Irina Şubredu

…pana cand vom fi amandoua batrane si tu vei avea o palarie portocalie si o pisica si copiii tai se vor stradui sa te convinga sa renunti la ea (la pisica, nu la palarie); iar eu voi locui la tara, intr-o casa cu usa ce da spre gradina si copiii care merg la scoala se vor opri dimineata la mine pentru ceai si prajituri…

Stii de ce am zambit si de ce eram asa de bucuroasa?? Pai, din doua motive: fiindca a fost ca si cum am vazut o sclipire din viitor si era dintr-un viitor luminos si cald si pe care mi-l doresc. Si pentru ca tu erai in el.

P.S.: si pentru ca mi te-am imaginat scotand foaia aia galbena (si mai galbena de la vreme) si luandu-te de mine ca te-am facut “tradatoare”. 

Cand experimentez sentimente noi sau cand ma trezesc deodata ca pot face lucruri care altadata imi pareau imposibile, nu sunt sigura daca mi-au crescut bucati noi de suflet – ca niste taramuri noi de explorat – sau pur si simplu am deschis deodata o poarta catre un loc care a fost intotdeauna acolo, doar ca nu am avut niciodata curajul sa explorez atat de departe.

Alteori nici nu sunt sigura ca e asa de important…

Aventura de week-end in imagini:

Cate unul pe carare:

Da mana! (asa e cand mergi cu Tata pe munte… )

Fane e acolo sus si face poze!

Poza traditionala pe marginea prapastiei (unde in mod traditional parintii le spun copiilor sa nu faca poze).

Siiiii sunt suuuus! (iar afara e mai luminos si mai frumos decat se vede in poza ).

Iar in cazul in care va intrebati cum e in nori: asa e!

Cararea cu lumina, copilul, parintele (sau parintele, bunicul) si promisiunea ca un juramant sa ne intoarcem.

Cel mai mult imi placea, cand eram “la mama acasa” – si ieseam cu Buni si sora-mea mai mica la biserica, in noaptea de Inviere, sa vad strada plina de oameni, mergand toti in aceeasi directie. Imi placea sentimentul ca am ceva in comun cu toti oamenii aceia si imi placea firescul situatiei nefiresti – ca in miez de noapte usile caselor se deschideau si oamenii plecau undeva – sa “ia lumina”.

Mare parte din sentimentele astea s-au pastrat chiar si acum, cand atat de multe s-au schimbat, cand nu mai ies din casa, ci din bloc, nu mai merg pe jos, ci cu masina, nu mai ies cu bunica mea, ci cu fiul meu, nu mai am o lumanare simpla cu un disc de carton decupat in jur – ci una speciala de Inviere, cu capacel de metal deasupra.

Mai stiu si ce altceva aduce lumina pe fetele oamenilor pe langa care trecem: Bogdan, cantand cu foc “Creste, creste iaaaarba verde / Ciocarlia NUUU se pierde…” – in timp ce copacii – infloriti – par ca au inceput sa ia lumina direct din cer.

Imi lipseste totusi bucuria calda a recunoasterii unor feţe cunoscute printre cei cu care impart temporar curtea unei manastiri – lucru care ma face sa ma gandesc ca probabil un sfert de viata mai tarziu voi locui intr-un loc unde oamenii se stiu pe nume unii pe altii si-si impart si zambete odata cu “lumina”… Mada zice ca n-ar fi rau de asemenea sa folosim noaptea asta ca sa meditam la sensul vietii (si mortii) si sa se amintim de puterea pe care o avem pentru a invia. Bogdan zice, in curtea manastirii,  “o sa stam aici pana ne trezim!”.

Pana atunci, pana una alta, noaptea asta mi-a amintit cuvintele unui proverb chinezesc drag mie: “decat sa blestemi intunericul, mai bine-aprinzi o lumanare!“.

“Cred ca esti destul de surprinzatoare incat intr-un an sa te duci acasa in Joia Mare – ca sa vopsesti oua sau sa faci cozonac!”

So now I’m thinking… who knows?…

Uneori cei mai infioratori monstri din dulap sunt niste umbre care dispar cand aprinzi lumina.

