Irina Şubredu

Ca sa fac un fast forward al ultimei saptamani (care nici macar nu-i incheiata): am invatat sa scriu sintaxa in SPSS; mi-am sunat doctorita de familie dupa mai bine de 4 (a se citi PATRU) ani; am pus la cale o formare noua care o sa fie – bineinteles – FOARTE faina; mi-am cautat printre diplome (lucru pe care, dupa ce am venit la centru nu prea credeam ca-l voi mai face); am avut o conversatie serioasa cu unul dintre cei mai incapatanati prieteni ai mei; am reformulat un consemn al celui mai simplu chestionar din lume – ca sa fie inteles (dupa cam a patra explicare); am tinut in mana un tort cu doua lumanari (un 8 si-un 5) ca sa sufle in ele sarbatorita si mi-am  baut cafeaua pe malul lacului.

Un fast forward si-un rezumat al rezumatului.

Iar fiecarui crampei din viata mea din ultima saptamana ii cunosc cele mai mici detalii, fiindca in timp ce se intampla, fiecare aspect este cel mai important, in timp ce majoritatea celorlalte se estompeaza. Si asa e mereu, in fiecare saptamana.

Este ca si cum as avea mereu cu mine o lupa cu care ma uit la ce mi se intampla. Si acel ceva la care ma uit devine important, intens si colorat. Dupa care ma uit la altceva. Iar acel altceva devine important, intens si colorat.

Ceea ce este in acelasi timp o binecuvantare si o pacoste.

E o binecuvantare, fiindca in felul asta nu prea am cum sa ma plictisesc sau sa simt ca viata trece pe langa mine. Si o pacoste, fiindca uneori mi-as dori sa existe un buton din care sa pot da volumul tuturor lucrurilor mai incet. Iar alteori mi-as dori sa pot – cum zicea odata Laura – sa ma pun pe pauza, numai putin…

Insa pana s-or inventa (ele, butoanele), sa mai ascultam o data (a cata?) Pink Martini’s City of night; sa mai citim o bucata de P.G. Wodehouse – cu geamul deschis spre cerul noptii si nimic, dar nimic altceva in gand.

Ce bine e sa fii inconjurat de oameni frumosi. Mai ales cand unul ti-e alaturi parca dintotdeauna; pe unul parca l-ai cunoaste de-o viata intreaga, desi de-abia l-ai intalnit; unul e un exemplar rar din seria gifted si cu toate astea poti rade cu el pana te bagi sub scaun (la propriu, ca sa nu te scoata oamenii seriosi din sala de conferinta); iar celalalt ti s-a lipit de suflet si-a ramas acolo si ti-e drag pana si cand isi sufla nasul.

(Peisajul complet il include, bineinteles, pe Peter; o include pe Beverly din Australia si o include si pe Monika din Polonia. La care se adauga, ca intotdeauna cand e vorba de Sibiu, gazdele noastre, Cornelia si Eugen).

Dupa aproape trei luni de zile am reusit sa beau azi o cafea; pe coltul patului am “Nicaieri”a lui Gaiman; o ascult, pentru cel putin a cincea oara pe Marta Argerich cantand la pian Chopin; gandul meu calatoreste intre cei dragi de acasa catre care ma indrept maine si cei care mi-au incantat zilele petrecute aici (incercand sa ocoleasca drumul de aproape 9 ore cu microbuzul) – si tot nu pot uita ca imi plac mai ales si mai intai de toate – oamenii frumosi.

Spuneam candva, undeva, ca imi plac la nebunie cafeaua, cartile bune si oamenii frumosi.

Azi mi-am amintit ca imi plac MAI ALES si MAI INTAI de toate – oamenii frumosi.

O zi plina, plina – de subiecte importante, discutii serioase si bineinteles de oameni frumosi.

Pe biletelul cu asteptari de dimineata am scris ca imi doresc sa fie un eveniment pe care sa-l traiesc ca si participant, ca parinte venit acolo cu partenerul de viata, ca imi doresc sa le privesc pe toate cu ochi proaspeti si noi, ca si cum le-as vedea pentru prima oara.

Nu stiam ca bucuria revederii unui om drag se va prelungi pana seara, la Panoramic, dandu-ne prilejul sa legam anii in care nu ne-am vazut prin insule luminoase de caldura – in care ne vedem.

Nu stiam ca prin simplul fapt ca ma uit la o esarfa ce flutura intre doi oameni voi constientiza mult mai usor RELATIILE care exista intre noi.

Am privit cu bucurie un om despre care credeam ca traieste dupa imperativul “crede si nu cerceta” – prezentandu-se la intalnirea cu noi cu un sac de cercetari despre creier, neuroplasticitate si experiente emotionale intense si m-am bucurat ca un copil sa citesc ca meditatia produce transformari fiziologice ale creierului (si – de altfel, si rugaciunea).

