Irina Şubredu

Ma urc intr-un taxi pe fuga sa ma intalnesc cu Laura. (Am reusit, prin niste artificii sa gasim loc in programele noastre pentru ceva mai mult de o ora in care sa recuperam o luna si jumatate).

La radio, cu cateva secunde inainte sa cobor, incepe Shakira, cu Gypsy. M-am bucurat, fiindca ma inveseleste melodia, insa dupa primele acorduri ajung la destinatie. Fiind o zi frumoasa si insorita si avand inainte o intalnire frumoasa si insorita, imi doresc intens sa o ascult pana la capat. In prima clipa am crezut ca o voi auzi pe terasa la care mergeam. N-a fost asa, si am uitat cu totul de ea.

Insa la intoarcere, iau un alt taxi, sa ajung la cealalta intalnire importanta a zilei, cea cu sotul meu. In clipa in care inchid portiera, la urcare, GHICITI ce melodie incepe la radio? Mmmm…

“I said hey you
You’re no fool
If you say ‘NO’
Ain’t it just the way life goes?
People fear what they don’t know
Come along for the ride, Oh yeah
Come along for the ride, whoo-hoo

‘Cause I’m a gypsy
Are you coming with me?
I might steal your clothes
And wear them if they fit me”

Nu pentru ca ma emotioneaza poza asta:

la fel de mult ca poza asta:

Ci pentru cat de tare imi vine sa ma bag si eu acolo!

Un copil mi-a spus astazi “La multi ani!” pentru maine. Primesc urarea, tocmai de aceea.

Si o dau, cu drag, mai departe.

Tuturor celor care  pot sa topaie de bucurie ca au bibliorafturi colorate;

care pot sa joace fotbal cu mingea de carpe in mijlocul sufrageriei;

care pot sa faca dansul bucuriei pentru un penar cu 20 de linere de culori diferite;

care iau un cub de post-it-uri si il impart frateste tuturor celor din birou;

care se baga intr-o cutie in care a fost o imprimanta;

care urmaresc cu cea mai mare atentie si seriozitate un desen animat cu zanute;

carora le place sa se picteze pe faţă;

care se joaca cu baloane cu heliu sub pretextul ca ii amuza pe cei (si mai) mici;

pe care ii bucura cum nu se poate – baloanele de sapun;

carora le plac inghetata, acadelele si vata pe bat;

care nu se pot abtine sa nu se dea in leagane in parc;

care stiu toate desenele animate, pe unele dinte ele pe de rost;

care au curajul sa se bosumfle vizibil cand li se pare – nu ca nu sunt iubiti, ci ca nu primesc atentie destula;

tuturor celor carora le place sa picteze, sa se joace, care pot rade intr-un loc scortos si serios, sau de lucruri scortoase si serioase;

care au curaj sa dea si sa primeasca imbratisari.

Adica tuturor celor in sufletul carora traieste copilul interior.

“I died and made it in haven” mood – de-a lungul intregii calatorii.

…cum ar fi sa sar in pijamale direct din hainele de drum; sa ma bucur de mirosul de popcorn ca si cum ar fi cine stie ce delicatesa; sa inchid ochii la faptul ca noul “cortulet” al puiului imi mananca jumatate din living; sa abia astept sa ma uit la un film cu baietii mei; sa ii trimit in gand o imbratisare Madalinei, fiindca mi-e prea lene sa ma car pana in Copou; sa pescuiesc bucatile de gutuie dintr-un borcan de compot – la intrecere cu copilul; sa ma gandesc cu recunostinta ca exista oameni ca Andrei, care fac ca totul sa para usor si copii ca fiica lui, care e toata numai un zambet, inainte de a implini trei luni!

Aproape ca m-am obisnuit sa intalnesc zi de zi sincronicitati la tot pasul; legaturi neobisnuite si improbabile intre lucruri care imi plac, care ma preocupa (deci locuiesc in capul meu) si cuvinte, intamplari, oameni – care locuiesc in afara mea. Aproape ca nu-mi mai amintesc cum e sa NU descopar aceste legaturi.

Si aceasta aproape obisnuinta a mea aproape ca ma face sa trec peste sincronicitati frumoase, ca cea de azi, cu maci, fara sa le povestesc.

