Irina Şubredu

in inima… inimii Croatiei – in centrul Zagrebului, am gasit un…

dar, de fapt, poza vorbeste de la sine.

O multime de lucruri ciudate se intampla odata cu o casatorie: te trezesti ca ceea ce numeai “familie” este un termen care isi extinde granitele dincolo chiar de ceea ce iti imaginai ca este posibil. Ocazie cu care devine firesc sa capat un loc in plus de rasfat (la Corbu, unde parintii lui Nik ne adopta, cu tot cu Bogdan, iar mama Cuta imi aminteste de fiecare data de Buni). Ocazie cu care Mada si Nik capata un loc in plus de rasfat – la aceasta familie – devenita prin alianta “a mea”.

Si cand intr-o dimineata ne urcam in masini si pornim – din Tatarasi si Copou, Piatra Neamt, Darmanesti, Ramnicu Sarat si Constanta – spre acelasi loc indepartat, dar frumos, din Muntii Vrancei, ce importanta mai are CARE verighete (sau care iubiri) au facut initial posibil aceasta adunare?

Asa ca nu stiu sa spun daca mi-a placut mai mult clipa de-acum traditionala cand am sarit in Suzuki; oprirea (a nu stiu cata) la poze, intr-un loc care-ti taie respiratia, asteptatul “unde se face la stanga”, leaganul genial de pe terasa, mic-dejunul cu clatite, lapte proaspat si rulada cu frisca, porumbul fiert sau linistea care se lasa cand cea mai mare parte a “trupei” pleaca in expeditie; descoperirea ca Bogdan si Octavian pot petrece o ora impreuna fara ca vreunul dintre ei sa se plictiseasca; clipele furate – “la sfat” cu Mada – ca pe vremuri; canile pe care scria ” Bogatia clipelor petrecute impreuna”; descoperirea ca eu si Manuel am avut in copilarie cate un caine pe care il chema Mitica; declaratia “Mami, eu te iubesc pana… in Bulgaria SI pana la luna SI pana unde se termina balansoarul” – in care “pana unde se termina balansoarul” este considerat cel mai indepartat reper.

Sau felul in care, impreuna cu oamenii acestia, indiferent de legaturile de sange, ma simt ca intr-o familie.

Inutil sa spun ca tocmai m-am adunat de pe drumuri…

Despre cum o aplicatie “de clasa a saptea” de pe facebook made my evening:

De fapt nu “aplicatia”, ci raspunsul, dar…

Sa mai zica cineva ca nu incurajam feciorul sa experimenteze munca de jos…

(Da, da, spala masina. Serios.)

…sau placerile simple ale vietii:

(in traducere libera: mersul descult. murdaritul cu rasina. si spalatul cu apa din sticla. nu, cu toporul nu se joaca, e numai de decor.)

P.S.: Pixeli mai multi nu avem. E criza. Sau bunicul crede ca se taxeaza in plus …

Am fost ieri sa ridic de la posta cateva minuni (Da, unele minuni vin prin posta! o puteti intreba pe Alma daca nu credeti :->)

…printre care si cerceii de care m-am indragostit instantaneu (“Wear my song“):

Dar motivul pentru care voi mai trece pe la fata asta, mai mult decat cerceii, este asta:

Don’t you hear it? she asked & I shook my head no

& then she started to dance

& suddenly there was music everywhere

& it went on for a very long time

& when I finally found words all I could say was thank you.

Tot de aici

Ma urc intr-un taxi pe fuga sa ma intalnesc cu Laura. (Am reusit, prin niste artificii sa gasim loc in programele noastre pentru ceva mai mult de o ora in care sa recuperam o luna si jumatate).

La radio, cu cateva secunde inainte sa cobor, incepe Shakira, cu Gypsy. M-am bucurat, fiindca ma inveseleste melodia, insa dupa primele acorduri ajung la destinatie. Fiind o zi frumoasa si insorita si avand inainte o intalnire frumoasa si insorita, imi doresc intens sa o ascult pana la capat. In prima clipa am crezut ca o voi auzi pe terasa la care mergeam. N-a fost asa, si am uitat cu totul de ea.

Insa la intoarcere, iau un alt taxi, sa ajung la cealalta intalnire importanta a zilei, cea cu sotul meu. In clipa in care inchid portiera, la urcare, GHICITI ce melodie incepe la radio? Mmmm…

“I said hey you
You’re no fool
If you say ‘NO’
Ain’t it just the way life goes?
People fear what they don’t know
Come along for the ride, Oh yeah
Come along for the ride, whoo-hoo

‘Cause I’m a gypsy
Are you coming with me?
I might steal your clothes
And wear them if they fit me”

Nu pentru ca ma emotioneaza poza asta:

la fel de mult ca poza asta:

Ci pentru cat de tare imi vine sa ma bag si eu acolo!

Un copil mi-a spus astazi “La multi ani!” pentru maine. Primesc urarea, tocmai de aceea.

Si o dau, cu drag, mai departe.

Tuturor celor care  pot sa topaie de bucurie ca au bibliorafturi colorate;

care pot sa joace fotbal cu mingea de carpe in mijlocul sufrageriei;

care pot sa faca dansul bucuriei pentru un penar cu 20 de linere de culori diferite;

care iau un cub de post-it-uri si il impart frateste tuturor celor din birou;

care se baga intr-o cutie in care a fost o imprimanta;

care urmaresc cu cea mai mare atentie si seriozitate un desen animat cu zanute;

carora le place sa se picteze pe faţă;

care se joaca cu baloane cu heliu sub pretextul ca ii amuza pe cei (si mai) mici;

pe care ii bucura cum nu se poate – baloanele de sapun;

carora le plac inghetata, acadelele si vata pe bat;

care nu se pot abtine sa nu se dea in leagane in parc;

care stiu toate desenele animate, pe unele dinte ele pe de rost;

care au curajul sa se bosumfle vizibil cand li se pare – nu ca nu sunt iubiti, ci ca nu primesc atentie destula;

tuturor celor carora le place sa picteze, sa se joace, care pot rade intr-un loc scortos si serios, sau de lucruri scortoase si serioase;

care au curaj sa dea si sa primeasca imbratisari.

Adica tuturor celor in sufletul carora traieste copilul interior.

“I died and made it in haven” mood – de-a lungul intregii calatorii.