Felul asta de a fi care mi-a devenit o a doua natura ma face sa traiesc asa de mult in debara, intr-un spatiu stramt cu lumina stinsa, unde furia si dezamagirea si frustrarea sunt bine pastrate si adunate, felie cu felie, pana nu mai incap, pana nu mai e loc.

Imi ajunge.

Panica de a spune ce simt, cand celalalt ma intreaba – incepe sa fie mai mica – tot mai mica in comparatie cu ce inseamna de fapt sa NU spun. Cu lipsa de onestitate pe care a “nu spune” o presupune – o lipsa de onestitate fata de celalalt, caruia adesea ii spun “prieten”; o lipsa de onestitate mai ales fata de mine, care incepe sa doara chiar mai rau.

Imi place sa fiu fericita, sa gasesc lucruri frumoase, de care sa ma bucur, sa zambesc si sa zbor, sa ma entuziasmez si sa creez, sa gasesc sensuri, sa invat si sa cresc.

Dar uneori nu sunt. Uneori nu gasesc. Uneori nu pot. Uneori nu mai stiu. Uneori nu vreau. Uneori nu inteleg ce vrea celalalt de la mine. Uneori ma doare ca naiba ceva ce spune, face, nu spune sau nu face cineva. Uneori am senzatia ca nu contez; ca fix atunci cand am mai mare nevoie, nu are cine sa-si faca timp pentru mine. Uneori nu stiu si nu pot sa cer ce-i al meu.

Nu se intampla, in realitate, nicio tragedie cand vorbesc. Imi dau tot mai des seama de asta. Relatiile nu se incheie. Oamenii nu pleaca ingroziti. Nimic nu se rupe. Ba chiar dimpotriva: lucrurile se deblocheaza si se dezleaga. Ceea ce iese la suprafata nu-i intotdeauna frumos, luminos, armonios colorat. Dar o greutate imensa se ridica si dispare pe urma. Habar nu am cum. Mi se intampla doar sa ma trezesc ca respir mai usor. Ca ceea ce numesc “relatie” e mai solid si mai adevarat; mai putin in capul meu si mai mult intr-o realitate vizibila pentru amandoi (sau pentru amandoua).

Si lucrurile, cumva, incep sa fie in regula. Cu adevarat.

Sentimentul trait este de fascinatie nemarginita amestecata cu frustrare nemarginita – dupa care, cand frustrarea devine prea mare – imi bag picioarele si ma las.

Apoi ma intorc, fiindca fascinatia este totusi irezistibila. Si fiindca in tot timpul asta, chiar cand nu stiu “solutia”, am constant sentimentul ca solutia exista, ca o s-o aflu, ca o sa inteleg. Si cine o sa fiu atunci, imbogatita cu volumul de cunoastere acumulat din experienta prezenta, plus echilibrul emotional care ma asteapta – sunt cu mult prea tentante…

Dragostea poate veni in diverse forme. Daca nu apare in forma pe care o asteptam sau speram sa vina, asta nu inseamna ca nu a sosit.

Un buchet mare de trandafiri proaspat taiati din gradina (ce mult o sa-mi placa sa fac asta cand o sa locuiesc in casa aceea de la tara). O cutie de bomboane Bucuria de la mama lor.

Cinci emailuri cu urari de la Mama (geez!) .

Finalul primului an gradinaresc – sarbatorit fix astazi. Ocazie cu care am avut prima cearta cu Bogdan pe tema “te imbraci frumos”, fix cum avea mama cu mine si mi-am promis sa nu am niciodata cu copiii mei (so much for “eu nu am sa fac niciodata asa ceva!”…).

Traditionala iesire in doi de ziua noastra. Si netraditionala iesire la un pahar de vin cu niste oameni primitori si calzi si care nici macar nu-s nasii nostri.

Si traditionala intrebare “mai stam?”.

Mai stam.

Stii de ce am zambit si de ce eram asa de bucuroasa?? Pai, din doua motive: fiindca a fost ca si cum am vazut o sclipire din viitor si era dintr-un viitor luminos si cald si pe care mi-l doresc. Si pentru ca tu erai in el.

P.S.: si pentru ca mi te-am imaginat scotand foaia aia galbena (si mai galbena de la vreme) si luandu-te de mine ca te-am facut “tradatoare”. 

la fel de mult ca poza asta:

Ci pentru cat de tare imi vine sa ma bag si eu acolo!

Un copil mi-a spus astazi “La multi ani!” pentru maine. Primesc urarea, tocmai de aceea.

Si o dau, cu drag, mai departe.

Tuturor celor care  pot sa topaie de bucurie ca au bibliorafturi colorate;

care pot sa joace fotbal cu mingea de carpe in mijlocul sufrageriei;

care pot sa faca dansul bucuriei pentru un penar cu 20 de linere de culori diferite;

care iau un cub de post-it-uri si il impart frateste tuturor celor din birou;

care se baga intr-o cutie in care a fost o imprimanta;

care urmaresc cu cea mai mare atentie si seriozitate un desen animat cu zanute;

carora le place sa se picteze pe faţă;

care se joaca cu baloane cu heliu sub pretextul ca ii amuza pe cei (si mai) mici;

pe care ii bucura cum nu se poate – baloanele de sapun;

carora le plac inghetata, acadelele si vata pe bat;

care nu se pot abtine sa nu se dea in leagane in parc;

care stiu toate desenele animate, pe unele dinte ele pe de rost;

care au curajul sa se bosumfle vizibil cand li se pare – nu ca nu sunt iubiti, ci ca nu primesc atentie destula;

tuturor celor carora le place sa picteze, sa se joace, care pot rade intr-un loc scortos si serios, sau de lucruri scortoase si serioase;

care au curaj sa dea si sa primeasca imbratisari.

Adica tuturor celor in sufletul carora traieste copilul interior.

Asa nu se mai poate, dom’le!

Ma gandesc asadar usor autoironic ca uneori Inaltarea se manifesta – tehnic – prin a dormi mai sus (cu patru etaje fata de noaptea trecuta). Se mai manifesta – cum tocmai am descoperit – prin cate o sincronicitate jucausa care face sa fi cumparat fix astazi ultimul volum din trilogia Pandorei a lui Frank Herbert – mai precis, exact, “Factorul inaltare” .

Si se mai poate manifesta frumos prin cate un “A-HA!” care ma ajuta sa inteleg de ce imi place asa de mult de ei: nu i-am vazut de doi ani, dar parca nu i-am vazut de ieri!