…printre care si cerceii de care m-am indragostit instantaneu (“Wear my song“):

Dar motivul pentru care voi mai trece pe la fata asta, mai mult decat cerceii, este asta:

O stare de alchimie interioara impeceptibila exterior.

Decat poate prin faptul ca undeva, in Univers, au aparut cateva stele noi. Poate si o planeta sau doua…

Cate unul pe carare:

Da mana! (asa e cand mergi cu Tata pe munte… )

Fane e acolo sus si face poze!

Poza traditionala pe marginea prapastiei (unde in mod traditional parintii le spun copiilor sa nu faca poze).

Siiiii sunt suuuus! (iar afara e mai luminos si mai frumos decat se vede in poza ).

Iar in cazul in care va intrebati cum e in nori: asa e!

Cararea cu lumina, copilul, parintele (sau parintele, bunicul) si promisiunea ca un juramant sa ne intoarcem.

Si tot ce reusesc sa rostesc este “exact. asa. cum. trebuia. sa. fie.“.

Mare parte din sentimentele astea s-au pastrat chiar si acum, cand atat de multe s-au schimbat, cand nu mai ies din casa, ci din bloc, nu mai merg pe jos, ci cu masina, nu mai ies cu bunica mea, ci cu fiul meu, nu mai am o lumanare simpla cu un disc de carton decupat in jur – ci una speciala de Inviere, cu capacel de metal deasupra.

Mai stiu si ce altceva aduce lumina pe fetele oamenilor pe langa care trecem: Bogdan, cantand cu foc “Creste, creste iaaaarba verde / Ciocarlia NUUU se pierde…” – in timp ce copacii – infloriti – par ca au inceput sa ia lumina direct din cer.

Imi lipseste totusi bucuria calda a recunoasterii unor feţe cunoscute printre cei cu care impart temporar curtea unei manastiri – lucru care ma face sa ma gandesc ca probabil un sfert de viata mai tarziu voi locui intr-un loc unde oamenii se stiu pe nume unii pe altii si-si impart si zambete odata cu “lumina”… Mada zice ca n-ar fi rau de asemenea sa folosim noaptea asta ca sa meditam la sensul vietii (si mortii) si sa se amintim de puterea pe care o avem pentru a invia. Bogdan zice, in curtea manastirii,  “o sa stam aici pana ne trezim!”.

Pana atunci, pana una alta, noaptea asta mi-a amintit cuvintele unui proverb chinezesc drag mie: “decat sa blestemi intunericul, mai bine-aprinzi o lumanare!“.

Lucru care, desigur, m-a facut sa ma intreb cand (si daca) Bogdan “mare” il va intalni pe Bogdan “mic” (care in ochii mei e mic numai de inaltime – incat uneori ma intreb cum este posibil sa ajunga cu crestetul numai pana la masa).

Si mai ales s-ar putea sa intelegi, in sfarsit, ca in momente ca acestea – nu exista altceva mai important!

“Esti o mămică fermecată. Eu am ochi magici si vad altfel cu ei!”

Imi place cand am rabdare cu mine, cand imi dau voie sa fac greseli, cand nu ma mai cert in capul meu fiindca n-am ajuns la timp, fiindca am ales drumul greu sau fiindca am luat decizii proaste.

Imi place cand am incredere in feelingurile mele, chiar daca niciun motiv exterior pare sa nu le sustina; imi place cand vad pe loc perfectiunea unei situatii care pare din start ratata; imi place de cate ori reusesc sa fac loc unei idei noi in capul meu, unei trairi noi in inima mea sau unui lucru nou in viata mea.

Imi plac oamenii noi pe care ii intalnesc si care ma invata lucruri si cu ajutorul carora traiesc experiente inedite; imi plac oamenii vechi impreuna cu care descopar patternuri pe care le folosim in relatii si impreuna cu care incep incet incet sa comunic si sa fiu acolo; imi place la nebunie de cate ori redescopar la omul de langa mine cat este de minunat si de ce ne-am ales unul pe celalalt si cum am crescut impreuna. Imi place sentimentul de mandrie, de calm si de siguranta la gandul ca el imi “face fata”; ca nu se sperie; ca stie ce sa faca si cum; si sentimentul ca ma pot abandona cu totul, inchide ochii si renunta la control cand sunt cu el, chiar daca n-o fac, decat foarte foarte rar.

Imi place cand am curaj sa fac lucruri pe care spun ca le voi face, cand las partea dura, de otel din mine sa se manifeste; cand sunt ferma si clara si cand merg pe drumurile pe care le aleg. Si imi place cand, in miezul celei mai dificile situatii, cand emotional nu pare deloc posibil, am totusi undeva sentimentul ca da, o sa fie bine, ca da, ESTE bine chiar acum si ca da, Universul e “la locul lui” si ca… “tra-la-la”, cum stie bine sa o faca.

A existat un moment cand mi-am facut curat pe disc si am pierdut mp3-ul. Si dupa ce mi-am exasperat sotul, am exasperat si ceilalti “furnizori” de melodii frumoase (respectiv pe Cosmin, pe NicuM, pe Cristi si pe Simo).

Si nu ca nu as fi vrut sa CUMPAR discul. Dar se pare ca printre multele sale calitati, avea una importanta: era de negasit (cel putin la noi in tara, in locurile in care normal te-ai gandi ca poti gasi un disc). Asa ca na, am ajuns sa cred si eu ca – vorba lui Nicu “asculta, bai, si tu muzica mai NORMALA”.

Dar se pare ca Universul ma iubeste, mai mult decat imi place sa recunosc uneori. Asa ca azi, l-am GASIT! Iata-l:

I’ve been everybody else now I want to be
Something closer to myself