Irina Şubredu

… si creionul cu care desenam viitorul, in culorile pe care ni le dorim!

Ma urc intr-un taxi pe fuga sa ma intalnesc cu Laura. (Am reusit, prin niste artificii sa gasim loc in programele noastre pentru ceva mai mult de o ora in care sa recuperam o luna si jumatate).

La radio, cu cateva secunde inainte sa cobor, incepe Shakira, cu Gypsy. M-am bucurat, fiindca ma inveseleste melodia, insa dupa primele acorduri ajung la destinatie. Fiind o zi frumoasa si insorita si avand inainte o intalnire frumoasa si insorita, imi doresc intens sa o ascult pana la capat. In prima clipa am crezut ca o voi auzi pe terasa la care mergeam. N-a fost asa, si am uitat cu totul de ea.

Insa la intoarcere, iau un alt taxi, sa ajung la cealalta intalnire importanta a zilei, cea cu sotul meu. In clipa in care inchid portiera, la urcare, GHICITI ce melodie incepe la radio? Mmmm…

“I said hey you
You’re no fool
If you say ‘NO’
Ain’t it just the way life goes?
People fear what they don’t know
Come along for the ride, Oh yeah
Come along for the ride, whoo-hoo

‘Cause I’m a gypsy
Are you coming with me?
I might steal your clothes
And wear them if they fit me”

Aproape ca m-am obisnuit sa intalnesc zi de zi sincronicitati la tot pasul; legaturi neobisnuite si improbabile intre lucruri care imi plac, care ma preocupa (deci locuiesc in capul meu) si cuvinte, intamplari, oameni – care locuiesc in afara mea. Aproape ca nu-mi mai amintesc cum e sa NU descopar aceste legaturi.

Si aceasta aproape obisnuinta a mea aproape ca ma face sa trec peste sincronicitati frumoase, ca cea de azi, cu maci, fara sa le povestesc.

Asadar, astazi, una dintre persoanele apropiate mie pe plan profesional  – dar cu care vorbesc foarte rar altceva decat subiecte profesionale, avea la avatar o poza frumoasa cu maci si la status “Un buchet de maci pentru I.“. Convinsa fiind ca e vorba de altcineva, dar mirata de coincidenta de nume si de preferinte (etno)botanice, am facut o gluma pe tema asta, doar ca sa aflu ca da, era vorba despre mine!

Jumatate de ora mai tarziu, unul dintre studentii din proiectele noastre – cu care pastrez legatura – imi povesteste ca el si prietena lui se gandeau sa vina azi pe la mine cu… un buchet de maci!

As fi trecut, cum spuneam, peste aceasta intamplare fara s-o povestesc daca – o secunda inainte sa inchid calculatorul nu m-ar fi impulsionat o postare dragalasa de pe blogul asta - legata de melodia care m-a bantuit ieri si azi. Si, pentru ca Universului in care traim tare-i mai place sa se joace, am dat, alte cateva secunde mai tarziu, peste asta – o oglinda perfecta pentru melodia despre care spuneam.

De asemenea, pe plannerul nostru din birou scrie la ziua de ieri “spread the love” – iar eu am sentimentul – de aseara incoace ca s-a spart o conducta cu dragoste, fiindca simt cum primesc din toate partile (pana si de la fina mea care azi a zis “NA-NA”), dar asta este o alta poveste si va fi (probabil) povestita alta data….

Aventura de week-end in imagini:

Cate unul pe carare:

Da mana! (asa e cand mergi cu Tata pe munte… )

Fane e acolo sus si face poze!

Poza traditionala pe marginea prapastiei (unde in mod traditional parintii le spun copiilor sa nu faca poze).

Siiiii sunt suuuus! (iar afara e mai luminos si mai frumos decat se vede in poza ).

Iar in cazul in care va intrebati cum e in nori: asa e!

Cararea cu lumina, copilul, parintele (sau parintele, bunicul) si promisiunea ca un juramant sa ne intoarcem.

Prietena mea pe care-o cheama ca pe mama locuieste in “cladirea cu mac“. Are cu adevarat un mac rosu si mare la intrare .

Iar ea si sotul ei sunt la fel de dragalasi cum imi aminteam…

De la inceputul lunii pana acum am terminat de citit “Minciuni pe canapea” a lui Yalom, “Cineva cu care sa fugi de acasa” a lui David Grossman si “Amintirea Pamantului” a lui Orson Scot Card.

De la inceputul lunii pana acum am parcurs de asemenea mai multe sute de kilometri (peste 1000 de fapt, cred).

