Irina Şubredu

Stiu de mult ca mi-e greu sa-i las pe ceilalti sa urmeze drumul lor, mai ales cand am impresia ca vad un drum mai scurt si mai usor pentru ei, mai ales cand ceilalti imi sunt nu doar foarte apropiati, ci si “ai mei” cumva.

Dar pana de foarte curand nu mi-am dat seama cat de DES fac asta cu ei si cat de MULT tin sa faca ASA cum le spun eu ca “e bine” si nu altfel.

Oamenii din viata mea trec prin momente dificile, au lupte de dus, furtuni de infruntat (sau numai cate-o zi mai innorata) – si primul meu impuls, fara exceptie aproape, este sa cantaresc din ochi situatia si sa vad “drumul” mai departe. Apoi astept pana se aude invariabil intrebarea: “tu de ce crezi ca se intampla asta?” sau “si eu acum ce fac?”.

Ma tem ca nu am un final intelept la postul asta. Ma tem ca n-a trecut suficient timp ca sa “vad drumul” mai departe (drumul meu, de data asta…). Ma tem ca abia am deschis usa unui beci plin de panze de paianjen si miros de mucegai – care poate odata era o camera de oaspeti minunata, dar acum e doar aglomerat, intunecat si murdar si asteapta – probabil – sa-mi pun blugii rupti si cizmele de cauciuc si sa fac o curatenie zdravana. Ma tem ca acum nu-mi doresc decat sa ma rezem de un perete, sa ma adun, sa respir si sa capat un pic de perspectiva. Si poate intre timp, sa intreb la randul meu “si de ce crezi ca se intampla asta?“. Sau chiar “si eu acum ce fac?” .

O sa scriu scurt si luminos despre intalnirea familiei SPER la care am mers ca si oaspete – “ca sa-l cunosc pe Adrian - in carne si oase” – mi-am spus eu, fiindca aveam nevoie de un pretext.

O sa scriu despre cladirea Facultatii de Psihologie din Bucuresti, aurie si calda pe interior, in care pentru trei zile m-am simtit ca acasa, si cand ma plimbam pe holurile ei ascultand muzica si cand stateam in amfiteatrul Radulescu-Motru putand, daca intindeam mana, sa ating oameni ale caror carti mi-au deschis usile psihologiei, acum 11 ani (Irina Holdevici, Mihaela Roco, Ion Mînzat), uimita ca oamenii acestia sunt reali si se afla la doua respiratii distanta de mine.

O sa scriu despre “mama Mitrofan“, in fata careia imi scot si acum in gand palaria,  omul al carui har te cuprinde pe loc, care a reusit sa ma tina “lipita” de povestea ei – pe care cu mari emotii o citea de pe niste foi printate – poveste care simteam cum se revarsa direct din inima in inima.

O sa mai scriu despre oamenii aceia tineri care au curajul sa exploreze domeniile care ii pasioneaza, indiferent daca sunt domenii noi sau carari nebatute si despre cum curajul acesta se datoreaza de multe ori unei in-curaj-ari (dupa care tanjesc adesea si pe care nu mai stiu unde s-o caut…) .

O sa scriu despre cum experienta aceasta mi-a trezit dorinta si entuziasmul de a pune din nou mana pe CREION. Acela cu care imi scriu viitorul. Si a incepe sa astern pe “hartie”: “asa…” si “asa…” vreau sa fiu si eu. Cand voi fi… MARE.

(Despre Adrian n-o sa scriu (ca am vorbit destul). O sa-i multumesc doar, in soapta, ca mi-a dat vreo doua… raspunsuri. Si mi-a insinuat in minte o noua serie de intrebari).

De la Lise stiu ca fiecare persoana este responsabila de ceea ce face, spune, simte si gandeste. Prin urmare Laura este responsabila de urmatoarele:

Respectiv un set cana + ceainic (ca tot spuneam ca am prea multe cani…)

… cu dedicatie :->

…care se potriveste foarte bine cu agenda mea pentru 2010. In care agenda pentru 2010 se afla lista mea de dorinte. Inclusiv asta:

… de implinirea careia Laura este de asemenea responsabila .

Poate ca darul tau pentru Univers, draga La,  este sa gasesti motive de bucurie pentru oameni. Poate ca asta ar trebui sa fie urmatorul tau servici. Si poate ca acolo ar trebui sa fim colege. Poate mai mult decat acum.

Doua articole minunate, aparute de mai bine de o luna; descoperite de mine abia azi.

Nu ca as subscrie, cu totul, insa rar am gasit povestea “inainte si dupa” spusa atat de complex si de plin de farmec.

Partea I aici si partea a II-a aici.

Respectiv: partea I aici:

Si partea a II-a aici:

Enjoy!

Acest post este despre Mari, cu care mi-am petrecut ultimele cateva zile. Pe care, daca mai si dormeam impreuna, o luam de nevasta >:D .

Este despre Ona, pe care am intalnit-o “intamplator” si despre burtica ei cu care am facut cunostinta si in care creste o fetita pe care o cheama Irina.

Este despre Ali, care a avut grija de valul de candidati trimisi de mine “in biroul de alaturi. adica de vis-a-vis.” care mi-a facut ceai ieri cand mi se uscau buzele de sete si mi-a facut cafea azi, cand mi se lipeau ochii de somn. adica de nesomn. adica de incercarile nereusite de a dormi.

Este despre Alma si despre Laura care “vine, vine, calca totul in picoare…”

Este despre Cristi, una dintre foarte-foarte putinele persoane care stie cum sa se descurce cu mine cand sunt enervanta si imposibila. Si despre Dana, care a venit sa-mi dea hug azi. si care m-a asteptat pentru asta mai bine de o ora.

