Irina Şubredu

Ca sa fac un fast forward al ultimei saptamani (care nici macar nu-i incheiata): am invatat sa scriu sintaxa in SPSS; mi-am sunat doctorita de familie dupa mai bine de 4 (a se citi PATRU) ani; am pus la cale o formare noua care o sa fie – bineinteles – FOARTE faina; mi-am cautat printre diplome (lucru pe care, dupa ce am venit la centru nu prea credeam ca-l voi mai face); am avut o conversatie serioasa cu unul dintre cei mai incapatanati prieteni ai mei; am reformulat un consemn al celui mai simplu chestionar din lume – ca sa fie inteles (dupa cam a patra explicare); am tinut in mana un tort cu doua lumanari (un 8 si-un 5) ca sa sufle in ele sarbatorita si mi-am  baut cafeaua pe malul lacului.

Un fast forward si-un rezumat al rezumatului.

Iar fiecarui crampei din viata mea din ultima saptamana ii cunosc cele mai mici detalii, fiindca in timp ce se intampla, fiecare aspect este cel mai important, in timp ce majoritatea celorlalte se estompeaza. Si asa e mereu, in fiecare saptamana.

Este ca si cum as avea mereu cu mine o lupa cu care ma uit la ce mi se intampla. Si acel ceva la care ma uit devine important, intens si colorat. Dupa care ma uit la altceva. Iar acel altceva devine important, intens si colorat.

Ceea ce este in acelasi timp o binecuvantare si o pacoste.

E o binecuvantare, fiindca in felul asta nu prea am cum sa ma plictisesc sau sa simt ca viata trece pe langa mine. Si o pacoste, fiindca uneori mi-as dori sa existe un buton din care sa pot da volumul tuturor lucrurilor mai incet. Iar alteori mi-as dori sa pot – cum zicea odata Laura – sa ma pun pe pauza, numai putin…

Insa pana s-or inventa (ele, butoanele), sa mai ascultam o data (a cata?) Pink Martini’s City of night; sa mai citim o bucata de P.G. Wodehouse – cu geamul deschis spre cerul noptii si nimic, dar nimic altceva in gand.

Iubesc clipele acelea cand brusc, fara veste, totul capata sens. Viata ta, zbaterea, calatoria aici pe pamant, totul.

Faceai ceva – citeai, vorbeai, urcai un munte, coborai cararea catre lac, dadeai noroc de ziua cuiva – si brusc, totul capata sens.

Cand iti ridici privirea, ai senzatia ca se misca totul cu incetinitorul, dar e atat, atat de potrivit. Totul este iluminat, totul are o stralucire aparte; parca ai pasit deodata intr-o alta dimensiune, dar nu una straina, ci una suplimentara realitatii – a ceea ce numeai realitate.

Nu stii cum sa ramai acolo mereu; ti-ai dori, incerci, dar nu functioneaza asa. Nu se intampla cand incerci, se intampla cand esti implicat trup si suflet in altceva – cand daruiesti, cand creezi, cand ajuti, cand construiesti, cand iubesti, mai ales cand iubesti.

Sa capatam putina perspectiva, zic:

1. Un copil face primii paşi de unul singur.

2. Undeva, în lume, doi oameni se îndrăgostesc.

3. Undeva, cineva admiră un răsărit superb. În alta parte, în acelaşi timp, altcineva admiră un apus.

4. Un soldat luptă ca să nu fie nevoie s-o faci tu.

5. O persoană care a suferit mai demult un accident, tocmai se pune pe picioare.

6. Un mic grup de oameni construieşte ceva care în curând va transforma imposibilul în posibil.

7. Undeva pe pământ, au apărut pe cer două curcubee întregi.

8. Unul dintre artiştii care urmează să ajungă printre cei mai renumiţi repetă cu răbdare la el acasă.

9. Cineva scrie o carte care îţi va schimba perspectiva asupra vieţii – în curând.

10. Un prieten îl ajută pe altul să depăşească impulsul de a se sinucide.

11. Oameni aparţinând unor religii diferite se află chiar acum în temple, biserici şi moschee rugându-se din toată inima pentru pacea lumii.

12. Un cuplu în vârstă sărbătoreşte nunta de aur.

13. Doi prieteni râd cu lacrimi la serialul preferat.

14. Un pompier aleargă într-o clădire în flăcări ca să salveze un om pe care nu-l cunoaşte.

15. Cineva din oraşul tău îşi doreşte  sincer să-ţi devină prieten.

16. O proaspătă mămică stă pe un pat de spital ţinându-şi în braţe copilul pentru prima dată. În altă parte, altă mămică tocmai a născut gemeni.

17. Cineva face un duş fără nicio grijă în timp ce cântă din toţi plămânii.

18. Undeva, cineva zâmbeşte amintindu-şi un moment special petrecut cu tine.

19. Un fost alcoolic sărbătoreşte acum un an de sobrietate.

20. În toată lumea, voluntari inimoşi îngrijesc oameni mai puţin norocoşi decât ei.

21. Un sportiv de performanţă tocmai şi-a depăşit recordul personal.

22. Doi tineri tocmai şi-au dat primul sărut.

23. Cineva îmbrăţişează un prieten care are nevoie disperată de asta.

24. La un supermarket, cineva tocmai şi-a lăsat mărunţişul în vasul de colectă pentru o cauză nobilă.

25. Un grup de prieteni vechi stau la o masă şi împărtăşesc amintiri.

26. În lumea întreagă, oameni se străduiesc să protejeze drepturile şi libertăţile umane fundamentale – pentru cât mai mulţi dintre noi.

27. Un chirurg se află într-o operaţie, fiind pe cale să-i salveze viaţa pacientului său.

28. Un om ţine uşa pentru persoana care se află în urma lui.

29. Cuiva îi este dor de tine şi abia iţi aşteaptă următoarea vizită.

30. Tocmai ţi s-a amintit că lucruri extraordinare se întâmplă oamenilor obişnuiţi în fiecare clipă şi că viaţa de zi cu zi e plină de frumuseţe şi minuni.

Sursa.

Am terminat de citit “Ultima prelegere” a lui Randy Pausch si m-am ales – bonus – cu cateva dileme:

1. Este Randy atat de bun pe cat mi s-a parut, sau m-a impresionat asa “doar” pentru ca urma sa moara? Si daca raspunsul este varianta b,

2. chiar nu suntem in stare sa AUZIM mesaje de genul celor pe care el le transmite (simple, in esenta, despre oameni si viata si despre sensul traiului pe pamant) – decat daca ne vorbeste cineva care moare si lasa in urma 3 copii care nu merg inca la scoala? sau

3. suntem in stare sa “auzim” aceste mesaje, dar diferenta dintre “a cunoaste cararea” si “a merge pe carare” este atat de mare, incat nu ajungem, de fapt, sa le transformam in actiune?

Si cu asta, cumva, I’m back to square one:

4. (si cea care ma bantuie cel mai tare): CUM faci, mai exact, sa inveti sa traiesti in felul oferit ca exemplu de Randy (si de pacientii in stadiu terminal ai lui Yalom, de altfel) – FARA sa ai corpul invadat de metastaze sau sa fi suferit vreo nenorocire iremediabila? Cum faci sa-ti pastrezi perspectiva clara asupra vietii si sa lasi lucrurile nesemnificative sa nu conteze si sa faci tot binele pe care il poti face si sa creezi zilnic amintiri cu ai tai si sa-ti cultivi curiozitatea si sa-i inspiri pe altii si sa bei coniac din paharele “bune” si sa faci pace cu moartea – cat inca nu-ti bate la usa?

Iar asta este, probabil, una dintre dilemele cele mai importante ale vietii mele de pana acum.

Puterea de a zice “Gata.”, “Ajunge.”, “S-a incheiat.”, “La revedere.”. De a zice “Don’t mess with me!”.

The silver lining – granita incredibil de efemera intre orice si orice. Intre a fi si a nu fi. Intre constientizare si inconstienta. Intre a ramane si a pleca. Intre a spune si a tacea. Intre frica si dragoste.

Intelegerea in sfarsit a ideii ca alegerile mici, din fiecare zi, ajung sa defineasca substanta a cine esti.

Leting go. Incheierea agatarii – de oameni, credinte, idei si proiecte. E in regula: nu mori daca faci asta, desi uneori fix asta pare ca se va intampla.

Provocarea – cand o persoana in care crezi si pe care o admiri spune lucruri despre care vocea ta interioara te previne ca nu-s ok; ca scurtcircuiteaza o veriga a rationamentului, chiar daca nu poti spune inca exact pe care.

Sportul extrem al pasitului pe puntea dintre tine si celalalt – fata de care mersul pe sarma pare o joaca de copil; al discernerii intre relatia imaginara cu proiectia celuilalt si relatia reala, cu omul din fata ta.

Curajul de a cauta mereu sa afli cine esti, de a nu te multumi cu raspunsul superficial sau cu un raspuns de acum 7 ani. Si apoi curajul fidelitatii fata de raspunsul – gasit sau ales.

Tot incerc sa scriu, dar ma simt ca si cum as incerca sa dansez balet cu bocanci in picioare. Stiu ce vreau sa spun, dar sunt franturi de vise carora parca le-ar fi greu sa treaca dincoace, in lumea asta facuta din carne si scanduri.

Iar ce vreau sa spun, nu-i despre rezolutii uimitoare de anul nou, nici despre magia Craciunului, si cu atat mai putin despre mintea geniala a vreunui terapeut.

E, mai curand, despre franturi de suflet pe care, dezbracandu-ma de obisnuinte si platitudini, am pretentia sa le las sa ia contact cu lumea; sa simta pe piele toate cele paisprezece grade cu minus.

E despre fragmente mici, inexplicabile de incantare - că atunci cand te astepti mai putin descoperi o veselie pe care nu ai banuit-o la un om pe langa care ai trecut de zeci de ori inainte – care iese in pasi de dans din biroul sefului doar pentru ca se bucura sa te vada sau iti explica senin cum a invatat sa-si recunoasca colegii doar dupa… partea de la mijloc in jos.

E despre momente rare de curaj, ca atunci cand te hotarasti ca ai dus cu tine o frica – destul si ca e timpul sa o lasi jos din spate – si atunci cand faci asta fiecare celula de muschi se relaxeaza dupa nici nu mai stii cata vreme de cand sta contractata. Si astepti senin si impacat sa se intample ceva rau; iar ceva-ul ala nu se intampla.

E despre clipe nepretuite de mirare cand mai gasesti pe cineva – unul dintre oamenii aceia rari care nu cred ca Julio Cortazar e un actor de telenovela si care a pozat aceleasi case de turta dulce din Amsterdam – ca si tine; sau cand asculti melodiile puse de altcineva ca si cum le-ai fi ales cu mana ta.

E despre descoperirea surprinzatoare ca viata e suportabila si cand e grea, cand oameni dragi te dezamagesc si vine vremea sa incepi sa-i vezi si asa cum sunt ei, nu doar cum ti-ai dorit tu sa fie.

Dar si despre descoperirea surprinzatoare ca viata este frumoasa si cand e usoara, cand te duci la culcare cu pace in suflet si cu un zambet interior catre copilul tau care spune “o sa stau si eu langa tine putin, iar daca adorm, Tati o sa ma duca la mine in camera” – fiindca exterior incerci sa fii serios, cu o spranceana ridicata, ca un om mare ce esti, ca un parinte responsabil de educatia copilului tau – ce esti, spunandu-i la final, de parca i-ai face cine stie ce favoare: “bine, hai, dar numai cateva minute” – desi stii bine ca o sa adoarma imediat, cu capul lipit de umarul tau, iar asta o sa te faca sa te simti atat de bine.

Si despre recunostinta care iti umple sufletul cand iti dai seama ca toate astea exista.

Chiar pot exista perioade pre-Craciun in care sa nu fiu mega-stresata in legatura cu documentatia vreunui proiect de care sunt in intregime responsabila.

Chiar pot finaliza lucrurile pe care le incep.

Chiar pot da telefoane unor oameni straini – pentru a fixa intalniri despre care apoi sa constat ca au decurs excelent.

Chiar pot anunta cand nu reusesc sa ajung.

Chiar pot spune cand ma deranjeaza ceva, in loc sa zambesc si sa aprob.

Chiar pot pregati cadouri cu trei zile inainte de Craciun si sa nu alerg disperata dupa oameni in ultima clipa…

Chiar pot cere ajutorul atunci cand nu-mi mai ajunge timpul sau energia sa fac ceva ce am spus ca voi face.

Chiar pot spune “nu” atunci cand sunt aproape sigura ca nu voi face ceva.

Chiar pot citi mai multe carti in acelasi timp si sa le termin pe toate.

Chiar pot face multe dintre lucrurile pe care eram convinsa ca nu le pot face; chiar ma pot bucura de sentimentul asta si – mai important – chiar pot fi cine chiar imi doresc sa fiu. Sigur, nu in fiecare situatie, nu in fiecare zi, nu de fiecare data.

Dar cumva, acum CHIAR POT recunoaste fata de mine asta, si pot inceta sa ma critic non-stop. Si pot avea rabdare pana ce limitele mele se vor muta mai departe.  Data viitoare.

Mai multi demoni (cativa extrem de atragatori) si vreo doi monstri (destul de infricosatori) au iesit cumva din dulap si se plimba nestingheriti pe-afara. Ce-i voi spune copilului meu cand ma va intreba de ce colegi de-ai lui iau examene pentru ca cineva intervine pentru ei, in timp ce eu il invat ca ideea e sa reuseasca prin propriile forte? Ce sens are sa-l las sa se confrunte cu consecintele propriilor alegeri, cand a da vina pe cineva si a gasi o scuza pentru orice – pare sa fie regula pe unde se uita in jurul lui? De ce sa investeasca in relatii umane, sa zambeasca lumii si sa faca lucruri pentru ceilalti, cand a te lua la tranta cu lumea, a te plange de orice si a profita de ceea ce a construit altcineva inaintea ta goes just as well?