Asadar, astazi, una dintre persoanele apropiate mie pe plan profesional  – dar cu care vorbesc foarte rar altceva decat subiecte profesionale, avea la avatar o poza frumoasa cu maci si la status “Un buchet de maci pentru I.“. Convinsa fiind ca e vorba de altcineva, dar mirata de coincidenta de nume si de preferinte (etno)botanice, am facut o gluma pe tema asta, doar ca sa aflu ca da, era vorba despre mine!

Jumatate de ora mai tarziu, unul dintre studentii din proiectele noastre – cu care pastrez legatura – imi povesteste ca el si prietena lui se gandeau sa vina azi pe la mine cu… un buchet de maci!

As fi trecut, cum spuneam, peste aceasta intamplare fara s-o povestesc daca – o secunda inainte sa inchid calculatorul nu m-ar fi impulsionat o postare dragalasa de pe blogul asta - legata de melodia care m-a bantuit ieri si azi. Si, pentru ca Universului in care traim tare-i mai place sa se joace, am dat, alte cateva secunde mai tarziu, peste asta – o oglinda perfecta pentru melodia despre care spuneam.

De asemenea, pe plannerul nostru din birou scrie la ziua de ieri “spread the love” – iar eu am sentimentul – de aseara incoace ca s-a spart o conducta cu dragoste, fiindca simt cum primesc din toate partile (pana si de la fina mea care azi a zis “NA-NA”), dar asta este o alta poveste si va fi (probabil) povestita alta data….

Aventura de week-end in imagini:

Cate unul pe carare:

Da mana! (asa e cand mergi cu Tata pe munte… )

Fane e acolo sus si face poze!

Poza traditionala pe marginea prapastiei (unde in mod traditional parintii le spun copiilor sa nu faca poze).

Siiiii sunt suuuus! (iar afara e mai luminos si mai frumos decat se vede in poza ).

Iar in cazul in care va intrebati cum e in nori: asa e!

Cararea cu lumina, copilul, parintele (sau parintele, bunicul) si promisiunea ca un juramant sa ne intoarcem.

Fiindca nu am foarte multe (alte) talente si fiindca astept cu nerabdare pozele, incerc de ceva timp sa pun in cuvinte ziua de ieri si ziua de azi.

Si tot ce reusesc sa rostesc este “exact. asa. cum. trebuia. sa. fie.“.

Mi-am dat seama ieri la un moment dat ca au trecut mai bine de trei ani de cand n-am mai urcat un munte.

Asa nu se mai poate, dom’le!

De la inceputul lunii pana acum am terminat de citit “Minciuni pe canapea” a lui Yalom, “Cineva cu care sa fugi de acasa” a lui David Grossman si “Amintirea Pamantului” a lui Orson Scot Card.

De la inceputul lunii pana acum am parcurs de asemenea mai multe sute de kilometri (peste 1000 de fapt, cred).

Dar intr-un fel sunt convinsa ca fiecare carte citita ma duce mai departe. De fapt, cumva, parca fiecare carte citita ma duce mai sus. Parca fiecare carte citita e o treapta – pe care daca urc, perspectiva mea asupra lumii si vietii se largeste.

(later edit: doua luni mai tarziu am gasit asta…:

…aici. It’s like somebody created a piece of reality just for me )

Cineva este convins ca fac o greseala dand copilului meu (si copiilor din jurul meu) cat de multa perspectiva pot, fiindca le va fi greu cand se vor lovi de sistem; altcineva e convinsa ca lumea ei nu are sens (de fapt nu e convinsa, dar vrea sa o conving eu ca are ); cineva face rochii colorate cu carioca, in timp ce altcineva povesteste ce fain a fost intr-un loc unde nu voia sa mearga (cu mine >:) ).

Si cumva, toate acestea se potrivesc ca niste piese de puzzle intr-un tablou minunat colorat care e viata mea de acum.

Unumaiul meu in poze arata asa:

Copilul si marea:

Close:

Light trace:

Life drops:

Wanna come?

Bench with a view:

Barca:

La Marea Verde (nu Rosie ):

Toate panzele sus!

Sungrass: