Irina Şubredu

O stiu de cand avea cateva zile. Aveam o rochita tricotata, cu manecile albe, pieptul albastru si fusta rosie – cand m-am dus s-o cunosc. Atunci, ca si acum, familia nu avea voie sa “intre la copil”, sa-l tina in brate (poate pana se va naste copilul copilului meu, lucrul asta se va schimba) – asa ca mama (mama mea) – ne-a aratat-o de la balcon.

Cand a venit acasa era carliontata, cu faţa boţită, si plangea tare. Relatia mea cu ea a debutat sub indicatia parentala “ochii si fata!”. Aveam trei ani si opt luni atunci. Lucrurile au ramas la fel douazeci si sase de ani mai tarziu.

Baiatul asta pe care si l-a ales a fost motivul unor crize de gelozie cum rar mi-a fost dat sa traiesc – atunci cand mi-am dat seama ca e serios, ca o sa “mi-o ia”. Insa mi-a devenit drag intre timp si am ajuns sa cred ca daca cineva poate avea grija de ea “cum trebuie”, el e acela.

Am fost toata viata sora ei mai mare, cu rol de mama uneori, mai putin ieri seara, cand daramata fiind, cu bateriile terminate, a avut grija de mine cum ai de propriul tau copil; am oprit-o cand a vrut sa plece (“stai cu mine pana adorm!“) si in timp ce adormeam, era inca acolo.

Peste 12 ore se marita. Nu stiu ce sa-i spun. Nu stiu de ce sunt atat de emotionata. Nu stiu unde e linia dintre a-i dori o viata plina de fericire si a-i da voie sa traiasca experientele ei, in felul ei. In fond, tot ce pot sa-i spun este ca voi fi acolo. La fel ca in toti anii de pana acum. Ca voi crede in ea, cum am crezut de cand ma stie. Si ca voi continua sa o iubesc, la fel de mult.

O cana de cafea facuta de Ali si o discutie serioasa, dar frumoasa – mai tarziu, dimineata de luni s-a facut mult mai senina. Fluturele mov de pe geamul Almei poate confirma…

“În imaginaţia mea, în dimineţile ceţoase sau

după-amiezile cu soare apunând

spre apa din nord-vest, încerc să mă gândesc

pe unde ai putea fi şi

cam ce faci în timp

ce mă gândesc la tine. Nimic complicat –

tu care ieşi în grădina ta, stai

pe leagănul de pe prispa din faţa casei sau

în picioare în dreptul chiuvetei din bucătărie.

Lucruri de genul

ăsta. Îmi amintesc tot. Cum miroseai,

cum aveai gust de vară.

Senzaţia pielii tale lipită de mine,

şi sunetul şoaptelor tale

în timp ce te iubeam.”

P.S.: ca sa pot reproduce intocmai bucata de mai sus, am facut ceva ce nu se face: i-am cerut cu imprumut cartea – pe care eu i-am dat-o in dar (cartea cu semn – de carte – tot de la mine).

Ce poate fi mai bun la prima ora inghetata decat un covrig fierbinte si o cana de apa rece?

Poate doar un capuccino cald. Cald…

unei dimineti la care nu visam, dupa zbaterea ultimelor zile si frigul noptii trecute.

pentru “lumina lunga” care lumineaza lumina din tine lasand restul in jur intunecat.

pentru balansoarul in care nu m-am mai urcat asa de fara griji de cand eram tanara si indragostita.

pentru fiul meu, atat de “mare” si atat de mult acolo. pentru cum porunceste lumii sa se aseze in jurul inimii lui, si nu accepta sa-si aseze inima unde se intampla sa fie loc in lume.

pentru coca cola in paharul de coca cola si pentru shaworma veche de trei zile incalzita la microunde.

Si mai ales pentru Radu, care ma scoate din papuci si din locul in care detin controlul asa cum stiu atat de bine sa o fac – si ma duce in locuri necunoscute unde mi-e totul strain. pana cand ma intalnesc cu mine.

Azi e o zi tare buna .

… te trezesti deodata ca ti-e frig, un frig din ala care nu-ti iese din oase si dai centrala mai tare si nu se intampla nimic.

…te trezesti deodata ca ai camere goale si intunecate – in care inainte era ras si veselie si lumina.

