Tentatia e uriasa. E asa de mare, de fapt, ca uneori nici nu-mi dau seama. De alunecare. Pana cand ma trezesc in mijlocul lucrurilor. Care tin de ei.

De cele mai multe ori pornesc la drum din nevoia de a sonda, de a cauta. Sa vad daca sub muntele de servetele umede si pampersi si pelinci (si carti de povesti; si lego; si memory) – mai e ceva. Ceva din mine. Si daca da, ce.

Si undeva, pe drum, se intampla. Imi aluneca ochii - din dashboard – catre unul – oricare dintre lucrurile mici care sunt ale lor; urechile, de la melodia pe care o ascult cand scriu – catre camera in care doarme cel mai mic dintre ei; gandurile - de la cine sunt si ce vreau, catre cum sa fac sa le fie bine / care dintre ei are mai mare nevoie de mine in clipa asta / oare si Bogdan a fost asa de mic / cand au trecut doua luni / ce bine le sta la amandoi in rosu; imi aluneca inima de la dorul de mine-cea-fara-griji la caruselul fara oprire al mirarii ca sunt ai mei / grijilor si intrebarilor nebune daca o sa fie bine / dorintei de a pune pe fast forward diferite etape / panicii ca timpul trece prea repede si nu apuc sa ma bucur suficient de fiecare moment / iubirii, iubirii fara limita care creste ca un glob de lumina de cate ori imi dau seama, de cate ori ma loveste in frunte intelegerea ca uite-ce-intamplare-nemaipomenita-ca-sunt-si-ca-sunt-asa-minunati-si-ca-sunt-”ai-mei”.

V-am promis ca o sa va povestesc daca e posibil sa nu te pierzi pe tine sub un munte de pampersi si servetele umede. E posibil. Chiar daca uneori asta inseamna sa scrii o postare de jumatate de pagina in cinci reprize; sa citesti o carte in fragmente de cate trei pagini; sa inchei o conversatie de cinci minute in douazeci si cinci sau sa bei ultimele guri din cafeaua pe care ti-ai facut-o – mult dupa ce s-a racit.

Surprinzator este insa ca de multe ori, lucrurile astea se intampla nu pentru ca se agata ei de tine, ci pentru ca aluneci tu spre ei.

Tinandu-te strans in brate asta-seara, in timp ce te hraneam, mi-a dat prin cap: tu n-o sa-ti amintesti clipa asta; iar eu n-o s-o uit.

Clipa asta, cand esti in bratele mele. Si esti caldut. Si moale. Si atat de mic, ca bratele mele te pot cuprinde, din crestet pana-n talpi. Si e semi-intuneric. Si bine. Si eu te hranesc. Si te mangai incet. Si zambesc cu ochii intredeschisi.

Tu o sa cresti, o sa pleci in lume; o s-o explorezi si – intr-o zi – cuceresti. Apoi o sa adormi tinand in brate o fata, o femeie, apoi poate intr-o noapte – pe copilul tau.

Si n-o sa-ti amintesti clipa asta. Iar eu n-am s-o uit.

Photo source.

Si mai exista un nivel al vietii care cuprinde toate lucrurile care te fac sa simti ca esti viu, chiar IN TIMP ce esti viu, care fac sa-ti bata inima o idee mai repede sau o idee mai incet, care, intr-un fel sau altul te misca. Clipa cand copilul tau adoarme in timp ce-l mangai pe frunte, pasajul excelent scris dintr-o carte – pe care-l simti ca fiind despre tine si-ti pare rau ca nu l-ai scris chiar tu; scena cheesy dintr-un film, cand personajele isi spun ceva plin de semnificatie, iar tu iti spui: “hei! mi-ar placea sa fac si eu asta mai des!”; si-apoi scena cheesy din viata reala, cand iti aduni curajul si reusesti sa spui cuiva ceva plin de semnificatie si astepti cu respiratia oprita reactia sa; momentul in care ceea ce ai imaginat, visat si planificat se transforma in realitate si te umple de mandrie; precum si clipele rare cand gasesti cate-o fereastra mica deschisa direct catre fiinta celuilalt.

Si daca nu esti atent, poti trai toata viata fara sa ajungi la al doilea nivel.

Nu devenim adulti cand ne jucam de-a mama si de-a tata, nici cand contemplam extaziati batul cu doua linii pe el, ci in clipa cand ne vedem copilul in carne si oase si ne loveste-n frunte volumul de responsabilitate care ne asteapta.

Nu devenim adulti cand ne punem pe degete verighete, ci cand in loc sa intoarcem spatele si sa plecam, ramanem pe loc si comunicam, facand relatia sa mearga mai departe.

