Irina Şubredu

O rama de lemn (la 5 ani se sarbatoreste ” nunta de lemn” – dupa cum stiati, desigur!) – incredibil de frumoasa, cu maci, buburuze si dragoste – facuta cadou de… cealalta jumatate a mea .

Un buchet mare de trandafiri proaspat taiati din gradina (ce mult o sa-mi placa sa fac asta cand o sa locuiesc in casa aceea de la tara). O cutie de bomboane Bucuria de la mama lor.

Cinci emailuri cu urari de la Mama (geez!) .

Finalul primului an gradinaresc – sarbatorit fix astazi. Ocazie cu care am avut prima cearta cu Bogdan pe tema “te imbraci frumos”, fix cum avea mama cu mine si mi-am promis sa nu am niciodata cu copiii mei (so much for “eu nu am sa fac niciodata asa ceva!”…).

Traditionala iesire in doi de ziua noastra. Si netraditionala iesire la un pahar de vin cu niste oameni primitori si calzi si care nici macar nu-s nasii nostri.

Si traditionala intrebare “mai stam?”.

Mai stam.

…uneori vreau sa spun “mi-ai lipsit”. Vreau sa spun am uitat cum sa te caut, cum sa-ti regasesc prezenta in gandurile mele.

Iti spun “TE IUBESC”, dar…

…uneori vreau sa spun “am incredere in tine”. Vreau sa spun poti s-o faci! Vreau sa spun intinde-ti aripile si zboara! Ai tot ce-ti trebuie, chiar aici, chiar acum. Daca doar te-ai putea vedea putin prin ochii mei.

Iti spun “TE IUBESC”, dar…

…uneori vreau sa spun “sunt aici pentru tine”. Stiu ca ai dat cu capul de pragul de sus, si mai ales stiu ca doare. Vreau sa spun e ok. Vino sa te tin in brate. Poti sa plangi pana mai trece. Promit sa nu te-ntreb nimic. Promit ca nu-ti dau teste de filosofia vietii.

Iti spun “TE IUBESC”, dar…

…uneori vreau sa spun “sunt mandra de tine”. Vreau sa spun iata, ma uit la tine si vad cum cresti. Vreau sa spun stiu ca nici nu-ti dai seama cat de departe ai ajuns!

Iti spun “TE IUBESC”, dar…

…uneori vreau sa spun “lasa-ma sa fac ceva pentru tine”. Vreau sa-ti spun daca ai putea vedea dragostea, ai vedea acum o ninsoare aurie de lumina calda care pluteste de la mine spre tine. Vreau sa-ti spun aud adesea o muzica atunci cand sunt in preajma ta.

Iti spun “TE IUBESC”, dar…

… uneori vreau sa spun “uite, acum s-a miscat cerul”. Sau uite, acum se invart stelele in jurul inimilor noastre.

Dar in loc sa-ti spun toate astea, deseori iti spun “TE IUBESC”.

Mai putin, desigur, atunci cand nu pot sa-ti spun “TE IUBESC”, si iti spun toate astea…

… si creionul cu care desenam viitorul, in culorile pe care ni le dorim!

Nu pentru ca ma emotioneaza poza asta:

la fel de mult ca poza asta:

Ci pentru cat de tare imi vine sa ma bag si eu acolo!

Un copil mi-a spus astazi “La multi ani!” pentru maine. Primesc urarea, tocmai de aceea.

Si o dau, cu drag, mai departe.

Tuturor celor care  pot sa topaie de bucurie ca au bibliorafturi colorate;

care pot sa joace fotbal cu mingea de carpe in mijlocul sufrageriei;

care pot sa faca dansul bucuriei pentru un penar cu 20 de linere de culori diferite;

care iau un cub de post-it-uri si il impart frateste tuturor celor din birou;

care se baga intr-o cutie in care a fost o imprimanta;

care urmaresc cu cea mai mare atentie si seriozitate un desen animat cu zanute;

carora le place sa se picteze pe faţă;

care se joaca cu baloane cu heliu sub pretextul ca ii amuza pe cei (si mai) mici;

pe care ii bucura cum nu se poate – baloanele de sapun;

carora le plac inghetata, acadelele si vata pe bat;

care nu se pot abtine sa nu se dea in leagane in parc;

care stiu toate desenele animate, pe unele dinte ele pe de rost;

care au curajul sa se bosumfle vizibil cand li se pare – nu ca nu sunt iubiti, ci ca nu primesc atentie destula;

tuturor celor carora le place sa picteze, sa se joace, care pot rade intr-un loc scortos si serios, sau de lucruri scortoase si serioase;

care au curaj sa dea si sa primeasca imbratisari.

Adica tuturor celor in sufletul carora traieste copilul interior.

…cum ar fi sa sar in pijamale direct din hainele de drum; sa ma bucur de mirosul de popcorn ca si cum ar fi cine stie ce delicatesa; sa inchid ochii la faptul ca noul “cortulet” al puiului imi mananca jumatate din living; sa abia astept sa ma uit la un film cu baietii mei; sa ii trimit in gand o imbratisare Madalinei, fiindca mi-e prea lene sa ma car pana in Copou; sa pescuiesc bucatile de gutuie dintr-un borcan de compot – la intrecere cu copilul; sa ma gandesc cu recunostinta ca exista oameni ca Andrei, care fac ca totul sa para usor si copii ca fiica lui, care e toata numai un zambet, inainte de a implini trei luni!