… oameni dragi tie iti spun ca esti “gri” si tu intelegi deodata la ce se refera, ca si cum ai folosi dintotdeauna culori ca sa vorbesti despre stari.

…iei taxiul spre un loc in care abia astepti sa ajungi si te uiti cu stupoare cum nimereste toate semafoarele pe rosu si toate stradutele ocolitoare aglomerate si cu cat te lupti sa ajungi mai repede, cu atat mai incet se intampla totul.

…te auzi spunand lucruri in care nu crezi, care dor si care lovesc unde stii ca doare mai tare si te intrebi “oare cine e persoana asta care vorbeste?”.

… te vezi deodata facand lucruri prostesti care stii ca nu ajuta la nimic; despre care stii ca nu se pot des-face si care stii ca nu te duc nicidecum mai aproape de unde vrei sa fii, ci mult mai departe; dar le faci totusi, fiindca totul doare prea tare si fiindca atunci crezi ca nu ai de ales.

Cand uiti sa pui magie ajungi curand intr-un loc in care viata ta nu-ti mai place asa de mult.

Si daca esti norocos, cineva din jurul tau te opreste si te scutura si-ti aminteste.

Daca esti si mai norocos cineva-ul ala e o parte din tine – poate Sinele ala de care vorbeste asa de relaxat Nuţă, poate altceva. Dar se intampla că dupa ce te opresti, incepi sa-ti amintesti. Si totul capata iarasi sens.

Daca esti norocos…

Ruth E. Renkee zice (intr-unul din reminderele zilnice pe care le primesc):

“Să nu te temi niciodata de umbre.

Ele inseamnă pur si simplu că undeva in apropiere este lumină”

Nu că de câteva zile nu m-ar bântui “This little light of mine / I’m going to let it shine“.

Cateodata, ca sa-ti vezi umbrele, trebuie sa stai cu spatele la lumina.

Am petrecut jumatate din ziua de ieri incercand sa ma decid daca sa ma duc sau nu la Helsinki azi.

Verdictul final a fost in cele din urma nu, chiar daca e la numai doua ore si jumatate de mers cu barca (ok, cu vaporul!).

• nu, pentru ca e ziua lui, si chiar daca pentru el e cea mai plina zi si o sa se intoarca abia la noapte, am vrut sa fiu aici;
• nu, pentru ca nu-mi place sa merg singura, nu cand cineva drag e asa aproape;
• nu, pentru ca orarul vapoarelor e ca naiba (respectiv trebuia sa plec la 7 dimineata si sa ma intorc la 12 jumate noaptea);
• nu, pentru ca, desi par multe ore, de fapt ar fi fost tot o fugareala – sa merg cat mai mult, sa vad cat mai mult, sa fac cat mai multe poze;
• si nu, pentru ca Helsinki va avea momentul lui de descoperiri in tihna, la timpul potrivit.

Azi, in schimb, cerul estonian a ras de mine: a fost o zi superba si insorita cum n-am mai prins. Si abia dupa ce-am iesit din febra “azi vizitez musai centrul vechi” / “azi ajung musai pana in port”, plimbandu-ma fara scop precis pe sradutele Tallinnului, am reusit sa fiu cu adevarat aici.

Am urcat agale Toompea; am ajuns la palatul cu acelasi nume – sediul guvernului estonian; am dat nas in nas cu Biserica Alexander Nevsky, in toata splendoarea ei; am descoperit stradute si pasaje pe langa care trecusem fara sa le observ; am gasit magazinul cu cele mai colorate si mai vesele cani si castronele – din lume. Si – cireasa de pe tort, m-am oprit aici:

pentru asta:

Ah, si cand sa ma pornesc inapoi spre “casa”, am gasit asta:

Cand am intalnit-o prima data m-am gandit ca sigur e o mama minunata.

Cand mi-am facut curaj, am intrebat-o: “tu sigur nu mai vrei un copil?”.

La sfarsitul anului trecut am sarit intr-un picior de bucurie cand mi-a dat vestea ca va fi mama din nou.

Am aflat din alta parte decat de la ea ca l-a adus pe lume.

I-am spus la telefon ca o astept sa fie pregatita sa ma primeasca in vizita.

Azi ne-a “facut cunostinta”, asa ca vi-l prezint cu bucurie si voua pe Razvan.

Bine ai venit pe Planeta Pamant!

Restul aici.