Imi plac oamenii care exprima frumosul; cei care picteaza pe perne, cei care canta; cei care scriu frumos poezii si povesti.

Imi plac oamenii care stiu (si pot) sa rada de ei; care nu se iau foarte tare in serios. Cei care au rabdare cu copiii, pentru jumatate de ora sau pentru o viata.

Imi plac oamenii care pot sa-si dea numarul de telefon unui necunoscut. Care suna in ajun de Craciun. Care nu se supara cand nu li se raspunde si care suna din nou. Oamenii care ofera pur si simplu. Adresa lor, pentru cand ajungi in oras; o omleta, o cafea; inima.

Imi plac oamenii care se stiu bucura de bucurii mici si pe care nu-i supara supararile mari. Nu ca nu-i supara; nu-i… amarasc, nu-i blocheaza, nu-i transforma in niste bursuci ursuzi.

Imi plac oamenii care stiu sa iasa in fata elegant si cu gratie; si oamenii care la fel de gratios si modest stiu si pot sa ramana in spate. Imi plac oamenii care stiu cand e cazul s-o faca pe una si cand pe cealalta.

Imi plac pana in strafundurile fiintei mele oamenii care nu cred ca drumul lor e singurul bun; cei care nu cred ca totul li se cuvine; oamenii care au curajul sa spuna “am gresit” sau “poate ca nu am avut dreptate” si cei care ii pot lasa pe altii sa traiasca vieti diferite de a lor.

Imi plac oamenii care stiu ce vor; dar si cei care inca mai cauta.

Imi plac oamenii buni in ceea ce fac. Oamenii aia pe care ii vezi de la o posta; in prezenta carora, cand stai, nu simti cum trece timpul. Imi place ceasul bun care a facut sa-si gaseasca darul ce le-a fost dat si imi place la nebunie, imi place cu patima rabdarea care i-a facut sa exerseze ceas dupa ceas, zi dupa zi, an dupa an pana s-au transformat in magicienii care sunt acum.

Imi plac oamenii care nu si-au pierdut curajul de a-si face prieteni noi; pe care viata nu i-a facut aspri (sau, si mai rau, acri); oamenii care cumva au ramas proaspeti, fie ca au 19, 35 sau 67 de ani; cei care indraznesc sa-si poarte sufletul la vedere pe-afara.

Imi plac barbatii care stiu sa-si ingrijeasca copiii; cei care au grija de femeile lor si cei care nu le iau ca pe ceva de la sine inteles.

Imi plac femeile care pot sa admire alte femei – cu adevarat, si din inima; si care sunt suficient de sigure pe ele pentru a nu se simti in competitie mereu.

Imi plac copiii curiosi si senini; cei concentrati pe-o minune din asta mica a lumii (cum ar fi o cochilie de melc) – si cei care au avut cum sa invete sa devina generosi.

Imi plac batranii care spun povesti; a caror viata spune o poveste. Imi plac cei care stiu cum sa-ti dea la o parte suvitele de pe frunte alungand in acelasi timp si cu acelasi gest si grijile.

Imi plac oamenii luminosi. Oamenii calzi. Oamenii care sunt ca o adiere de primavara. Oamenii care se uita la tine si nu prin tine; si cei care, cand se uita, vad cea mai buna versiune a ta. Oamenii care incurajeaza, care te mangaie cu gandul lor bun; oamenii care ajuta. Pe cei care asculta.

Imi plac oamenii care iubesc. Si mai ales, (stiu ca am mai spus, dar mai ales) imi plac oamenii.

Primul botez al lui Codrin deci. Ah, nici asa, ca doar nu ne asteptam sa mai fie si altele. Decat daca se converteste la alta religie. Mda. Sa nu deschidem subiectul mai bine.

Sa incercam din nou: BOTEZUL; impresii la cald. Asa.

Se da o mama cu pitici pe creier care crede ca botezul copilului e musai sa aiba loc in acelasi AN in care s-a nascut. El, copilul.

Se da un tata care stie, din experienta ca nu e de luptat cu piticii de pe creier ai sotiei lui.

Se dau doi Nani care stiu sa iubeasca temeinic un copil mic; stiu sa se joace cu el; sa aiba grija de el; sa-i fie aproape; sa se transforme usor in prietenii lui; sa fie – ma rog – cam la un telefon distanta si asta mai mereu.