Dar intr-un fel sunt convinsa ca fiecare carte citita ma duce mai departe. De fapt, cumva, parca fiecare carte citita ma duce mai sus. Parca fiecare carte citita e o treapta – pe care daca urc, perspectiva mea asupra lumii si vietii se largeste.

(later edit: doua luni mai tarziu am gasit asta…:

…aici. It’s like somebody created a piece of reality just for me )

Cineva este convins ca fac o greseala dand copilului meu (si copiilor din jurul meu) cat de multa perspectiva pot, fiindca le va fi greu cand se vor lovi de sistem; altcineva e convinsa ca lumea ei nu are sens (de fapt nu e convinsa, dar vrea sa o conving eu ca are ); cineva face rochii colorate cu carioca, in timp ce altcineva povesteste ce fain a fost intr-un loc unde nu voia sa mearga (cu mine >:) ).

Si cumva, toate acestea se potrivesc ca niste piese de puzzle intr-un tablou minunat colorat care e viata mea de acum.

Unumaiul meu in poze arata asa:

Copilul si marea:

Close:

Light trace:

Life drops:

Wanna come?

Bench with a view:

Barca:

La Marea Verde (nu Rosie ):

Toate panzele sus!

Sungrass:

Ca sa ma asez pe scaunul de la birou, din cabinetul de consiliere, trebuie sa-mi croiesc drum printre doua cutii mari ce contin o treime dintr-un “monstru” (= o multifunctionala recent achizitionata si nedespachetata inca).

Macul e deja ingropat sub o stiva mare de hartii “pretioase” (= liste de prezenta si chestionare de feed-back).

In ultimul timp ajung la masa cand n-a mai ramas aproape nimic de mancare.

Cu toate astea, de mult n-am mai avut o perioada asa de frumoasa, de senina, de calda si de buna.

Cele cateva minute in care astept sa ajunga Nik si Mada cu masina imi permit sa miros dimineata si sa-mi amintesc cat de mult imi place. Dupa-amiaza in care el are ore imi da ocazia sa parcurg jumatate de drum cu copilul meu lipit de mine, suspect de cuminte, pe o bancheta din spate a unei masini. Ziua in care merg la posta sa-mi iau cartea lui Elisabeth Kubler Ross ma ajuta sa imi dau seama cat de mult au inverzit copacii. Postul scris de Adrian intr-o zi cu multe discutii despre vocatie si cariera da apa la moara atat preferintelor mele pentru coincidente, cat si credintelor pe care le am despre cum sa-mi traiesc viata.

Asa ca nici nu ma mai mir ca dintr-un motiv sau altul imi tot rasuna in cap cele trei vorbe primite azi-dimineata: “Foarte bine, norocoaso.. Da mai departe!”

Uneori sa cresti inseamna sa reusesti sa nu te mai plangi de o experienta proasta si sa o vezi ca pe un material servit de viata de-a gata pentru a-ti fi usor sa compari.

Uneori inseamna sa reusesti in final sa spui “nu”-ul ala pe care te tot codesti sa-l rostesti.

Uneori sa cresti inseamna sa faci un lucru pe care il amani de mult prea multa vreme si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori inseamna sa recunosti fata de tine ca o buna parte dintre lucrurile pe care le-ai pus “on hold” – le vei lasa nefacute pentru totdeauna si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori sa cresti inseamna sa ajungi acasa si sa reusesti sa traiesti – un pic – fie si o mica parte din ceea ce ai “predicat” la “servici” si sa fii – fie si pentru cateva clipe – omul care iti doresti sa fii.

Uneori, sa cresti inseamna sa iti dai seama undeva pe traseu ca un drum pe care l-ai facut mereu, iar si iar, a devenit brusc mai usor.

(Prea) deseori habar nu am ce inseamna sa cresti; si ma intreb, si ma dau cu capul de pragul de sus al limitelor mele pe care nu reusesc cu nici un chip sa le depasesc; alteori ma uit cu invidie in “curtea vecinului” unde iarba pare intotdeauna mai verde si cresterea fara doar si poate mai usoara.

Insa uneori – uneori se intampla cate un lucru mic si banal- cate un milimetru de miscare a energiei din care sunt facute lumile (ca in secundele acelea rare cand “prinzi” miscarea minutarului); se intampla uneori ca pentru cate o secunda sa pot privi oamenii, lucrurile si intamplarile – prin ochii dragostei.

Si atunci STIU fara niciun dubiu ce inseamna sa cresti.

“Cred ca esti destul de surprinzatoare incat intr-un an sa te duci acasa in Joia Mare – ca sa vopsesti oua sau sa faci cozonac!”

So now I’m thinking… who knows?…