M-am surprins zambind interior cu bucurie la fiecare constientizare a lucrurilor frumoase care SE INTAMPLA deja intre noi si copilul nostru, dar si oftand de usurare la cele mai putin frumoase care nu se intampla numai la noi. Mi-am dat seama, ascultand-o pe Monica povestind despre fiica ei de 1 an si o luna – ce copil MARE avem si CAT DE MULTE experiente am traversat impreuna si cat de multe am invatat noi ca parinti de la un astfel de copil cum este el si cat de fascinant este totusi felul in care stie sa ceara ce are nevoie, chiar si cand spune “Mami, in primul rand, eu incepusem deja sa vorbesc si te rog mult lasa-ma sa termin ce aveam de spus” – chiar daca asta nu-i deloc comod pentru “Mami”, mai ales ca “Mami” sunt eu.

Nu era printre asteptarile mele de dimineata sa ma bucur de un pahar de fructe cu ciocolata adus de barbatul cu care eram, nici sa stau, asezata intre el si prietena mea, savurandu-le laolalta cu soarele de primavara si cu motivele copilaresti de ras cu gura pana la urechi – numai pana trece pauza.

O sa le privesc insa pe toate ca pe niste bonusuri si o sa-mi consider asteptarile de dimineata cu mult depasite, felicitandu-ma ca am fost la conferinta “Ai copil” (ca despre ea este vorba), bucurandu-ma ca mi-a revenit cheful de dezvoltare personala si multumindu-i lui, ca am fost impreuna, Almei, ca mi-a mentinut vie dorinta de a merge, si lui Ines, stie-ea-de-ce.

Sirul gandurilor care a dus la postarea de fata isi are originea intr-o prezentare TED impartasita de Adrian asta-seara. Prezentarea o face Philip Zimbardo, psiholog si profesor emerit la Stanford – de care v-ati impiedicat aceia dintre voi care n-ati chiulit chiar de la toate orele de psihologie sociala din facultate, si care implineste azi (ca sa vezi coincidenta…) frumoasa varsta de 78 de ani.

O prezentare TED ingrozitoare care o sa ma fericeasca mai mult ca sigur cu vreo cateva cosmaruri, dar care m-a pus pe ganduri serios si mi-a amintit o dilema mai veche: cum discerni intre bine si rau sau, mai plastic spus “pe unde trece linia care separa binele de rau“. O zice frumos Solzhenitsyn, citat pe parcursul prezentarii de Zimbardo – “but the line dividing good and evil cuts through the heart of every human being”. Nu printre granite de state, nu printre clase sociale, nici macar printre partidele politice (asa zice omul, nu dati cu rosii in mine…), ci chiar prin inima oamenilor, prin inima fiecarei fiinte umane.

Zimbardo incheie intr-o nota optimista, sfatuindu-ne sa ne crestem copiii cu mentalitatea eroului, sa-i educam sa se vada pe ei insisi ca pe niste potentiali eroi care asteapta doar situatia potrivita in care eroismul sa se manifeste. Astfel, situatiile care pot declansa raul ascuns in fiecare dintre noi sunt fix aceleasi situatii care pot trezi eroul latent, persoana obisnuita capabila de fapte extraordinare.

Ceea ce m-a facut sa ma intreb, desigur, daca nu putem merge (cel putin cu imaginatia) si mai departe. Si in loc sa asteptam situatia extraordinara care ne poate transforma in niste eroi – si care ne poate iesi in cale o data, sau doar de cateva ori in viata, ce-ar fi daca ne-am creste copiii cu mentalitatea eroului de fiecare zi, invatandu-i ca sta in puterea lor sa ia zilnic cateva zeci de decizii mici si aparent obisnuite, dar care ii situeaza de partea cu binele al liniei care trece prin fix mijlocul inimii lor? Si daca, facand asta zi dupa zi, in fiecare zi, vor ajunge sa se uite in urma la o viata extraordinara care INSEAMNA CEVA si care nu-i traita degeaba? Si daca nu ne-am limita la a-i invata asta doar pe copiii nostri? Daca am incepe sa aplicam asta in propriile noastre vieti, zi dupa zi? Incepand de azi. .. Cum ar fi atunci?

Stau cu foaia alba-n fata si ma tem c-o sa se verse de-odata pe ea o postare super-serioasa, cu linii drepte si hotarate si fara niciun pic de zambet, asa cum au fost zilele astea.