Se dau niste bunici care incaleca pe-un cal alb si vin in goana catre casa-cu-nepoti.

Se da un preot caruia ii pasa ca-n biserica e frig; si departe; si teritoriu necunoscut copilului.

Se combina toate intr-o atmosfera calda si apropiata, se asezoneaza cu tort cu norisor si fluturasi, cadita mov si apa turnata la radacina unui copac, curiozitate de Frate mai Mare si agenda cu Micul Print – de la Nani pentru copilul mic – iar ce rezulta este una dintre cele mai frumoase experiente de botez pe care le-am trait.

Si da, pozele ni le-a facut Studio Alb. Si nu, copilul nu a plans. Nici macar cand a fost bagat in apa (nu cu capu’n jos, ce-i drept…). Si da, o sa fac un update postului acestuia cand vom primi primele poze.

Pana atunci va las cu Connie Francis – Baby s first christmas

(AH, stiam eu ca e “primul” ceva…) – culeasa via Sabina M. .

Si eu ma duc sa pup copilul, care azi implineste 2 luni. Tot pentru prima data.

Nu-s cel mai mare fan al iernii. (Nici n-as avea cum, cand cea mai frumoasa luna din an mi-e octombrie, cand iubesc fiecare nuanta calda de portocaliu din toamna si castanele coapte si soarele prin frunze, si.).

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar astia de la Bamboo pun, frate, asa o muzica frumoasa, ca sa tot stai sa cauti materie prima pentru creat hand-made-bucurii mici de daruit de Secret Santa; iar astia de la Nici au facut niste jucarii pentru newborns cu care m-as juca si eu, daca n-ar fi atente vanzatoarele.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Bogdan canta asa de frumos “Steaua sus rasare”, ca uit pentru o clipa ca nu mai cred de mult in povestile de adormit copiii.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Cookie are asa niste retete usoare de dulce cu mar si scortisoara, ca pana si mie-mi vine cheful sa le fac, si-n casa miroase deodata frumos, a poveste de decembrie.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar cand M. imi face ceai cald si bun, de mango si menta, iar L. imi aduce salam de biscuiti si-mi face parul velvet-acaju – incep sa ma inmoi pe dinauntru si aproape ca-mi vine sa zic, vorba cantecului,

“and since we’ve no place to go,

let it snow, let it snow,

LET IT SNOW!“

Photo source.

In parte pentru ca asa-s eu facuta, in parte pentru ca am fost “putin” ocupata cu altele in ultimul timp, m-am obisnuit oarecum cu gandul ca ori blogul asta, ori jurnalul in care scriam in clasa a VI-a (si apoi il ascundeam in gradina, in tufa cu zmeura – da, mama, acolo era, in caz ca il cautai…) – is unul si-acelasi lucru. Nu in sensul ca “am voie” sa scriu numai chestii siropoase despre iubirile nemarturisite, ci in sensul ca nu-l mai citeste nimeni altcineva decat mine. Ok, stiu ca exista google analytics & all, dar for some reason nu face parte nici dintre placerile, nici dintre obiceiurile mele sa-l consult.

Adica nici macar faptul ca uneori ma mai trezesc cu cate un comentariu la cate o postare (despre copiii mei, de regula) – nu mi se pare ciudat, pentru ca de multe ori ele vin de la cineva din cercul (foarte) restrans de prieteni carora oricum le povestesc si direct ce mai scriu pe-aici.

De aceea, cand mama Mirunei ma intreaba intr-o zi daca n-am si vreo carte scoasa – ca si cum ar fi cel mai firesc lucru din lume, se poate sa raman fara replica. Nu din vreo falsa modestie, ci pentru ca ma ia prin surprinde greutatea complimentului primit. Iar apoi, cand unul dintre oamenii carora le admir cel mai mult felul de a scrie, pe care-l gasesc deopotriva uimitor de inteligent si foarte amuzant -  imi spune ca obisnuieste sa tot deschida usa virtuala pe-aici, e normal sa-i raspund cu intarziere la mesaj (fix cat sa fac o tura de camera sarind intr-un picior). Pentru ca… pentru ca da .

