Zilele trecute, in cel mai neasteptat mod, am intalnit un astfel de om.

Special, luminos si vesel, inteligent si sigur pe el, un om care stie sa faca misto de stereotipuri (chiar si de cele despre propria persoana) – n-ai cum sa nu-l placi din primele cinci secunde dupa ce l-ai cunoscut. Parintele Felix Roca este un om care are ochi calzi si zambitori, de copil si stapanire de sine de adult; care are mereu un suras binevoitor si amabil pentru toata lumea, dar a provocat un hohot de ras cand a afirmat ca “urmeaza deciziile celorlalti”; care povesteste cu aceeasi simplitate si modestie despre cursurile facute la Roma si despre copiii din Kenya pe care i-a invatat sa danseze. Care m-a cautat pe Google pana a dat de blogul asta.

Si pentru care ii multumesc vietii ca mi l-a scos in cale.

Fiecare dintre noi are o “viata reala” – serioasa si importanta; un loc bine definit “sub soare”.  Dar acolo, la curs, mi-a fost atat de usor sa vad cat de mult semanam – dincolo de toate acestea – in temerile si ingrijorarile noastre, in fricile de a nu fi iubiti, de a fi respinsi, controlati, neapreciati, dati la o parte; de a nu fi mame / fiice / partenere bune – sau de a nu gresi.

Cineva zicea odata ca in partea de umbra suntem toti la fel, in timp ce in partea de lumina fiecare este unic – si nicicand nu mi-a fost mai clar asta decat saptamana trecuta!

P.S.: de asemenea, este intotdeauna mai usor with a little help from your friends! (de aici lipseste un link, catre stie-ea-cine. poate se decide sa-si ia o casa virtuala )

Copilul si marea:

Close:

Light trace:

Life drops:

Wanna come?

Bench with a view:

Barca:

La Marea Verde (nu Rosie ):

Toate panzele sus!

Sungrass:

Si cel mai greu pare sa te opresti. Sa opresti timpul si sa fii aici, bucurandu-te de acum.

Ai tot timpul senzatia ca “odata”, “intr-o zi”, “intr-o iesire” – ai sa faci ce nu apuci sa faci in restul timpului. Ca va fi altceva, ca vei trai altfel.

Dar in realitate nu se intampla asa. Traiesti o iesire la fel – LA FEL cum traiesti orice. Cum traiesti orice zi obisnuita. Ok: Nu mai mergi la birou, mergi la plaja, nu mai megi la cantina, mergi la resturant, nu mai mergi la “casuta”, mergi la supermarket in centrul statiunii. Dar lucrururile astea au pentru tine aceeasi logica si le faci din aceleasi motive ca toate celelalte din viata ta de zi-cu-zi.

Si daca esti un pic atent, vei descoperi ca regasesti aceeasi placere copilareasca de a-ti ingropa picioarele in nisip – la Zlatni Pyasŭtsi sau la Navodari, ca poti avea aceeasi senzatie de paradis senin si libertate privind barcutele din port – in Palma de Mallorca sau la Balcic; ca poti astepta cu aceeasi tensiune sa fie gata pasaportul tau pentru “luna” de miere sau al copilului tau pentru 1 Mai; ca poti avea acelasi sentiment de familie la un pahar de vine de-acasa- la blocuri, de Sfantu Mihai sau intr-o camera spatioasa si cocheta din Morsko Oko.

Abia atunci poti incepe sa intelegi cu adevarat (daca esti istet) ce ti-au spus de atatea ori cartile – si tie ti s-a parut pura filosofie: ca oameni diferiti pot merge in exact acelasi loc si avea experiente cu totul diferite. Si poti incepe sa te gandesti ca experientele acelea nu depind deloc asa cum ai crezut -  de loc – ci mult mai mult de oameni.

Si daca esti si mai destept si reusesti sa fii prezent acolo unde esti, poti incepe sa inveti din fiecare experienta cate ceva valoros. Cum ar fi ca e minunat sa ai un pat imens, in care sa ai loc, dar daca e prea mare te poti rataci in el; cum ar fi ca wenge merge bine cu cremul si ca pot exista paduri prin care nu-ti doresti sa te plimbi; ca nu e o risipa sa ai dealuri pline de liliac, fiindca e incredibila senzatia pe care o ai cand te uiti la ele; ca daca nu mai tii musai ca celalalt sa faca ceva, intr-o zi s-ar putea s-o faca pur si simplu.

Si, daca stii cum, vei duce cu tine toate acestea in viata ta obisnuita – care va capata astfel cate un amanunt aparent nesemnificativ din fiecare loc prin care ai colindat si va deveni astfel mai frumoasa si mai bogata, extinzand putin limitele tale – cate putin cu fiecare iesire.