Pe de alta parte, partii celeilalte din mine, care se joaca tot timpul, chiar si atunci cand lucreaza, care creeaza chiar si atunci cand reproduce formulare, care face misto chiar si atunci cand vorbeste cu persoane importante si severe, i-ar placea sa faca o pauza, macar acum, macar aici. Asa cum in sesiune, pe vremuri, citeam povesti, asa cum in cele mai aglomerate perioade, ma duc in mijlocul zìlei sa ma plimb in parc, asa cum cand sunt stresata pictez.

Cum sa explici oamenilor ca cele mai bune lucruri se intampla cand pui pe hartie lucruri care te pasioneaza si pe care le-ai face oricum? Ca da, primesti acum, insa inainte de asta ai dat, intr-una, in mod repetat? Ca ceva ce pari ca faci cu usurinta si cu ochii inchisi are nevoie de sute de repetitii, incercari si erori, emotii si indoieli si ca daca nu esti dispus sa faci acele sute de repetiti, nu ai cum ajunge sa faci cu usurinta si cu ochii inchisi ceea ce faci? Ca pasul sigur pe care il ai acum vine dupa zeci de poticneli, ca optimismul cu care incurajezi acum pe altii provine din multe situatii fericite prin care ai trecut, precum si dintr-o multime de situatii nefericite pe care te-ai decis sa le privesti intr-un mod fericit? Ca lucrurile bune care ti se intampla au legatura, poate, si cu faptul ca nu vorbesti intr-una, fara oprire, numai despre lucrurile urate, despre nedreptati si tradari, despre atrocitati si orori sau pur si simplu despre fapte mici si meschine? Cum sa explici ca pentru a avea experiente nemaiintalnite, e nevoie sa ai un curaj nemaiintalnit; curajul sa risti – si sa castigi; dar si sa risti sa-ti julesti genunchii si sa expui fragmente mici si dureroase de suflet – care ar putea sa fie si mai tare ranite? Cum sa explici ca nu poti lucra bine decat cu oameni pe care-i iubesti, ca proiecte mari poti face ca urmare a unor prietenii mari, ca studentii de azi care iti sunt apropiati ca niste copii sunt absolventii de maine care vor oferi internshipuri si poate sponsorizari si cu care vei face parteneriate – dar ca MAI INTAI exista dragostea, prietenia, apropierea, mai intai plantezi seminte si ingrijesti rasadurile si pe urma te duci cu cosul sa culegi roadele… Cum sa spui asta fara sa sune descurajator, critic, moralizator, sau cel putin deplasat si “gresit”?

Damn, a iesit o postare serioasa, cu linii drepte si hotarate si fara niciun pic de zambet, asa cum au fost zilele acestea. Cu toate astea, mi-s dragi si Marian si Ilinca, mi-e draga de nu mai pot Cristina, am toata admiratia pentru Florin, imi place la nebunie Ildiko, am o simpatie speciala pentru entuziamul Roxanei si un jos palaria pentru curajul Monicai, si bineinteles o atitudine protectoare fata de Jojo.

Dar poate ca partea vesela si optimista din mine, cea care se joaca si cand lucreaza si care e mereu rabdatoare si incurajatoare, are de asemenea nevoie sa ia cate o pauza. Macar acum, macar aici.

Ceea ce vreau sa spun e minunat colorat, intens de-ti taie rasuflarea; poarta in sine o cheie care deschide o usa spre noi dimensiuni sufletesti; iti da o bucurie ca cea pe care o ai cand pensula inmuiata in culoare adauga tusa potrivita; seamana cu nerabdarea pe care o ai inainte sa desfaci ambalajul unui cadou asteptat si-ti da inapoi bataia de inima pe care credeai ca ai pierdut-o.

Din pacate insa, nu cunosc nicio alta modalitate accesibila limbajului oamenilor prin care sa pot descrie ceea ce vreau sa spun.

Imi plac diminetile in care nu te grabesti nicaieri; in care te trezesti bine-dispus, te imbraci in haine comode si-ti prinzi parul neglijent, cu unicul scop de a nu-ti intra in ochi; in care timpul se scurge incet, incet si dupa ce mananci & all mai este totusi timp destul sa lenevesti o bucata pana la prima chestie importanta de pe “ordinea de zi”.

Nu-mi plac serile in care – cand ridici ochii din monitor descoperi ca-i bezna afara si nu-ti vine sa crezi cat e ceasul si mai ai multe, atat de multe lucruri, inca, de facut.

Imi plac sesiunile in care insight-urile pocnesc ca floricelele de porumb – unul dupa altul; in care constientizarile se inlantuie, privirile se lumineaza si lucrurile merg ca o coregrafie indelung exersata si planuita – cu exceptia faptului ca totul se intampla spontan.

Nu-mi plac sesiunile in care simt nevoia sa-mi scot din traista un cleste cu care sa scot vorbele; in care oamenii is bine intentionati, doar ca li-i frica si asteapta, daca s-ar putea sa le dai tema pentru acasa sa-si aminteasca sa respire.