Nu devenim adulti cand obtinem primul loc de munca, ci cand reusim sa ne gasim motivatia de a face lucruri frumoase, care ating vietile altor oameni, in ciuda “sistemului”, a betelor in roate si a eforturilor celorlalti de a ne descuraja. Devenim adulti cand invatam cum sa fim mentori pentru un grup de voluntari sau de interni, si cum sa facem sa-i invatam sa faca la randul lor lumea mai buna, acolo unde sunt, oriunde s-ar afla.

Nu devenim adulti cand obtinem permisul de conducere, ci cand ne folosim masina ca sa dam o mana de ajutor cand e mai mare nevoie, in ciuda faptului ca afara ploua, sau ca e noapte, ca dezaburirea nu functioneaza sau ca a doua zi ne asteapta un drum mult mai lung.

Nu devenim adulti cand avem drept de vot, ci cand ne internam parintii si-i pregatim, povestindu-le pas cu pas despre operatia care-i asteapta.

Devenim adulti sub ochii mari ai copiilor nostri care asteapta de la noi minuni, devenim adulti sub ochii intrebatori ai cursantilor care asteapta de la noi raspunsuri; devenim adulti cand gasim curajul de a trece peste ce ne sperie mai tare si a face totusi pasii mai departe; cand gasim in noi puterea de a spune “acum ma opresc, si renunt, pentru ca asta imi face rau”, dar si de a spune “acum ai sa te opresti si ai sa renunti, pentru ca ai depasit limita prea tare!”.

A fi adult are prea putin de-a face cu cifrele din buletin, cu contul din banca, inscriptia de pe cartea de vizita, de sub numele tau; are prea putin de-a face cu starea civila, numarul de ani petrecuti la scoala sau cu numarul de oameni aflati in subordine. “Cresterea e obligatorie, maturizarea e optionala”, zicea odata cineva, in timp ce Adrian povesteste mai mereu ca are senzatia ca traieste intr-o lume de prescolari.

A fi adult are prea putin de-a face cu distractia, cu jocurile, cu puterea. E o treaba serioasa, deseori deloc amuzanta, care are de-a face mai degraba cu obstacolele, cu juliturile, cu greutatile si fricile – insa numai daca sunt urmate de ajunsul la destinatie (fie ea si intermediara), de cicatrici care spun o poveste, de eforturi si de curaj si numai daca din fiecare reusim sa invatam cate ceva.

Nu stiu daca ti-am raspuns, sis, la intrebarea ta serioasa in felul meu neserios, dar stiu ca macar am incercat. Si mai stiu ca – asa cum sa copilaresc cu tine a fost o placere – sa fim adulti impreuna e cel putin mai usor.

Nu numai aici, pe blog. Nicaieri, cu nimeni.

Desi sunt multi oameni in viata mea si pentru / cu fiecare am alte povesti, multe povesti raman totusi nespuse.

Si fiindca noi, oamenii, nu avem precum geblingii cate o “piatra a mintii” pe care copiii nostri s-o “manance” cand murim si amintirile noastre sa fie duse de ei mai departe (perioada SF a revenit dupa cum se vede in viata mea), ma gandesc sa le las totusi cumva, undeva, aceste povesti.

O parte aici. O parte in agendele scrise de mana pe care le voi lasa mai departe copiilor mei. O parte in discutiile aparent fugitive cu ceilalti “copii” ai mei – care apoi descopar cu surprindere ca le pastreaza si le duc mai departe.

Povestile acestea, pe care nu le spun, nu-s despre intamplari exterioare pe care le poate vedea cu ochiul liber oricine, ci cel mai des despre peisaje interioare – schimbatoare, intense, uneori infricosatoare si descurajante, alteori inaltatoare, ametitoare, insa de cele mai multe ori simple, omenesti, insa cat se poate de vii.

Cum a fost sentimentul de liniste deplina si conexiune cu toate – intinsa pe patura, cu ochii dupa ploaia de stele – adunand improbabil, in gradina la Gabi, prieteni vechi cu prieteni noi si familie.

Cum a fost asteptarea pe banca afara, pan’la 12 noaptea, cu teama in suflet, sa ajunga si celelalte doua masini – sa ajunga odata, sa ajunga mai repede; si multumirea ca si ceilalti asteapta, ca sunt acolo, afara, chiar daca cu alte pahare in mana si probabil cu alte ganduri in cap.

Cum e aproape dorul – tot improbabil – pentru cineva cu care n-ai decat scurte episoade improbabile de comunicare exclusiv virtuala, care insa te bucura la fel de mult, atunci cand se petrec, ca orice episod de comunicare reala.

