea ce sunt eu; imi pun sufletul pe tava si uneori iti dau un ban de aur rest la paine.

Nu ma mai tem sa-ti spun ca mi-e frica; nu-mi mai e rusine sa-ti spun ca te vreau; nu mai consider ca “si eu” este singurul raspuns la “te iubesc”.

Daca ma intrebi cine sunt, uneori nu mai stiu; dar iti raspund fara gres ce visez si ce simt chiar acum.

Nu stiu cum se cheama ce mi se intampla. Poate cresc. Poate invat. Poate de fapt ma ratacesc si incerc drumuri care n-au nicio destinatie.

Poate traiesc. Poate traiesc…

There is this:

and… yes, there is this, too:

and then there is Annie, dar aceea este alta poveste si va fi (curand) povestita altadata.

(Drumul absolut incredibil de la granita cu Italia – pana la St Gallen)

Tocmai am petrecut 15 minute incercand sa ma decid ce agenda sa iau cu mine in calatorie. Madalina ar fi extrem de mandra de mine!!

Unul dintre cele mai grele lucruri pe care le am de invatat este sa incetez sa pretind ca e totul in regula, cand de fapt nu e.

Felul asta de a fi care mi-a devenit o a doua natura ma face sa traiesc asa de mult in debara, intr-un spatiu stramt cu lumina stinsa, unde furia si dezamagirea si frustrarea sunt bine pastrate si adunate, felie cu felie, pana nu mai incap, pana nu mai e loc.

Imi ajunge.

Panica de a spune ce simt, cand celalalt ma intreaba – incepe sa fie mai mica – tot mai mica in comparatie cu ce inseamna de fapt sa NU spun. Cu lipsa de onestitate pe care a “nu spune” o presupune – o lipsa de onestitate fata de celalalt, caruia adesea ii spun “prieten”; o lipsa de onestitate mai ales fata de mine, care incepe sa doara chiar mai rau.

Imi place sa fiu fericita, sa gasesc lucruri frumoase, de care sa ma bucur, sa zambesc si sa zbor, sa ma entuziasmez si sa creez, sa gasesc sensuri, sa invat si sa cresc.

Dar uneori nu sunt. Uneori nu gasesc. Uneori nu pot. Uneori nu mai stiu. Uneori nu vreau. Uneori nu inteleg ce vrea celalalt de la mine. Uneori ma doare ca naiba ceva ce spune, face, nu spune sau nu face cineva. Uneori am senzatia ca nu contez; ca fix atunci cand am mai mare nevoie, nu are cine sa-si faca timp pentru mine. Uneori nu stiu si nu pot sa cer ce-i al meu.

Nu se intampla, in realitate, nicio tragedie cand vorbesc. Imi dau tot mai des seama de asta. Relatiile nu se incheie. Oamenii nu pleaca ingroziti. Nimic nu se rupe. Ba chiar dimpotriva: lucrurile se deblocheaza si se dezleaga. Ceea ce iese la suprafata nu-i intotdeauna frumos, luminos, armonios colorat. Dar o greutate imensa se ridica si dispare pe urma. Habar nu am cum. Mi se intampla doar sa ma trezesc ca respir mai usor. Ca ceea ce numesc “relatie” e mai solid si mai adevarat; mai putin in capul meu si mai mult intr-o realitate vizibila pentru amandoi (sau pentru amandoua).

Si lucrurile, cumva, incep sa fie in regula. Cu adevarat.

Stau in fata unor relatii pe care le am in prezent cum stateam in scoala generala in fata unor probleme de matematica foarte complicate sau a unor jocuri de logica foarte enervante, inainte de a le descifra sensul, de a le gasi solutia: nu stiu incotro s-o iau; nu inteleg ce vor sa ma invete; sau inteleg ce vor sa ma invete si stiu incotro s-o iau, doar ca nu-mi convine si inca stau pe loc, sperand sa descopar altceva.

Sentimentul trait este de fascinatie nemarginita amestecata cu frustrare nemarginita – dupa care, cand frustrarea devine prea mare – imi bag picioarele si ma las.

Apoi ma intorc, fiindca fascinatia este totusi irezistibila. Si fiindca in tot timpul asta, chiar cand nu stiu “solutia”, am constant sentimentul ca solutia exista, ca o s-o aflu, ca o sa inteleg. Si cine o sa fiu atunci, imbogatita cu volumul de cunoastere acumulat din experienta prezenta, plus echilibrul emotional care ma asteapta – sunt cu mult prea tentante…

Dragostea poate veni in diverse forme. Daca nu apare in forma pe care o asteptam sau speram sa vina, asta nu inseamna ca nu a sosit.

O rama de lemn (la 5 ani se sarbatoreste ” nunta de lemn” – dupa cum stiati, desigur!) – incredibil de frumoasa, cu maci, buburuze si dragoste – facuta cadou de… cealalta jumatate a mea .

Un buchet mare de trandafiri proaspat taiati din gradina (ce mult o sa-mi placa sa fac asta cand o sa locuiesc in casa aceea de la tara). O cutie de bomboane Bucuria de la mama lor.

Cinci emailuri cu urari de la Mama (geez!) .

Finalul primului an gradinaresc – sarbatorit fix astazi. Ocazie cu care am avut prima cearta cu Bogdan pe tema “te imbraci frumos”, fix cum avea mama cu mine si mi-am promis sa nu am niciodata cu copiii mei (so much for “eu nu am sa fac niciodata asa ceva!”…).

Traditionala iesire in doi de ziua noastra. Si netraditionala iesire la un pahar de vin cu niste oameni primitori si calzi si care nici macar nu-s nasii nostri.

Si traditionala intrebare “mai stam?”.

Mai stam.

…pana cand vom fi amandoua batrane si tu vei avea o palarie portocalie si o pisica si copiii tai se vor stradui sa te convinga sa renunti la ea (la pisica, nu la palarie); iar eu voi locui la tara, intr-o casa cu usa ce da spre gradina si copiii care merg la scoala se vor opri dimineata la mine pentru ceai si prajituri…

Stii de ce am zambit si de ce eram asa de bucuroasa?? Pai, din doua motive: fiindca a fost ca si cum am vazut o sclipire din viitor si era dintr-un viitor luminos si cald si pe care mi-l doresc. Si pentru ca tu erai in el.

P.S.: si pentru ca mi te-am imaginat scotand foaia aia galbena (si mai galbena de la vreme) si luandu-te de mine ca te-am facut “tradatoare”.