Irina Şubredu

Un schimb de replici scurt (sau nu atat de lung cat as fi vrut) – purtat intr-o masina azi,  cu gatul stramb de uitat peste umar, in sensul invers celui de mers.

Doua episoade dintr-un film destept, descoperit de un participant la un seminar despre recunoasterea emotiilor.

Felul in care ma simt cand gandesc la viteza maxima.

Gandul ca am in jur numai oameni inteligenti, foarte buni in ceea ce fac, cu mintea deschisa, si care pot vorbi cu entuziasm despre subiecte care ii pasioneaza.

Toate astea m-au ajutat sa-mi regasesc cheful de conversatii inteligente, de a deschide si alte usi decat cele cu care m-am obisnuit, de a bate si alte carari – si poate chiar curajul de a face carare noua. Si da, de a schimba putin lumea in bine .

Multumesc!

In documentul oficial pe care il trimit, nu se vad diacriticele.

In emailul semioficial pe care il trimit, un paragraf intreg apare scris in wingdings (adica “pestisori si fluturasi”, cum ar zice cineva).

In ferestrele de messenger deschise, am dialoguri semiautiste in care cei cu care vorbesc par ca nu ma “aud”. CHIAR nu ma aud (adica vad), se pare. Desi de la mine se vede perfect scrisul lor.

Aproape ca as vrea ca toate astea sa nu-mi “spuna” nimic despre comunicarea mea cu ceilalti. Dar dupa un weekend in care a doua zi dupa ce am vrut sa “plec fara sa ma uit in urma” – m-am trezit cu un torticolis de toata frumusetea (“obisnuit”, sau “banal”, Nicu, daca tot voiai sa stii), ceva imi spune sa fiu un pic mai atenta. La cum se aude sau vede – ceea ce spun eu. Ceea ce – de la mine se intelege perfect. Dar cumva, cand ajunge la ceilalti, fie nu se vede deloc, fie ceea ce se aude sau vede nu face niciun sens.

Intre timp, pot desigur sa urmez recomandarea -  “iar tu apasa tasta curcubeu si gandeste-te ca se vede ce scrii” !

Undeva foarte apoape de “casa” exista un culoar secret catre Tara Zapezilor – pe care, daca esti destul de norocos incat sa ai prieteni cu idei si destul de flexibil incat sa accepti o schimbare de planuri de pe o ora pe alta – il treci.

Ajungi intr-un taram aproape magic, din povestile de la gura sobei, cu copaci plini de cuiburi de vîsc, conturati hotarit pe fundalul alb – de la zapada si ceata dulce ca laptele care invaluie tot.

Apoi s-ar putea ca omul care conduce “masina-si-mai-mare” Toyota si care este si el un copil un pic mai mare, cu chef de joaca – sa faca dreapta brusc, prin padure, printre copaci, pe unde nici macar nu e drum; si s-ar putea ca zece minute mai tarziu sa opreasca “un minut, sa iesiti la aer curat” si asta sa se transforme intr-o bataie cu zapada “ca-n liceu” si o incercare de grup de a construi un om de zapada – din bulgari mari, dati de-a rostogolul si ridicati – odata – cu “hei-rup”.

Si apoi, multe (prea multe) ore mai tarziu, prin fata altei masini decat cea cu care ai venit – si in care incap 8 oameni, din care trei in portbagaj (sau in “sectorul prezidential”) – sa treaca nonsalante, exact ca la ele acasa, niste caprioare.

Imi povesteste bucati din viata ei complicata, in care “n-are timp” si in care se intampla tot felul de lucruri serioase si “grele”.

Eu ma uit la ea si zambesc.

“Dacă nu m-asculţi, ca de obicei, te bat!”

“Poftiiiim???” zic.

“Dacă numa’ asculţi, ca de obicei, te bat!” , zice, de data asta mai clar.

Ah, asta era…

Uneori mi se lipeste de suflet cate-o melodie. La prima ascultare, asa cum unele iubiri sunt la prima vedere.

Intamplator (sau nu) asta e chiar prima… de pe noul album al unei voci si al unei chitari pe care le iubesc (“Cantece de semineu” – Alifantis).

Multumesc, Cosmin, pentru darul pe care abia acum l-am desfacut.

“  Teo: chescâ tiu fe?
me: ce stiu eu mai bine
Teo:  mda… sa inteleg ca mangai Universul pe gene? ;;)”

“A friend hears the song in my heart and sings it to me when my memory fails.”