Cum ar fi cat de acasa te simti in acea singura intalnire pe luna – cat de acasa te simti tot timpul, de la imbratisarea de bun venit, la cafeaua comandata si povestile lungi, pozele obligatorii pentru calendarul 2012 , povestile, lungile povesti ca sa acoperiti intervalele cand nu va vedeti si in care se petrec nenorociri sau minuni, pana la imbratisarea de la plecare si mereu intrebarea “noi-de-ce-nu-facem-asta-mai-des?”.

Dincolo de care, si mai adanc, stau asezate povestile si mai greu de suportat, care nu vad aproape niciodata lumina zilei. Cum ar fi surprinderea de a avea nevoie inca, dupa tot acest timp, de dragoste, in felul stupid si romantic pe care nici macar nu-l numesti dragoste cand esti cu totul treaz.

Cum e aproape vina ca nu te simti panicata deloc de data asta, desi data trecuta a fost la inceput atat de greu. Cum sunt reprosurile pe care ti le faci pentru ca nu STII, de fapt, CUM o sa fie bine.

Cum e usurarea cand ceva care te obisnuisesi sa doara – nu mai doare deloc intr-o zi. Iar in locul acela nu mai simti nimic, ca si cum ti-ai fi pierdut nervul care ducea inainte si inapoi informatiile despre durere.

Cum e recunostinta infinita pe care o simti cand cineva te saruta prin somn, des si marunt, de la umar pana la cot, crezand ca tu dormi; si povara pe care ti-o da gandul absurd, dar atat de real pentru tine, ca nu meriti sa fii atat de iubit.

Nu-s decat niste firimituri, povestile astea, farame reusind sa se strecoare afara cumva, in pofida logicii sau a gandirii constiente. Se intampla uneori, intr-o perioada solicitanta, sau plina de intamplari, sau in care citesc mult SF.

Sau…

Mami, cand o sa moara toti oamenii, cine-l ingroapa pe ultimul?

Dintre mamuti si tigrii cu colti-sabie, cine-i cel mai curajos? Si cum stim asta, din moment ce si unii si altii au disparut?

De ce isi fac oamenii garduri?

Daca ii spun cainelui ca nu vreau sa fur nimic din curtea lui, el intelege?

Cand vom fi adulti, cine dintre mine si bebelus o sa fie mai mare? Dar bebelusul poate sa creasca mai inalt decat mine? Si daca da, CUM, daca eu sunt mai mare acum?

Si preferata mea: cand nu era pe pamant nici un om, cum a aparut primul bebelus?

In clasa a IV-a cream spectacole-surpriza pentru parinti, intr-a X-a martisoare personalizate – cu telefoane zambarete si loc pentru mesaje scrise – ca sa insemne ceva pentru cel care le primeste si ca sa nu poata fi pur si simplu date mai departe. (Iar Ionut imi jura ca si la 60 de ani va purta in portofel martisorul de la mine).

Nu stiu DE CE e atat de important sa creez. Poate e un fel in care ceva din mine poate ramane, poate fi dat mai departe, cum ar zice Yalom. Poate e o incercare de a obtine aprecierea celorlalti.

Desi nu cred. In primul caz satisfactia ar fi mult intarziata, in al doilea caz ar depinde de reactiile celor din jur.

Ori nu e asa.

Sa creez imi aduce bucurie IMEDIAT, pe loc si INDIFERENT de reactia celorlalti.

Ma simt bine cand pot face o surpriza, lasa un mesaj, compune un text; cand pot crea un curs, gasi un titlu, inventa un aranjament nou pentru decoratiuni vechi.

De fapt, ca sa fiu sincera, NU ma simt bine cand nu pot face asta, cand nu am libertate de miscare sau cand sunt inconjurata de un zid solid de negativism.

Nu pot canta, compune melodii, iar desenele mele n-ar putea fi expuse nici macar la gradinita, dar m-am obisnuit de mult cu ideea ca talentele pe care le am nu sunt in aceste domenii.

Scena pe care ma pot desfasura oricand cu placere si mai ales cu usurinta – o reprezinta ideile, proiectele, cuvintele. Aici pot crea oricand ceva nou, minunat, original. Aici nu doar ca-mi place sa fac ce n-a mai facut nimeni inaintea mea, dar e ca si cum ceva din mine nici nu-mi da voie sa merg pe drumuri deja batute, ori care se regasesc pe toate hartile. Aici ma vad “nevoita” sa urmez hartile mele secrete, unde directia o da cea mai colorata si surprinzatoare tusa de imaginatie, iar compasul e mai ales inima.

Las mereu o bucatica din mine, in orice creez. Nu pentru ca sunt perfectionista, nici pentru ca sunt pretentioasa, nici pentru ca sunt orgolioasa, ci pentru ca sa creez este foarte important pentru mine.