Sigur, gandul la un copil (al tau) caruia ai vrea sa-i insufli increderea intr-un ideal si intr-un set de valori – te pune in situatia de a-ti clarifica rapid perspectiva. Dar ideea in sine e valabila si pentru tine. Cum ramane cu lucrurile in care crezi? Cu ceea ce face ca lumea ta sa aiba sens? Cum ramane cu copilul din interiorul tau care ridica ochi intrebatori inspre tine, nerostind intrebarea “si cu asta ce fac? si pe asta cum s-o inteleg? si asteia cum sa-i dau un sens?” – dar gandind-o, la fel de bine.

Mai multi demoni (cativa extrem de atragatori) si vreo doi monstri (destul de infricosatori) au iesit cumva din dulap si se plimba nestingheriti pe-afara. Sigur, “talismanele mortii” intr-o sala de cinema intunecata, cu sonorul la maxim – nu ajuta prea mult.

Acum stiu, in schimb, Don, de ce cineva ar alege sa mearga la un film de groaza desi lui nu-i plac: pentru ca cineva care-i este drag ii cere asta.

M-am obisnuit sa ma uit la mine adesea cu o privire ironica si dezaprobatoare. Ca si cum… nu stiu… ca si cum nu as fi in stare sa ma tin de hotaririle pe care le iau. Ca si cum as fi o fiinta coplesita de frici si fricile mi-ar paraliza orice miscare. Ca si cum “ok, voi, ceilalti, vedeti aceasta imagine a mea care arata cat de cat bine. Dar eu, care “locuiesc” acest corp si aceasta minte – stiu mai bine. Voi nu stiti ce stiu eu si daca ati sti nu ati mai crede ca arata bine.”

M-am obisnuit sa ma uit la mine cu o privire ironica si dezaprobatoare.

Dar adevarul este ca, daca ma uit mai atent, pot sa vad curaj. Si hotarire. Si putere. Si incapatanarea de care e nevoie ca sa produci o schimbare.

Nu vorbesc de intuitie, sau de creativitate – sau de toate lucrurile pe care nu le pun la indoiala. Vorbesc despre toate acele lucruri pe care in mod normal cred ca nu le am. Si rad de mine pentru ca nu le am.

Vorbesc despre ceea ce iti trebuie ca sa iti depasesti limitele. Despre ceea ce iti trebuie ca sa faci ceea ce in mod normal nu ai face. Despre ceea ce iti trebuie ca sa iti formezi alte obiceiuri. Ca sa incepi sa pasesti in alte lumi decat cea cu care te-ai obisnuit de cand te stii. Mai intai ca vizitator de-o noapte; apoi ca turist de-o zi; apoi ca locuitor de drept.

De cate ori nu mi-am spus “daca pot sa fac ASTA, pot sa fac ORICE!”. De ce oare uit atat de des cate “ASTA” am facut? Dintre cele pe care nu credeam ca voi putea sa le fac vreodata…

M-am obisnuit sa ma uit la mine cu o privire ironica si dezaprobatoare.

Dar poate e timpul sa-mi formez alte obiceiuri. Poate e timpul sa incep sa ma uit la mine cu caldura. Cu rabare. Cu incurajare. Si cu dragoste.

Uneori ma uit la cateun lucru si imi spun: “ASTA vreau sa fiu!“.

Sigur, cand spun “lucru”, nu vreau sa spun chiar “lucru”. Uneori este un fragment dintr-o carte; alteori este o scena dintr-un film, un cadru surprins undeva, pe strada; alteori e o melodie, un refren istet; o imagine de pe un blog; o nuanta de oja, o croiala de rochie.

Intotdeauna – e o emotie. Poate fi admiratie, curaj, fericire; poate fi bunatate, implicare, stapanire de sine; poate fi dragoste. Dar felul in care reactionez la ceea ce vad e mereu un fel de “UAU!”. Un entuziasm, o pasiune. Un “Asta vreau sa am. Sau sa fac. Sau sa fiu”.

Nu reusesc intotdeauna sa raman conectata la emotia aceea. Uneori uit cu totul ce mi-am dorit. Pana cand ma trezesc ca ceea ce mi-am dorit sa am, am. Ce mi-am dorit sa fac, fac. Cine mi-am dorit sa fiu, sunt.

Se intampla sa ma trezesc si in cu totul alta parte. Sau sa ma trezesc ca sunt parti din viata mea care nu arata asa cum as fi vrut.

Dar daca sunt destul de desteapta, cand mi se intampla asta, in clipa doi ma bucur imediat: fiindca inseamna ca sunt alte dorinte care se nasc, ca inima poate incepe sa imi bata din nou, pentru altceva.  Si ca viata isi continua drumul ei, curgand mereu spre alte si alte destinatii.