Atat am de spus, acum. Poate, in plus, ca nu ar fi trebuit sa-l pun in engleza (citatul, respectiv), fiindca nu-i place cand vorbesc in engleza.

Si ca e ciudat cat de normal mi se pare sa ma sune cand a inghetat teava de apa rece.

Si ca e bine, tare bine sa nu te doara capul. (Asa ai zis sa zic, nu? ).

Si ca nu lucrez bine cu amenintari, ci cu incurajari.

Si ca atunci cand nu pot iubi neconditionat, mai bine nu iubesc deloc.

Si ca iti multumesc ca ai venit, fix cand ma lasa memoria. Si ca mi-ai cantat. Si ca mi-ai amintit. Si ca esti, in viata mea, chiar daca uneori nu-i usor, nici pentru mine, nici pentru tine.

Drumul meu prin fiecare zi e presarat cu minuni.

Asta-seara, fara sa plec de la taste, mi-au iesit in cale picaturi de lumina care m-au atins intr-un fel sau altul. Cele mai luminoase, mai jos:

* “  This song makes me miss my friend Meg.

I feel as if there’s a Meg-shaped hole beside me when I listen to this song.”

de aici.

* ” a very kerry christmas.zip” : am gasit intamplator ce imi doresc de vreo doi ani in perioada Craciunului si nu apuc sa-mi fac / caut: o adunatura de melodii “christmassy” – deja arhivata – aici.

* ” I once dated a photographer.  He taught me that the way I see myself is nowhere even close to how others see me.

Someday I hope to be able to see what you see, when you look at me.” – de aici.

* Si, fiindca Lise spune ca muzica atinge direct corpul emotional, puteti asculta aici ceva ce mi-a atins corpul emotional chiar de la prima dintre cele… cateva ascultari: cosmin vaman – Nicaieri nu ninge ca in parul tau – TEST.

P.S.: Daca ascultati cu atentie, o puteti auzi pe fina mea gângurind, in timp ce tatal ei se chinuia (la propriu) sa inregistreze

Nu cred in puterea de sine statatoare a cuvintelor, desi munca mea se bazeaza in mare parte pe ele. Cred in schimb in realitatile pe care cuvintele le creeaza in  “universul” celui care le aude, le simte, le traieste.

De cand ma stiu ma “hranesc” din cuvintele pe care cei dragi mi le spun (fiindca pe ale lor le cred mai usor si fiindca lor – celor dragi – le dau voie sa imi spuna uneori cine sunt).

Mai jos – unele dintre cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit pana acum in 2010:

“Multumesc pentru ca ti-ai luat rolul de sora mea mai mare, pe care il joci asa de bine”

“Vine asa o caldura de la tine, Mami!…”

“As vrea sa te rog sa ramii in continuare ingerul meu pazitor, macar pina invat ca nu trebuie sa imi fie greu de fiecare data si nu intotdeauna trebuie sa ma lupt ca sa obtin ceea ce imi doresc“.

“E greu uneori sa stai langa ea, dar crede-ma ca se merita“.

“Nu are voce Irina” – zic eu, refuzand sa cant. / “Are de toate Irina, lasa ca stiu eu!”

“…o sa aleg sa multumesc clipei in care si eu si tu am decis sa facem parte una din viata celeilalte“.

Cum spuneam, nu “cuvintele” in sine sunt frumoase. Sunt frumoase realitatile pe care aceste cuvinte le-au creat in universul “meu”. Dar pe acelea nu vi le pot “arata”, fiindca nu sunt vizibile cu ochiul liber, ci numai cu ochii antrenati ai inimii cum zicea odata Micul print..

Dupa o zi cu trei intalniri serioase de grup, si una de distractie, trei Ioni, cantina rezervata pentru un doctorat, o cana de cafea mare cat o zi de post si un capucino “intre timp”, trei domenii profesionale din viata mea de acum care au vrut atentie simultan, cinci copii din care doi-trei in brate la mine in acelasi timp, o dezbatere daca sa mergem la Puscasi sau la Chisinau – si printre toate – strecurata cumva, nu se stie cum, niste dragoste si niste magie – ma simt la fel de profunda ca o inghetata cu ciocolata, la fel de odihnita ca un barbat care a carat lemne inca din zori si la fel de creativa ca un functionar de ghiseu.

Asa ca o sa ma tarasc leganat catre un dus prescurtat – cu gelul “hair and body” al barbatului meu – ca miroase a dimineata odihnita si verde – si de acolo catre un somn pe care l-as vrea luung cat o zi de post.