Imi plac regasirile proaspete, cu miros de aer curat, cu pasii de dans ai imbratisarii calde-calde data in ciuda vremii reci-reci; imi place secunda aia cand recunosti pe strada persoana pe care o cauti si fata ti se lumineaza intr-un zambet incontrolabil si zambetul creste cu atat mai mult cu cat ea, persoana, nu te-a zarit inca si tu stii ca urmeaza sa te zareasca si sa zambeasca si te bucuri ca poti anticipa fie si cu cateva clipe momentul.

Nu-mi place senzatia sacaitoare pe care ti-o da faptul ca cineva care ar trebui sa te stie pe de rost, face fix lucrul care pe tine te scoate din minti cel mai tare si se asteapta ca asta sa te determine pe tine sa faci ceva… cand stii ca ar fi atat – dar atat de usor, daca… daca…

O gramada de mofturi la o ora tarzie, intr-o zi care a inceput cu multe, prea multe ore in urma, la o ora cand stii ca AR TREBUI sa adormi, pentru ca maine dimineata, devreme… dar nu vrei, pur si simplu, pentru ca uite, desi e tarziu de cafea, mai ai cola rece in frigider si floricele in cuptorul cu microunde si povesti, foarte multe povesti ti se plimba prin cap.

Este a nu stiu cata oara cand stau cu “foaia alba” in fata si nu ma pot decide sa scriu un articol cu cap si coada. Tot am senzatia ca poate nu s-ar potrivi cu restul… peisajului de aici. Dar poate peisajul de aici nu se mai potriveste cu mine.

Pe de o parte mi-e ciuda ca m-am invatat sa tot iau calea usoara si scurta a alegerii unei imagini sau a unei melodii care – in fapt – exprima starea mea de moment. Dar intr-un mod lenes si neoriginal; intr-un mod care nu-mi mai cere sa fac “munca” de a distila in cuvinte ceea ce ma bantuie sau ma consuma sau ma ridica pe culmea entuziasmului si a bucuriei.

Am o dispozitie total nesiropoasa si nu stiu daca e de la tonele de treaba pe care le am de facut sau de la norii prin care trece avionul meu cateodata (pe marginea cazii vad in fiecare dimineata jucariile lui Bogdan din categoria “obiecte care zboara” si in fiecare dimineata ma duc cu gandul la Javier Marias si “Maine in batalie…”).

In ciuda dispozitiei nesiropoase, precum si a protestelor anti-Valentine, mi-am luat jumatate de zi pentru relatia mea (barbatul acela care parca ar fi dintotdeauna acolo si pe care il redescopar cu mirare cand imi ridic ochii din cand in cand din… amanuntele vietii mele de zi cu zi) – si ne-am dus sa vedem o expozitie de fotografie, sa cumparam placinte cu gust de a-casa si sa cinam La Castel.

In rest, simt uneori lipsa lui Adrian (dar am vazut ieri ca i-au aparut niste carti noi si am de gand sa ma delectez cu ele curand); am mai tot timpul sub ochi doua carti (ceva beletristica si ceva psihologie, de obicei); vad multi, multi “copii” zilele astea – si le dau parti din mine, straduindu-ma in acelasi timp sa-i motivez, invat, conving, scutur sau amenint (dupa caz) sa se gandeasca la viitorul lor; planuiesc multe lucruri care ma entuziasmeaza grozav (atat din cele profesionale, cat si bucurii mici si mari – personale); ma bucur de cafele si discutii cu oameni destepti, frumosi si talentati, care si-au promis sa nu-si mai faca niciodata prieteni noi si trimit non-stop dragoste unor oameni cat se poate de dragi care au trecut prin clipe cat se poate de grele.

Am multe in gand, dar acum stiu ca is posibile toate; multumesc in viteza Universului pentru sincronicitatile pe care mi le serveste cam la doua zile (Vermeer si Stephen Hawking fiind doar cele mai recente); ma simt coplesita de treburi si fantazez la odihna – doar ca sa imi amintesc in doua secunde ca jumatate de zi de pauza imi ajunge ca sa imi recapat perspectiva. Imi impart dilemele cu oameni cu aceeasi formare ca mine – bucuroasa peste masura ca i-am gasit si ma intreb tot timpul ce pot face sa iubesc lumea asta asa cum este, fara sa incetez sa o fac in fecare zi un pic – macar  un pic mai buna.

Commitment is what transforms a promise into reality.

It is the words that speak boldly of your intentions.

And the actions which speak louder than the words.

It is making the time when there is none.

Coming through time after time after time, year after year after year.

Commitment is the stuff character is made of; the power to change the face of things. It is the daily triumph of integrity over skepticism.

Abraham Lincoln