Image source.

So, long story – bullet-ed and organized, sa nasti intr-o maternitate privata pentru ca:

• inainte sa nasti, esti invitat la 3 intalniri (anestezist, neonatolog si ginecolog), in care ti se explica – asa, ca unui OM, ce urmeaza sa ti se intample, pas cu pas;
• pentru ca neonatologul te intreaba ce nume ai ales pentru copilul tau si isi noteaza, pentru a-i spune pe nume inca de la inceput;
• pentru ca sotul tau (/ sora / mama / prietena din copilarie) se poate interna cu tine, daca vrea / vreti. Si puteti veni elegant dimineata, de mana, in loc sa incerce fara succes s-o mituiasca pe doamna grasa care pazeste intrarea de jos, ca sa poata urca 5 minute sa vada daca n-ai murit;
• pentru ca in timpul operatiei ti se da o camasa care arata fix ca in filme (alea, cu doctori, la care am suspinat cu totii, sau am ras malefic la umorul negru al doctorului principal);
• pentru ca dupa operatie, cat timp stai in spital, ai camasi de noapte cu floricele multicolore, in loc de unele gri, rupte si fara nasturi, care arata cam ca uniforma de puscarias;
• pentru ca in sala de operatii se asculta muzica si pentru ca in loc sa strige cineva la tine intrebandu-te cand ai mancat ultima data, poti avea conversatii destepte si amuzante cu anestezistul care sta la capul tau – despre “coloana sonora”, despre copiii tai sau despre ce crezi ca face sotul tau in timpul asta. Pentru ca ti se vorbeste ca unui OM.
• ah, pentru ca echipa care se va ocupa de nastere iti muta ora stabilita initial, pentru ca “s-au gandit si este inUMAN sa stai nemancata pana la 3 dupa-amiaza”, asa ca se vor trezi cu totii la 6 dimineata pentru a te putea opera la 7 jumate…
• pentru ca dupa ce ai nascut, si au dus copilul la neonatologie, cineva merge si il cauta pe tatal lui, si il cheama sa-l vada, si i se povesteste tot ce vrea sa stie;
• pentru ca poti sa cauti cu lumanarea o asistenta nepoliticoasa sau nepasatoare sau cel putin plictisita, si n-ai sa gasesti decat zambete, si caldura, si priviri UMANE si intrebari pline de bun simt si sprijin, de parca femeile de-acolo ar face parte cu totul din alta rasa, cu alte gene decat…
• pentru ca medicul de garda chiar vine si se preocupa de soarta ta si, daca e nevoie il suna pe medicul tau sa-l informeze una-alta…
• pentru ca asistentele isi noteaza rugamintile tale (cum ar fi sa nu-ti mai gaureasca venele si sa-ti dea pastile in schimb) si le transmit mai departe; pentru ca de rugamintile tale chiar se TINE CONT; pentru ca uneori asistentele vin cu ideile lor pe care le inainteaza medicilor spre aprobare (cum ar fi ca exista ALT calmant, care doare mai putin, poate fi facut prin branula si se potriveste cu schema ta de tratament); pentru ca ideile lor au ca scop sa te faca pe tine sa te simti mai bine;
• pentru ca, dupa ce devii capabil sa te dai jos din pat, esti INVITAT sa ASISTI la baia copilului tau, unde ti se explica si demonstreaza pas cu pas ce sa faci, in ce ordine si de ce; unde esti invitat sa filmezi, daca vrei; unde esti intrebat cu ce haine preferi sa fie imbracat si unde te uiti fascinat la fiinta noua si neobisnuita cu lumea extrauterina – care sta relaxata si se bucura de ce i se intampla;
• si, in fine, pentru ca inainte sa plecati, neonatologul vine la tine cu o lista de lucruri care reprezinta “the survival kit for mothers” – lista care raspunde celor mai des intalnite intrebari si nelinisti parintesti in primele zile de viata cu bebelusul acasa, si sta cu tine pana esti cu totul lamurita si ti-a raspuns la toate intrebarile la care te-ai putut gandi.

Cam astea sunt “pentru ca”-urile pe care mi le amintesc acum, la ora asta “mica” din zi (sau din noapte), in pauza dintre mesele lui Codrin.

