Irina Şubredu

Cand citim impreuna povestea lui Căstănuţă cel mic şi Căstănuţă cel mare si el imi spune “te iubesc pana la luna. SI-NAPOI!”.

Cand se cuibareste la mine-n brate si zice pe cel mai dulce ton din lume “Maaami“.

Cand rade de mine raspunzand la intrebarea “unde’s pupicii mei?” – “i-am ascuns in desenul animat”.

Cand vine dimineata si spune “Mami, fa-mi patutul meu” (asta insemnand ca se ascunde sub patura noastra si vrea sa-l legan cu picioarele).

Si mai ales cand mi-a spus “nu eu sunt al tau. TU ESTI A MEA“.*

*Pentru ca in Casuta Zanelor s-a serbat azi Dragostea si  un numar impresionant de parinti au povestit despre momentele lor cele mai frumoase de dragoste – cu copiii lor. Si pentru ca pe mine m-a sarit randul, desi mi-as fi dorit sa spun.

Uneori, dupa o logica pe care n-am reusit s-o descopar, tema mea de gmail imi “face cadou” o cana de ceai cu lamaie si miere.

Uneori, in zile ca cea de azi, pare singurul lucru bun care mi se intampla. Stiu ca nu e asa, dar tot imi vine sa ma invelesc in patura pana la gat, sa intind mana si sa sorb, picatura cu picatura bautura fierbinte.

Viata mea e o colectie de momente minunate, magice, de care o sa fiu foarte incantata cand o sa mor.

Problema e ca nu vreau sa astept pana atunci. Vreau sa fiu incantata ACUM. Daca se poate, pe masura ce se intampla…

“Esti o mămică fermecată. Eu am ochi magici si vad altfel cu ei!”

Undeva foarte apoape de “casa” exista un culoar secret catre Tara Zapezilor – pe care, daca esti destul de norocos incat sa ai prieteni cu idei si destul de flexibil incat sa accepti o schimbare de planuri de pe o ora pe alta – il treci.

Ajungi intr-un taram aproape magic, din povestile de la gura sobei, cu copaci plini de cuiburi de vîsc, conturati hotarit pe fundalul alb – de la zapada si ceata dulce ca laptele care invaluie tot.

Apoi s-ar putea ca omul care conduce “masina-si-mai-mare” Toyota si care este si el un copil un pic mai mare, cu chef de joaca – sa faca dreapta brusc, prin padure, printre copaci, pe unde nici macar nu e drum; si s-ar putea ca zece minute mai tarziu sa opreasca “un minut, sa iesiti la aer curat” si asta sa se transforme intr-o bataie cu zapada “ca-n liceu” si o incercare de grup de a construi un om de zapada – din bulgari mari, dati de-a rostogolul si ridicati – odata – cu “hei-rup”.

Si apoi, multe (prea multe) ore mai tarziu, prin fata altei masini decat cea cu care ai venit – si in care incap 8 oameni, din care trei in portbagaj (sau in “sectorul prezidential”) – sa treaca nonsalante, exact ca la ele acasa, niste caprioare.

O cana de cafea facuta de Ali si o discutie serioasa, dar frumoasa – mai tarziu, dimineata de luni s-a facut mult mai senina. Fluturele mov de pe geamul Almei poate confirma…

De cate ori “ma intorc” aici dupa ce am lipsit o bucata, savurez fiecare mesaj (=comentariu) aproape ca si cum ar fi o scrisoare aparuta in cutia postala (sau si mai bine – strecurata pe sub usa) in lipsa mea.

Azi a plouat cu scrisori (aproape ca as putea spune ca a nins, daca afara n-ar fi fost asa de cald)…

Uneori mi se lipeste de suflet cate-o melodie. La prima ascultare, asa cum unele iubiri sunt la prima vedere.

Intamplator (sau nu) asta e chiar prima… de pe noul album al unei voci si al unei chitari pe care le iubesc (“Cantece de semineu” – Alifantis).

Multumesc, Cosmin, pentru darul pe care abia acum l-am desfacut.

De o saptamana, intalnirea mea cu mine – la inceputul zilei se petrece aici.  In loc de cafea, in loc de 3 in 1, uneori inaintea carnetelului cu multumescuri. Unul dintre autorii mei favoriti – dintre terapeutii mei favoriti – are blog / site.  Pe care scrie cam doua articole noi pe zi. Mai precis pe noapte. Pe care raspunde la comentarii (la majoritatea, anyway). Si scrie cu simt de raspundere, cu umor – dar si cu seriozitate – despre multe dintre temele mele preferate: sincronicitati, educatie, copii, sanatate si boala, cuplu.

Asadar cine mi-a schimbat felul in care imi incep ziua? Eu. Dar ii multumesc lui Adrian pentru prilej.

Cand citesc ceva ce imi place tare mult, mi se face pofta sa scriu, asa cum – cand primesc foarte multa dragoste, ma apuca un chef nebun sa dau dragoste inapoi.

Mi-e drag sa stau cu oamenii. Sa stau de vorba, sa le aud povestile. Sa ii scot la un ceai (pe cei care nu beau cafea), la un capucino – pe cei care stiu sa se rasfete, la un coktail pe cei care nu stiu sa se premieze sau la o cafea pe cei foarte foarte speciali – si sa le ascult povestile. Uneori ma opresc, ma uit la ei si zambesc – fiindca mi-e asa de drag sa fiu acolo.

Lucrul pe care il invat acuma e cum sa-mi schimb papucii. Nu cum sa port tot felul de papuci, fiindca asta stiu deja. Stiu cum sa-i port pe cei cu toc, eleganti si scortosi, si pe cei seriosi, cu botul patrat, care nu stiu sa zambeasca, pe cei comozi, de sport, pe care te poti baza; sandalele sexy cu berete visinii in care imi place sa fiu admirata si pe cei calzi-calzi, care au tot timpul in interior un smiley pe care nu-l stie nimeni (il stiu numai eu si asta ma face si pe mine sa zambesc continuu). Stiu cum sa-i port. Acum invat cum sa-i schimb cat mai usor cu putinta.

Intr-un fel viata mea de acum e ca o zi de vineri, inaintea week-end-ului.