Si pentru ca, desi uneori incerc, nu pot face altfel.

Nu am o regula, pentru cand se intampla. Poate fi o conferinta sau un curs plictisitor, poate fi in timpul a ceva foarte tehnic (cum ar fi un workshop in care inveti sa scrii sintaxa in SPSS); poate fi o perioada extrem de aglomerata sau cu activitati repetitive, poate fi un drum lung cu masina, pe scaunul din dreapta; poate fi o zi de week-end in plus.

Si intr-o clipa, e ca si cum as traversa un culoar secret si o intreaga noua dimensiune imi devine accesibila. Intru in contact cu partea aceea din mine care stie ce este important. Ajung din nou in camera in care imi colorez viitorul cu vise si aleg ce imi doresc sa traiesc. Si fac un lucru, uneori foarte mic – cum ar fi sa (imi) scriu o scrisoare pe care o voi deschide peste fix un an de zile, alteori unul ceva mai complicat – cum ar fi sa schitez liniile mari ale unui proiect pe care il voi pune in practica in lunile ce urmeaza; alteori ceva ce pare fara importanta, dar va decide cum imi voi petrece diminetile de la 5 la 6 pentru multe zile, una dupa alta, de acum incolo.

Nu dureaza mult, momentele acestea; uneori jumatate de zi, alteori o ora sau doua, alteori cateva clipe. Dar le simt ca fiind extrem, extrem de importante. Ca si cum sunt momentele adevaratelor intalniri cu mine insami, in care aleg ce fel de om as vrea sa fiu.

Sigur, sunt si toate situatiile in care reactionez la ce mi se intampla mie – sau celor dragi, lucruri care apar pe neasteptate si au nevoie de raspunsuri rapide si nu pot decat sa ma opresc pe urma si sa incerc sa inteleg ce s-a intamplat.

Dar in momentele acestea, despre care vorbesc, parca as avea tot timpul din lume si toate culorile – de la auriu transparent pana la tuse apasate de negru – pe care le pot combina oricum; parca as avea toata libertatea pe care si-ar putea-o dori cineva – sa creez, sa dau forma si emotie vietii, sa ma joc.

Si apoi da, sunt multe, multe zile in sir in care umblu in somn, prinsa in rutinele viatii de zi cu zi, fara sa fiu constienta de ceva aflat mai departe de lungul nasului, fara sa fiu constienta de lungul nasului propriu, macar.

Dar atata vremele cat am clipele mele de magie – desi stiu ca nu-i nimic magic in ele, ci doar viata pura si adevarata si concreta – sunt sigura ca nu traiesc degeaba.

Un fast forward si-un rezumat al rezumatului.

Iar fiecarui crampei din viata mea din ultima saptamana ii cunosc cele mai mici detalii, fiindca in timp ce se intampla, fiecare aspect este cel mai important, in timp ce majoritatea celorlalte se estompeaza. Si asa e mereu, in fiecare saptamana.

Este ca si cum as avea mereu cu mine o lupa cu care ma uit la ce mi se intampla. Si acel ceva la care ma uit devine important, intens si colorat. Dupa care ma uit la altceva. Iar acel altceva devine important, intens si colorat.

Ceea ce este in acelasi timp o binecuvantare si o pacoste.

E o binecuvantare, fiindca in felul asta nu prea am cum sa ma plictisesc sau sa simt ca viata trece pe langa mine. Si o pacoste, fiindca uneori mi-as dori sa existe un buton din care sa pot da volumul tuturor lucrurilor mai incet. Iar alteori mi-as dori sa pot – cum zicea odata Laura – sa ma pun pe pauza, numai putin…

Insa pana s-or inventa (ele, butoanele), sa mai ascultam o data (a cata?) Pink Martini’s City of night; sa mai citim o bucata de P.G. Wodehouse – cu geamul deschis spre cerul noptii si nimic, dar nimic altceva in gand.

Faceai ceva – citeai, vorbeai, urcai un munte, coborai cararea catre lac, dadeai noroc de ziua cuiva – si brusc, totul capata sens.

Cand iti ridici privirea, ai senzatia ca se misca totul cu incetinitorul, dar e atat, atat de potrivit. Totul este iluminat, totul are o stralucire aparte; parca ai pasit deodata intr-o alta dimensiune, dar nu una straina, ci una suplimentara realitatii – a ceea ce numeai realitate.

Nu stii cum sa ramai acolo mereu; ti-ai dori, incerci, dar nu functioneaza asa. Nu se intampla cand incerci, se intampla cand esti implicat trup si suflet in altceva – cand daruiesti, cand creezi, cand ajuti, cand construiesti, cand iubesti, mai ales cand iubesti.