Si atunci va fi minunat. Sa te iei cu tine. Oriunde te-ai duce…

Nu-i nevoie sa ma gandesc decat cateva clipe, si in minte imi rasar chipuri ale oamenilor care si-au pus amprenta asupra mea intr-un fel sau altul. Cum este Elena Nicodim. Sau Petru Rotaru. Sau Maricica Andrei. Sau Ion Dafinoiu. Sau Luminita Iacob.  Oameni al caror nume nu-l pot pronunta nici in gand fara sa pun in fata “domnul” sau “doamna”. Mai tarziu, am scris o scrisoare deschisa lui Mos Craciun, sa-mi trimita un mentor; sau am cautat sa obtin de la oameni care mi-au obtinut admiratia prin ceea ce au scris – mai mult decat ofera in mod normal tuturor cititorilor – adica textele lor: am incercat sa obtin un feed-back direct, prin comentarii pe blog sau prin emailuri; sau am mers sa-i cunosc in carne si oase (asa cum am facut cu Lise, cand a venit la Bucuresti).

Abia in seara asta, la un capucino, am inceput sa inteleg ca aceasta cautare a mea are in ea tot un fel de neincredere puerila (ca in cartea lui Yalom “mama, e bine?”; “tata, cum ma descurc?”): ca si cum as astepta vesnic sa vina cineva si sa valideze ceea ce fac sau ceea ce sunt. Ca si cum ceea ce fac si ceea ce sunt nu are valoare daca cineva mai “mare”, mai priceput si mai intelept nu vine sa spuna “da, este bine; este bine ce faci; da, te descurci bine”.

Si abia in seara asta am inceput sa ma gandesc… sa ma intreb… dar daca? Daca ideea NU e sa tin cu dintii de a-mi gasi un mentor? Daca ideea e sa-mi dau seama singura? cum “functioneaza” lumea, ce e “bun” pentru mine, cand sa spun celorlalti ce-mi trece prin cap si cand sa tac, cand sa ies din tipare si din conventii si cand sa raman in ele? Daca ideea este sa experimentez singura niste lucruri si sa inteleg pe pielea mea cum functioneaza?

Tot Yalom zice ca o terapie buna te invata sa devii propria-ti mama si propriul tau tata; si o supervizare buna – sa devii propriul tau terapeut. Si pentru prima data in seara asta am inceput sa ma gandesc ca poate ar fi cam timpul… Sa incep sa ma privesc pe mine insami ca pe o fiinta intreaga, completa. Care nu are nevoie de aprobare ca sa existe. Nici ca sa iubeasca. Nici ca sa ofere Universului darurile sale. Si care se poate bucura in fiecare zi de vantul vietii in panze; care poate folosi ocaziile in care descopera ce nu-i place pentru a se decide ce vrea; care poate pune mana pe pensula chiar daca nu stie sa picteze “corect”; care pote zambi soarelui si poate scoate limba la luna; sau invers; in functie de chef. Si cine stie ce se poate intampla…

Ei nu stiu ca “multumire” este exact ce simt cand fac ceea ce imi place foarte foarte mult sa fac – adica sa lucrez cu ei…

Cand ma aflam deja la jumatatea “Minciunilor pe canapea”, am inceput sa ma ingrijorez, asa ca i-am trimis un email lui Adrian (poftim, marturisesc! ) – fiindca am simtit nevoia sa mai cer cuiva o parere despre Yalom. Am vrut sa fie cineva care sa locuiasca in domeniul psihologiei, nu doar sa se uite peste gard si, de asemenea, a contat un pic faptul ca mi se intamplase la fel cu cartile lui.

Asta e povestea partii acesteia din comunicare. Continuarea, aici. Univers jucaus, cum ar zice cineva…

Uneori inseamna sa reusesti in final sa spui “nu”-ul ala pe care te tot codesti sa-l rostesti.

Uneori sa cresti inseamna sa faci un lucru pe care il amani de mult prea multa vreme si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori inseamna sa recunosti fata de tine ca o buna parte dintre lucrurile pe care le-ai pus “on hold” – le vei lasa nefacute pentru totdeauna si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori sa cresti inseamna sa ajungi acasa si sa reusesti sa traiesti – un pic – fie si o mica parte din ceea ce ai “predicat” la “servici” si sa fii – fie si pentru cateva clipe – omul care iti doresti sa fii.

Uneori, sa cresti inseamna sa iti dai seama undeva pe traseu ca un drum pe care l-ai facut mereu, iar si iar, a devenit brusc mai usor.

(Prea) deseori habar nu am ce inseamna sa cresti; si ma intreb, si ma dau cu capul de pragul de sus al limitelor mele pe care nu reusesc cu nici un chip sa le depasesc; alteori ma uit cu invidie in “curtea vecinului” unde iarba pare intotdeauna mai verde si cresterea fara doar si poate mai usoara.

Insa uneori – uneori se intampla cate un lucru mic si banal- cate un milimetru de miscare a energiei din care sunt facute lumile (ca in secundele acelea rare cand “prinzi” miscarea minutarului); se intampla uneori ca pentru cate o secunda sa pot privi oamenii, lucrurile si intamplarile – prin ochii dragostei.

Si atunci STIU fara niciun dubiu ce inseamna sa cresti.