Si il asteapta in vizita, preferabil insotit de mama lui .

Nu-s cel mai mare fan al iernii. (Nici n-as avea cum, cand cea mai frumoasa luna din an mi-e octombrie, cand iubesc fiecare nuanta calda de portocaliu din toamna si castanele coapte si soarele prin frunze, si.).

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar astia de la Bamboo pun, frate, asa o muzica frumoasa, ca sa tot stai sa cauti materie prima pentru creat hand-made-bucurii mici de daruit de Secret Santa; iar astia de la Nici au facut niste jucarii pentru newborns cu care m-as juca si eu, daca n-ar fi atente vanzatoarele.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Bogdan canta asa de frumos “Steaua sus rasare”, ca uit pentru o clipa ca nu mai cred de mult in povestile de adormit copiii.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Cookie are asa niste retete usoare de dulce cu mar si scortisoara, ca pana si mie-mi vine cheful sa le fac, si-n casa miroase deodata frumos, a poveste de decembrie.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar cand M. imi face ceai cald si bun, de mango si menta, iar L. imi aduce salam de biscuiti si-mi face parul velvet-acaju – incep sa ma inmoi pe dinauntru si aproape ca-mi vine sa zic, vorba cantecului,

“and since we’ve no place to go,

let it snow, let it snow,

LET IT SNOW!“

Photo source.

Dupa atatia ani, avand in plus kilograme, riduri, verighete si copii (doi dintre ei chiar in poza asta), tot frumosi suntem. Si modesti .

Cu multumiri speciale unei persoane peste masura de incapatanate – care “daca n-ar fi, nu s-ar povesti”, si tuturor celor care au strabatut distante mai mari sau mai mici pentru a fi acum, aici. A, si fotografului .

Cafeaua cu lamaie este insa la fel de buna…

…spun La multi ani! celeilalte jumatati din viata mea. Impreuna cu care am trecut printr-un milion de momente usoare si grele, am calatorit, am muncit cot la cot (uneori luni intregi, fara intrerupere), am urcat pe munte, am coborit de pe munte (numai noi stim cum ); am planuit surprize; ne-am enervat si ne-am calmat dupa; am imaginat si am visat.

Si o dedicatie muzicala: Carole King – You’ve got a friend.

Pe de o parte mi-e ciuda ca m-am invatat sa tot iau calea usoara si scurta a alegerii unei imagini sau a unei melodii care – in fapt – exprima starea mea de moment. Dar intr-un mod lenes si neoriginal; intr-un mod care nu-mi mai cere sa fac “munca” de a distila in cuvinte ceea ce ma bantuie sau ma consuma sau ma ridica pe culmea entuziasmului si a bucuriei.

Am o dispozitie total nesiropoasa si nu stiu daca e de la tonele de treaba pe care le am de facut sau de la norii prin care trece avionul meu cateodata (pe marginea cazii vad in fiecare dimineata jucariile lui Bogdan din categoria “obiecte care zboara” si in fiecare dimineata ma duc cu gandul la Javier Marias si “Maine in batalie…”).

In ciuda dispozitiei nesiropoase, precum si a protestelor anti-Valentine, mi-am luat jumatate de zi pentru relatia mea (barbatul acela care parca ar fi dintotdeauna acolo si pe care il redescopar cu mirare cand imi ridic ochii din cand in cand din… amanuntele vietii mele de zi cu zi) – si ne-am dus sa vedem o expozitie de fotografie, sa cumparam placinte cu gust de a-casa si sa cinam La Castel.

In rest, simt uneori lipsa lui Adrian (dar am vazut ieri ca i-au aparut niste carti noi si am de gand sa ma delectez cu ele curand); am mai tot timpul sub ochi doua carti (ceva beletristica si ceva psihologie, de obicei); vad multi, multi “copii” zilele astea – si le dau parti din mine, straduindu-ma in acelasi timp sa-i motivez, invat, conving, scutur sau amenint (dupa caz) sa se gandeasca la viitorul lor; planuiesc multe lucruri care ma entuziasmeaza grozav (atat din cele profesionale, cat si bucurii mici si mari – personale); ma bucur de cafele si discutii cu oameni destepti, frumosi si talentati, care si-au promis sa nu-si mai faca niciodata prieteni noi si trimit non-stop dragoste unor oameni cat se poate de dragi care au trecut prin clipe cat se poate de grele.

Am multe in gand, dar acum stiu ca is posibile toate; multumesc in viteza Universului pentru sincronicitatile pe care mi le serveste cam la doua zile (Vermeer si Stephen Hawking fiind doar cele mai recente); ma simt coplesita de treburi si fantazez la odihna – doar ca sa imi amintesc in doua secunde ca jumatate de zi de pauza imi ajunge ca sa imi recapat perspectiva. Imi impart dilemele cu oameni cu aceeasi formare ca mine – bucuroasa peste masura ca i-am gasit si ma intreb tot timpul ce pot face sa iubesc lumea asta asa cum este, fara sa incetez sa o fac in fecare zi un pic – macar  un pic mai buna.

De ziua Bunicului meu – primul Nicolae important pe care l-am “prins” – nu stiu daca nu-mi amintesc pentru ca eram prea mica sau pentru ca nu se sarbatorea. Dar amintirile despre el sunt oricum acolo, vii, impletite cu primele imagini din copilaria mea.

Abia apoi vin la rand amintirile despre seri de Mos Nicolae, cu ghete care se umpleau peste noapte de dulciuri – si pe care le descopeream dimineata cu o bucurie pe care o resimt si in ziua de azi.

