In parte pentru ca asa-s eu facuta, in parte pentru ca am fost “putin” ocupata cu altele in ultimul timp, m-am obisnuit oarecum cu gandul ca ori blogul asta, ori jurnalul in care scriam in clasa a VI-a (si apoi il ascundeam in gradina, in tufa cu zmeura – da, mama, acolo era, in caz ca il cautai…) – is unul si-acelasi lucru. Nu in sensul ca “am voie” sa scriu numai chestii siropoase despre iubirile nemarturisite, ci in sensul ca nu-l mai citeste nimeni altcineva decat mine. Ok, stiu ca exista google analytics & all, dar for some reason nu face parte nici dintre placerile, nici dintre obiceiurile mele sa-l consult.

Adica nici macar faptul ca uneori ma mai trezesc cu cate un comentariu la cate o postare (despre copiii mei, de regula) – nu mi se pare ciudat, pentru ca de multe ori ele vin de la cineva din cercul (foarte) restrans de prieteni carora oricum le povestesc si direct ce mai scriu pe-aici.

De aceea, cand mama Mirunei ma intreaba intr-o zi daca n-am si vreo carte scoasa – ca si cum ar fi cel mai firesc lucru din lume, se poate sa raman fara replica. Nu din vreo falsa modestie, ci pentru ca ma ia prin surprinde greutatea complimentului primit. Iar apoi, cand unul dintre oamenii carora le admir cel mai mult felul de a scrie, pe care-l gasesc deopotriva uimitor de inteligent si foarte amuzant -  imi spune ca obisnuieste sa tot deschida usa virtuala pe-aici, e normal sa-i raspund cu intarziere la mesaj (fix cat sa fac o tura de camera sarind intr-un picior). Pentru ca… pentru ca da .

Image source.

Multumesc.

Cafeaua care face sa-mi tremure mana cu care scriu – si din care beau totusi o cana si jumatate in plus pentru ca… nu stiu. Pentru ca miroase bine, pentru ca are gust bun si pentru ca imi place ce spune despre mine faptul ca o beau.

Gladwell ar zice ca o beau pentru ca mama si tata o beau de cand eram eu foarte mica. Pentru ca aveau un ritual intreg; pentru ca a bea cafea sambata dimineata si duminica dimineata erau confortul, relaxarea si recompensa pe care si le acordau.

Poate. Probabil, de fapt. Nu-i deloc exclus.

Cafeaua pe care o beau dimineata (si nu doar dimineata) si care imi re-creeaza confortul, relaxarea si recompensa – ca e week-end. Sau ca stau, pur si simplu si ma destind.

Cafeaua facuta de Tata, din care imi torn, ca in copilarie, jumatate de cana, chiar daca apoi mai beau inca doua.

Cafeaua bauta afara, in aerul racoros al diminetii – intr-o periada in care “racoros” este sinonim cu “foarte placut”, “confortabil” si chiar cu “iesit din comun”.

Cafeaua la care se rade mult, la care se fac glume despre greutatile vietii, despre lucrurile serioase, despre treburile pe care le avem de facut, dar si despre noi – unii despre altii – caci ironia este aproape unica forma de agresivitate tolerata si adoptata aici.

Cafeaua la care Mama fumeaza, la care a fumat dintotdeauna, la care daca n-ar mai fuma mi s-ar parea, cred, foarte ciudat; la care “cat fumez o tigara” e o unitate de timp la fel de serioasa si de cunoscuta ca oricare alta.

Cafeaua al carei miros este pentru mine sinonim cu “la mama acasa”  – asa cum pentru mama este mirosul de ceapa prajita facut de buni intotdeauna cand gateste cate ceva.

Cafeaua pe care o face intotdeauna altcimeva (pe care, deci, NU AM CUM s-o fac eu, chiar daca stiu “tehnic” cum se face) – asa cum acasa o face altcineva – Mama, sau Tata, dupa cum se nimereste.

Cafeaua care, dupa ce-o beau, face sa mi-o ia inima la galop si sa-mi tremure mana cu care scriu, dar pe care o beau totusi, nu stiu de ce. Sau…

(Imagine de aici.)

dar, de fapt, poza vorbeste de la sine.

Si cand intr-o dimineata ne urcam in masini si pornim – din Tatarasi si Copou, Piatra Neamt, Darmanesti, Ramnicu Sarat si Constanta – spre acelasi loc indepartat, dar frumos, din Muntii Vrancei, ce importanta mai are CARE verighete (sau care iubiri) au facut initial posibil aceasta adunare?

Asa ca nu stiu sa spun daca mi-a placut mai mult clipa de-acum traditionala cand am sarit in Suzuki; oprirea (a nu stiu cata) la poze, intr-un loc care-ti taie respiratia, asteptatul “unde se face la stanga”, leaganul genial de pe terasa, mic-dejunul cu clatite, lapte proaspat si rulada cu frisca, porumbul fiert sau linistea care se lasa cand cea mai mare parte a “trupei” pleaca in expeditie; descoperirea ca Bogdan si Octavian pot petrece o ora impreuna fara ca vreunul dintre ei sa se plictiseasca; clipele furate – “la sfat” cu Mada – ca pe vremuri; canile pe care scria ” Bogatia clipelor petrecute impreuna”; descoperirea ca eu si Manuel am avut in copilarie cate un caine pe care il chema Mitica; declaratia “Mami, eu te iubesc pana… in Bulgaria SI pana la luna SI pana unde se termina balansoarul” – in care “pana unde se termina balansoarul” este considerat cel mai indepartat reper.

Sau felul in care, impreuna cu oamenii acestia, indiferent de legaturile de sange, ma simt ca intr-o familie.

Inutil sa spun ca tocmai m-am adunat de pe drumuri…

De fapt nu “aplicatia”, ci raspunsul, dar…

(Da, da, spala masina. Serios.)

…sau placerile simple ale vietii:

(in traducere libera: mersul descult. murdaritul cu rasina. si spalatul cu apa din sticla. nu, cu toporul nu se joaca, e numai de decor.)

P.S.: Pixeli mai multi nu avem. E criza. Sau bunicul crede ca se taxeaza in plus …

…printre care si cerceii de care m-am indragostit instantaneu (“Wear my song“):

Dar motivul pentru care voi mai trece pe la fata asta, mai mult decat cerceii, este asta:

Don’t you hear it? she asked & I shook my head no

& then she started to dance

& suddenly there was music everywhere

& it went on for a very long time

& when I finally found words all I could say was thank you.

Tot de aici