Irina Şubredu

LIFECYCLE:

This is a special bike that’s not very good at listening to excuses, so it takes you exactly where you really want to go & if you kick & scream it makes you pedal harder & go up steeper hills until you’re too out of breath to complain & after awhile, if you’re lucky, you start to see that it doesn’t really matter if you laugh or cry, because it just wants to ride like the wind!*

* from Storypeople, pentru ca e povestea zilei de azi, pentru ca asa ma simt acum si pentru ca am vazut azi pe cea mai apriga ninsoare doi biciclisti plimbandu-se ca si cum ar fi fost miezul verii.

Uneori, dupa o logica pe care n-am reusit s-o descopar, tema mea de gmail imi “face cadou” o cana de ceai cu lamaie si miere.

Uneori, in zile ca cea de azi, pare singurul lucru bun care mi se intampla. Stiu ca nu e asa, dar tot imi vine sa ma invelesc in patura pana la gat, sa intind mana si sa sorb, picatura cu picatura bautura fierbinte.

De cate ori “ma intorc” aici dupa ce am lipsit o bucata, savurez fiecare mesaj (=comentariu) aproape ca si cum ar fi o scrisoare aparuta in cutia postala (sau si mai bine – strecurata pe sub usa) in lipsa mea.

Azi a plouat cu scrisori (aproape ca as putea spune ca a nins, daca afara n-ar fi fost asa de cald)…

Cand citesc ceva ce imi place tare mult, mi se face pofta sa scriu, asa cum – cand primesc foarte multa dragoste, ma apuca un chef nebun sa dau dragoste inapoi.

Mi-e drag sa stau cu oamenii. Sa stau de vorba, sa le aud povestile. Sa ii scot la un ceai (pe cei care nu beau cafea), la un capucino – pe cei care stiu sa se rasfete, la un coktail pe cei care nu stiu sa se premieze sau la o cafea pe cei foarte foarte speciali – si sa le ascult povestile. Uneori ma opresc, ma uit la ei si zambesc – fiindca mi-e asa de drag sa fiu acolo.

Lucrul pe care il invat acuma e cum sa-mi schimb papucii. Nu cum sa port tot felul de papuci, fiindca asta stiu deja. Stiu cum sa-i port pe cei cu toc, eleganti si scortosi, si pe cei seriosi, cu botul patrat, care nu stiu sa zambeasca, pe cei comozi, de sport, pe care te poti baza; sandalele sexy cu berete visinii in care imi place sa fiu admirata si pe cei calzi-calzi, care au tot timpul in interior un smiley pe care nu-l stie nimeni (il stiu numai eu si asta ma face si pe mine sa zambesc continuu). Stiu cum sa-i port. Acum invat cum sa-i schimb cat mai usor cu putinta.

Intr-un fel viata mea de acum e ca o zi de vineri, inaintea week-end-ului.

De la Lise stiu ca fiecare persoana este responsabila de ceea ce face, spune, simte si gandeste. Prin urmare Laura este responsabila de urmatoarele:

Respectiv un set cana + ceainic (ca tot spuneam ca am prea multe cani…)

… cu dedicatie :->

…care se potriveste foarte bine cu agenda mea pentru 2010. In care agenda pentru 2010 se afla lista mea de dorinte. Inclusiv asta:

… de implinirea careia Laura este de asemenea responsabila .

Poate ca darul tau pentru Univers, draga La,  este sa gasesti motive de bucurie pentru oameni. Poate ca asta ar trebui sa fie urmatorul tau servici. Si poate ca acolo ar trebui sa fim colege. Poate mai mult decat acum.

Am o pasiune pentru cani (OK, n-am zis obsesie). O pasiune mare care dateaza de pe la inceputul facultatii. Adica de… mult .

Intr-o vreme ramasesem la canile aduse de peste mari si tari (Egipt, Statele Unite si Finlanda sunt, cred, cele mai indepartate).