Cu amendamentele ca “asa e” – la cezariana (nu stiu cum se naste natural acolo); ca acesta nu e un articol sponsorizat si nici o incercare de convingere a cuiva de ceva; ca sunt constienta ca tot ce-am insirat mai sus sunt servicii pentru care am platit si ca intr-o lume normala, ele ar trebui sa reprezinte regula, nu exceptia, ca totul ar fi probabil mult mai simplu daca am intelege mai multi si mai repede ca lucrurile pe care ni le dorim cu totii sunt de fapt mici si simple si au, de obicei, ca lait-motiv sa fim tratati ca niste oameni. Si sa fim iubiti, dar asta este o alta poveste si va fi – in cele din urma – povestita alta data.

… sau ce si-ar putea o mama dori mai mult?

Photo credit.

]]> http://www.irinasubredu.com/2011/10/love-multiple-levels/feed/ 0 http://www.irinasubredu.com/2011/07/12a-dupa-12-ani/ http://www.irinasubredu.com/2011/07/12a-dupa-12-ani/#comments Tue, 19 Jul 2011 12:54:25 +0000 irina http://www.irinasubredu.com/?p=2003

Dupa atatia ani, avand in plus kilograme, riduri, verighete si copii (doi dintre ei chiar in poza asta), tot frumosi suntem. Si modesti .

Cu multumiri speciale unei persoane peste masura de incapatanate – care “daca n-ar fi, nu s-ar povesti”, si tuturor celor care au strabatut distante mai mari sau mai mici pentru a fi acum, aici. A, si fotografului .

Un fast forward si-un rezumat al rezumatului.

Iar fiecarui crampei din viata mea din ultima saptamana ii cunosc cele mai mici detalii, fiindca in timp ce se intampla, fiecare aspect este cel mai important, in timp ce majoritatea celorlalte se estompeaza. Si asa e mereu, in fiecare saptamana.

Este ca si cum as avea mereu cu mine o lupa cu care ma uit la ce mi se intampla. Si acel ceva la care ma uit devine important, intens si colorat. Dupa care ma uit la altceva. Iar acel altceva devine important, intens si colorat.

Ceea ce este in acelasi timp o binecuvantare si o pacoste.

E o binecuvantare, fiindca in felul asta nu prea am cum sa ma plictisesc sau sa simt ca viata trece pe langa mine. Si o pacoste, fiindca uneori mi-as dori sa existe un buton din care sa pot da volumul tuturor lucrurilor mai incet. Iar alteori mi-as dori sa pot – cum zicea odata Laura – sa ma pun pe pauza, numai putin…

Insa pana s-or inventa (ele, butoanele), sa mai ascultam o data (a cata?) Pink Martini’s City of night; sa mai citim o bucata de P.G. Wodehouse – cu geamul deschis spre cerul noptii si nimic, dar nimic altceva in gand.

Ce bine e sa fii inconjurat de oameni frumosi. Mai ales cand unul ti-e alaturi parca dintotdeauna; pe unul parca l-ai cunoaste de-o viata intreaga, desi de-abia l-ai intalnit; unul e un exemplar rar din seria gifted si cu toate astea poti rade cu el pana te bagi sub scaun (la propriu, ca sa nu te scoata oamenii seriosi din sala de conferinta); iar celalalt ti s-a lipit de suflet si-a ramas acolo si ti-e drag pana si cand isi sufla nasul.

(Peisajul complet il include, bineinteles, pe Peter; o include pe Beverly din Australia si o include si pe Monika din Polonia. La care se adauga, ca intotdeauna cand e vorba de Sibiu, gazdele noastre, Cornelia si Eugen).

Dupa aproape trei luni de zile am reusit sa beau azi o cafea; pe coltul patului am “Nicaieri”a lui Gaiman; o ascult, pentru cel putin a cincea oara pe Marta Argerich cantand la pian Chopin; gandul meu calatoreste intre cei dragi de acasa catre care ma indrept maine si cei care mi-au incantat zilele petrecute aici (incercand sa ocoleasca drumul de aproape 9 ore cu microbuzul) – si tot nu pot uita ca imi plac mai ales si mai intai de toate – oamenii frumosi.