In liceu, sase decembrie era ziua de nastere a unui prieten drag, pe care il chema si Nicolae, si ziua numelui unui alt prieten (cu care tin legatura si acum).

In facultate, pe sase decembrie sarbatoream un alt prieten pe care il chema si Nicolae si care – intamplator bineinteles – semana foarte bine fizic cu celalalt Nicolae nascut pe 6 decembrie.

Dupa multi ani de relatie am aflat ca de fapt pe tatal lui M., caruia in familie i se spune altfel, il cheama tot Nicolae.

Putin mai tarziu, sora mea s-a indragostit de – si apoi s-a casatorit cu – surpriza – tot un Nicolae.

Si cativa ani mai tarziu, mai precis cu exact un an in urma (doar ca ceva mai pe lumina) – fina mea mai mare o aducea pe lume pe fina mea mai mica, Maria Teodora (zisa si “Teo Mică” – de catre Bogdan-cel-Mare si alti adulti semnificativi), cu ajutorul unui doctor care se numea Bogdan si – daca nu ma lasa memoria – si Nicolae.

Cu alte cuvinte – o zi care a fost importanta pentru mine toata viata si care este si acum. Si cu inca alte cuvinte, de multe ori: La multi ani!

Si-n dar – o melodie pe care am ascultat-o cred doar de vreo 50 de ori (Rob Thomas, Little wonders. Exact).

it’s the heart that really matters in the end.

“Auzi? si asta tot cu drag spus, schimba-ti naibii alarma de primit mesaje; adica mai ALARMA, ca sa fii si tu mai pe faza, ca sa zic asa. Love, love, looove…”

5 minutes later, si inca nu m-am oprit din ras. E 2.46 si abia acum am descoperit cele doua sms-uri, love. 

Dar ce bine ca am blog, blog, blog, ca sa pot povesti!

You made my evening, thank you.

P.S. : Si, apropo, daca ai intra mai des pe Facebook, ai vedea ca azi am dat de o melodie care se cheama fix asa: “Love, love, love” . Na, ca sa stii data viitoare unde ai auzit-o!

Sunt la capatul unei zile pe care daca cineva mi-ar fi aratat-o inainte sa ma nasc, ca intr-un fel de sneak preview pentru viata mea, as fi spus “da, vreau!” fara sa stau pe ganduri.

Sunt la capatul unei zile in care am trait atatea feluri de dragoste , in atatea moduri, incat parca cineva s-ar fi saturat in sfarsit de nesfarsitele mele indoieli pe tema asta si s-ar fi straduit sa-mi arate: “vezi? acum vezi? dar acum? ACUM ti-e clar? te-ai lamurit?”.

Sunt la capatul acestei zile, peste care nu ma indur inca sa trag cortina, pentru ca vreau sa ma mai bucur de ea. Cateva clipe, numai cateva…

Sunt la capatul unei zile care nu-mi mai da nicio scuza.

Oricat de dificila as fi incercat sa fiu, oricat de sus sa ridic standardele a ceea ce am “cerut”de la cei dragi mie, oricat de imposibile mi-au fost asteptarile, oricat de multe directiile din care mi-am dorit “un semn”, mi-am vazut indepartate pas cu pas toate barierele, daramate toate zidurile ridicate de mine (“nu ca sa-i tin pe ceilalti la distanta, ci ca sa vad daca le pasa destul incat sa le darame”). Oameni care ma stiu de-o viata, cei de care ma leaga ADN-ul sau promisiunile facute, prietenia, colegialitatea, proiectele, pasiunile; copii intalniti de-a lungul timpului, oameni aflati in blocul celalalt, in cartierul celalalt sau pe celelalte continente – cu totii si-au amintit, cu totii mi-au daruit.

Am primit azi (si in zilele trecute – fiindca da, cuiva i-a venit ideea ca de 6 zile sa-mi daruiasca zilnic cate ceva) – mai mult decat am cerut, mai mult decat am sperat, mai mult decat am visat! Am primit cea mai minunata gentuta visinie, am primit masina de facut capuccino – visinie; am primit loc-pentru-facut-petrecere si am primit petrecere. Am primit timp si am primit atentie. Am primit o dimineata cu ore lungi de somn si am primit bluza pictata manual; am primit acuarele; am avut fotograf “personal”  – care a acceptat sa se “care” dupa mine o zi intreaga. Am primit “ceva-care-e-numai-al-meu-si-care-ma-reprezinta”; am primit carti si am primit pachete de servetele; am primit cercei; am primit ore intregi de gatit si am primit cani cu maci; rame foto si poze; cutiute magice si zane; povesti despre Univers, zane, maci si Dragoste; sacose hand-made si flori; genti portocalii, birou decorat si poze cu barbati dezbracati; un sir nesfarsit de urari; mesaje venit in toate formele; tort; imaginea altcuiva despre mine; postare personalizata si statusuri pe messenger; poezie si puzzle, film si cafea si sigur pot continua inca mult timp…

Doamne, cata galagie am facut pentru aceasta zi de nastere! (cea mai mare parte din ea – in capul meu, desigur)… Doamne,cate emotii am avut!

Am primit de la Univers o zi de toamna cu soare si cer senin, cu galben si portocaliu, cu lumina.

Sunt, deci, la capatul unei zile care nu-mi mai da nicio scuza, niciun motiv de a ma plange.

Nu-mi dau seama inca ce inseamna asta pentru ce va urma in drumul meu, dar cu mana pe inima pot spune ca am implinit 30 de ani intr-o perfecta zi perfecta!

Multumesc.