Alteori sunt niste creaturi infricosatoare, dar prietenoase si puternice, pe spatele carora daca te urci, calatoresti ca vantul si ca gandul spre… acolo unde vrei sa ajungi oricum . (chiar daca pentru asta trebuie sa le scoti un ochi si apoi sa li-l dai inapoi…).

“Mami, am pus gust de măr in pupicul meu!”

*

*                         *

“Pana unde ma iubesti, Mami?

Pana… la blocul acela si-napoi.

Si pana mai unde?

Si pana… la masina aceea si-napoi.

Si pana mai unde?

Si pana la… panoul acela si-napoi.

Mami, da’ ma iubesti SI PANA LA PANOUL CELALALT, DE MAI DEPARTE??”

*

*                      *

“Mami, vreau sa impart fulgii mei cu tine!”

Later edit: iar acum doua minute, in timp ce mancam impreuna – el la mine in brate – mi-a daruit cel mai frumos si mai rascolitor “TE… IUBESC… FOARTE… TARE” soptit – pe care l-am primit pana acum de la el – si care m-a topit instantaneu.

O stiu de cand avea cateva zile. Aveam o rochita tricotata, cu manecile albe, pieptul albastru si fusta rosie – cand m-am dus s-o cunosc. Atunci, ca si acum, familia nu avea voie sa “intre la copil”, sa-l tina in brate (poate pana se va naste copilul copilului meu, lucrul asta se va schimba) – asa ca mama (mama mea) – ne-a aratat-o de la balcon.

Cand a venit acasa era carliontata, cu faţa boţită, si plangea tare. Relatia mea cu ea a debutat sub indicatia parentala “ochii si fata!”. Aveam trei ani si opt luni atunci. Lucrurile au ramas la fel douazeci si sase de ani mai tarziu.

Baiatul asta pe care si l-a ales a fost motivul unor crize de gelozie cum rar mi-a fost dat sa traiesc – atunci cand mi-am dat seama ca e serios, ca o sa “mi-o ia”. Insa mi-a devenit drag intre timp si am ajuns sa cred ca daca cineva poate avea grija de ea “cum trebuie”, el e acela.

Am fost toata viata sora ei mai mare, cu rol de mama uneori, mai putin ieri seara, cand daramata fiind, cu bateriile terminate, a avut grija de mine cum ai de propriul tau copil; am oprit-o cand a vrut sa plece (“stai cu mine pana adorm!“) si in timp ce adormeam, era inca acolo.

Peste 12 ore se marita. Nu stiu ce sa-i spun. Nu stiu de ce sunt atat de emotionata. Nu stiu unde e linia dintre a-i dori o viata plina de fericire si a-i da voie sa traiasca experientele ei, in felul ei. In fond, tot ce pot sa-i spun este ca voi fi acolo. La fel ca in toti anii de pana acum. Ca voi crede in ea, cum am crezut de cand ma stie. Si ca voi continua sa o iubesc, la fel de mult.

O cana de cafea facuta de Ali si o discutie serioasa, dar frumoasa – mai tarziu, dimineata de luni s-a facut mult mai senina. Fluturele mov de pe geamul Almei poate confirma…

“În imaginaţia mea, în dimineţile ceţoase sau

după-amiezile cu soare apunând

spre apa din nord-vest, încerc să mă gândesc

pe unde ai putea fi şi

cam ce faci în timp

ce mă gândesc la tine. Nimic complicat –

tu care ieşi în grădina ta, stai

pe leagănul de pe prispa din faţa casei sau

în picioare în dreptul chiuvetei din bucătărie.

Lucruri de genul

ăsta. Îmi amintesc tot. Cum miroseai,

cum aveai gust de vară.

Senzaţia pielii tale lipită de mine,

şi sunetul şoaptelor tale

în timp ce te iubeam.”

P.S.: ca sa pot reproduce intocmai bucata de mai sus, am facut ceva ce nu se face: i-am cerut cu imprumut cartea – pe care eu i-am dat-o in dar (cartea cu semn – de carte – tot de la mine).