Am o cana cu fluturi, o cana cu doi mâți si o cana pe care scrie “cutie pie”- adusa din Estonia; o cana cu 3 in 1 de la 3 in 1 si o cana cu XXX de la Amsterdam; o cana cu vaca si o cana de la Praga dupa care m-am dus de doua ori; doua “lucky cups” identice si doua cani de la Tallin – de aceeasi dimensiune, pentru acelasi fel de bautura. (Iar astea sunt numai cateva dintre cele mai dragi!).

La final de decembrie, facand curat, am decis ca am totusi PREA MULTE CANI. Cam tarziu, you would think. Asa ca am decis sa nu mai iau altele, cel putin nu prea curand, cel putin nu fara sa simt din start ca “UAU. VREAU CANA ASTA. ACUM”. Sau ca… ma rog… “scrie Irina pe ea”.

Pe drumul catre “la munte” unde am petrecut trecerea dintre ani, am intrat intr-o benzinarie sa… ceva… capucino. In drumul catre capucino, trec pe langa un raft cu cani. Cu un zambet interior – superior – ma opresc totusi o clipa, din curiozitate si din obisnuinta, convinsa fiind ca NU ARE CUM sa fie printre ele vreo cana dupa criteriile de mai sus. Si fix cand sa zic “HA! I knew it!”, am vazut asta:

Da, da, sigur ca motivul pentru care am putut-o poza este ca se afla chiar acum pe biroul meu, plina cu cola. Dar zau asa, cum sa rezist?? Acolo scrie mov pe negru: “IT’S MAGIC!”. Si mai jos este o vrajitoare care RADE. Si inauntru este o carte. Si… si… na… “scria Irina pe ea”. Si… “UAU” ?

Am fost azi la colindat (si urat) cu echipa de adulte (?!) de la Casuţă - la o casa de oameni buni – despre care am mai povestit aici.

Si m-am simtit iar ca in clasa a noua, cand mergeam cu colegii din casa-n casa. (“pe la cei care ne lasa…”).

Si in uretul meu am avut o strofa despre Univers.

Si spuma de baie miroase a portocale si brad (adica a Craciun, cum v-ar spune Alinuta-Sadicuta care a promis ca face (nu spune) gogosi joi.

Asa ca zic si eu ca Charlotte Carpenter:

“Remember,
if Christmas isn’t found in your heart,
you won’t find it under a tree!”

… si felicitare cu maci.

Poveste intarziata despre un val de bucurie pe care l-a adus cu ea vinerea trecuta, odata cu cadourile intarziate de ziua mea: cel pe care l-am cerut Universului (nu ei!) si cel la care nici macar nu visam, fiindca nu-i banuiam existenta.

Astea sunt:

Asta e ea:

si astea suntem noi:

Aranjamentul “din inima” facut de Ali pe peretele de la birou:

Insigna “Have a nice day” primita cadou de la Roxana:

Varianta “palpabila” a site-ului de la Casuta Zanelor

Panoul “Smith & Smith” gasit pe drumul de concediu:

si zana care s-a “lipit” de laptopul meu. Cu pensula pe umar. Aia pentru pictat lumea cu vise .

Vorbeam de lucrurile mici care fac bucuriile mari.

Si da, stiu ca “cele mai importante lucruri in viata nu sunt lucrurile” si bla-bla. Dar sunt unele (lucruri) care reusesc incredibil de usor sa-mi insenineze ziua.

Cum ar fi biletelele pe care le gasesc cand deschid laptopul (ca azi-dimineata):

Sau bomboanele colorate care se gasesc intr-un singur loc:

Sau florile incarcate cu soare pe care le primesc uneori:

Sau momentele cand amestec culorile si creez cu ele imagini (la propriu):

P.S.: Annie imi promite ca mansarda creativa prin care soarele se scurge cald e la ea. Deci e posibila . Deci o sa fie si la mine, cand o sa fie timpul ei. “Si-apoi, ce-o mai fi, om mai vedea…”.

P.P.S.: urmeaza una tot cu poze. De la Valea Uzului, pe care parca am vazut-o prima data.