Este despre Peti, pe care n-am mai vazut-o de un milion de ani; care azi m-a anuntat ca vine la mine. Ca imi citeste blogul si ca e dezamagita cand nu scriu.

Este despre Madalina “mea” – care il iubeste pe Bogdan ca pe copilul ei; care pleaca azi spre Paris, dar de fapt ramane mereu langa mine. Si despre Madalina “cealalta”, care este in tara-tuturor-posibilitatilor si se gandeste (uneori) la mine.

Este despre Vlad, pe care l-a lovit o masina cand cobora dintr-un autobuz si care m-a facut sa-mi stea inima pe tema asta, inainte sa-mi spuna ca asta s-a petrecut cu un an in urma. Si pe ale carui melodii imi scriu acum postul…

Este despre K., cel care de azi a imbatranit in mod oficial. Care accepta de azi fara sa mai comenteze sa-i zic “batrane” (cum fac de cand il stiu). Caruia ii doresc azi sa fie iubit asa cum stiu eu ca merita. Si sa devina si mai intelept, nu doar mai batran

Este despre Manuel, de ziua numelui lui; despre care aflu cumva in fiecare an; si pe care nu o sarbatorim niciodata.

Si este despre La, care s-a intors de la mare si mi-a adus si mie un colt. Zice ea, ca eu nu cred. Pana nu vad .

“Every time you give your LOVE to someone, you change the world”

P.S.: Numai daca ne-ar invata la scoala ca este atat de simplu…

Povesteam cu Manuel azi despre conceptiile de viata ale parintilor nostri.

Despre faptul ca cei mai multi oameni nu ies niciodata din cele doua tipare: a fi exact ca parintii sau a fi exact opusul lor.

Despre cum fiecare adult are in el un copil de trei ani cu genunchii juliti pe care nu-l ia nimeni in brate.

Despre indoiala daca noi vom putea respecta deciziile fiului nostru , indiferent daca suntem sau nu de acord cu ele (mai ales daca nu suntem de acord).

Despre cum faptul ca Bogdan nu plange cand plecam este un semn de echilibru emotional, nu de indiferenta.

Despre cum, bineinteles, “noi stim mai bine”.

Asa cum el, copilul blond cu carlionti, o sa “stie mai bine”. Si o sa urce mai sus. Si o sa vada un cer la care noi nici nu visam.

Ceea ce, intr-un mod cu totul aiuritor, ne umple de mandrie, nu de regret .

A inceput ca o actiune temerara (doar eu si Mada), si intr-o saptamana a ajuns o “gasca” de 17 oameni (daca am numarat eu bine). Dovada ca bucuria se ia, ca un virus. La fel si entuziasmul! Hubba-bubba!

Asadar, multumesc pe aceasta cale (aproximativ alfabetic, cu exceptia Madalinei “mele”):

Madalinei mele

lui Anny

lui Ali

Alinei G

Carinei

Corinei

lui Cosmin

lui Cristi

Evelinei

Flaviei

Florinei

lui Ines

Laurei

Mihaelei

Roxanei B.

Multumesc in primul rand pentru bucatile de suflet pe care le vor lasa printre randuri .

A day later: de la Madalina (mea), jumatate de Cristi, Corina, Ali si Alina G am primit partile lor inapoi. Cu tot cu suflet ;;) .

Sa cunosti un oras nou e cumva ca si cum ai cunoaste un om nou: interesant, dar si obositor. Trebuie sa o iei de la inceput; sa cauti ce are el mai bun; dar si sa faci cunostinta cu partea lui “nemachiata” si proaspat trezita din somn.

Daca ai rabdare cu el si ii acorzi atentia pe care ti-o cere, esti rasplatit.

De exemplu, Bordeaux-ul. In care sunt acum. “Frumos, daca stai numai trei zile” – cum ar zice Anny (si eu n-o contrazic, ca na, aproape ca nu am stat mai mult), Bordeaux-ul mi-a placut pentru ca:

• are oglinda de apa: un spatiu mare, aproape cat o piata, unde dalele sunt ude si oglindesc Piata Bursei;
• are un transport in comun care merge brici, incat e aproape un sacrilegiu sa mergi cu masina;
• are maci multicolori si lalele care m-au facut sa ma gandesc la Keukenhof;
• noaptea isi aprinde felinare verzi si roz, din alta epoca, si luminile lor indulcesc atmosfera orasului;
• ziua, cand e senin, parca e cel mai senin si toate turnurile catedralelor stau la poza;
• ziua, cand e innorat, parca e cel mai innorat si toate pozele par ca sunt alb-negru.

Dar cel mai mult in Bordeaux mi-a placut sa ma opresc si sa ma uit la oameni. Si la cuplul care dansa in piata bursei, pe oglinda de apa, dupa o melodie ascultata pe telefonul mobil; si la tatal care facea poze cu baietelul cocotat dupa gat; si la matusa de saptezeci de ani, tratata in restaurantul de familie ca un membru al familiei; si la studenta imbracata in rochie neagra si bluza sclipitoare in plina zi – care culmea, se incadra perfect in peisaj.

Ascultand acordurile insulei, live, in casti, azi s-a facut deja maine si in cateva ore un avion o sa ma poarte peste mari si tari, inapoi Acasa. Unde “totul e bine”, unde “patul e cald” si unde, mai ales sunt doi oameni dragi mie. Pana atunci, o sa dorm ultimele acorduri din ultima noapte in Bordeaux…