Ma simt de parca as avea pe foc o oala mare in care tot adaug stari - cum as adauga ingrediente si le amestec si astept sa se combine unele cu altele si sa iasa ceva.

Ma simt ca si cum le-as gusta pe fiecare mai intai – apoi le-as topi pe cerul gurii ca sa le cunosc si recunosc aroma – inainte de a le inghiti.

Am chef uneori sa pun mana pe pix si sa fac o schema - o schema despre cum functionez eu si sa o afisez pe toti stalpii pe o raza de un kilometru in jurul meu.

Imi vine cateodata sa ma dezbrac de masca zambitoare si politicoasa pe care o port cea mai mare parte din timp, precum si de masca de victima de dedesubtul ei – si sa umblu asa o vreme prin viata – chiar daca in felul asta curcubeul de stari prin care trec intr-o zi ar schimba culorile aerului din apropiere.

Urasc cand las sa treaca prea multa vreme inainte de a spune “STOP!”; ca tolerez peste limitele mele tot felul de lucruri, ca ignor cand sufletul meu imi spune: “opreste-te. respira acum. cauta o cale de a te simti mai bine.”. Cand spun “sigur ca da” in loc de “bineinteles ca nu”; cand ma simt vinovata pentru lucruri pe care nu le fac sau pentru felul in care se simt ceilalti; cand le dau voie sa-mi spuna zi de zi cat de dificila sunt si cat se tem de mine, dar nu sunt in stare sa le spun cum ma simt eu in situatiile acelea.

Imi place sa-i invat pe altii, sa vad lumina din ei, sa astept pana se aprinde mai tare si incepe sa lumineze totul in jur; sa-i insotesc pe drumul lor catre crestere. Ma entuziasmeaza sa ma gandesc cum sa fac lumea mai buna decat am gasit-o . Ma entuziasmeaza ideile noi despre cum pot atinge vietile cat mai multor oameni.

Ma topeste sa fiu tinuta in brate – desi reusesc sa ma abandonez cu adevarat foarte rar. Plutesc cand intr-o imbratisare reusesc sa (re)gasesc sentimentul acela de Acasa, de “am-incredere-deplina-in-tine-orice-ai-face”. Pot oferi oricand o imbratisare, dar nu pot primi una oricand.

Atingerea o vad ca pe o forma de apropiere – si o pretuiesc cel mai mult pe cea sufleteasca – pe care o simt de la oricati kilometri, dar o apreciez si pe cea fizica, sursa de tandrete si de caldura.

Mi-e frica de singuratate, de oamenii care rad de o idee inainte o inteleaga; ma tem cand mi se pare ca nu sunt importanta pentru tine, cand nu ma lasi sa fiu acolo; ma doare cand imi promiti ceva si nu te tii de cuvant si cand nu ma asculti.

Iubesc la oameni talentul, harul de orice fel; incercarile de a fi mai buni, rabdarea, pasiunea; cand intind o mana desi nu-s obligati, cand fac bine stiind ca nu-i vede nimeni; duiosia; felul in care uneori au incredere in mine, in care uneori imi zambesc si aproape intotdeauna isi deschid sufletul. `

Nu, nu stiu sigur care e scopul meu in viata si nici nu am un raspuns definitiv la intrebarea “cine sunt eu?“, dar paleta de culori e intinsa pe masa si la asta lucrez acum.

M-a emotionat pana la lacrimi “See me beautiful” a lui Red Grammer; si abia ascultand-o a 101-a oara am inteles:

mai mult decat sa ma vezi frumoasa,

cand te uiti la mine,

mi-as dori

sa ma VEZI.

De la inceputul lunii pana acum am terminat de citit “Minciuni pe canapea” a lui Yalom, “Cineva cu care sa fugi de acasa” a lui David Grossman si “Amintirea Pamantului” a lui Orson Scot Card.

De la inceputul lunii pana acum am parcurs de asemenea mai multe sute de kilometri (peste 1000 de fapt, cred).

Dar intr-un fel sunt convinsa ca fiecare carte citita ma duce mai departe. De fapt, cumva, parca fiecare carte citita ma duce mai sus. Parca fiecare carte citita e o treapta – pe care daca urc, perspectiva mea asupra lumii si vietii se largeste.

(later edit: doua luni mai tarziu am gasit asta…:

…aici. It’s like somebody created a piece of reality just for me )

Cineva este convins ca fac o greseala dand copilului meu (si copiilor din jurul meu) cat de multa perspectiva pot, fiindca le va fi greu cand se vor lovi de sistem; altcineva e convinsa ca lumea ei nu are sens (de fapt nu e convinsa, dar vrea sa o conving eu ca are ); cineva face rochii colorate cu carioca, in timp ce altcineva povesteste ce fain a fost intr-un loc unde nu voia sa mearga (cu mine >:) ).

Si cumva, toate acestea se potrivesc ca niste piese de puzzle intr-un tablou minunat colorat care e viata mea de acum.

Desi sunt, cum spuneam, un om care stie ca a facut un lucru bine dupa sentimentul interior (si ca a facut un lucru mai putin bine asisderea), de cand ma stiu, aprobarea adultilor semnificativi m-a motivat. Am “orbitat” mereu in jurul unei persoane “mai mari”, mai pricepute si mai intelepte, cautand uneori un sfert de privire care sa-mi dea o idee despre destinatia drumului pe care ma aflu.

Nu-i nevoie sa ma gandesc decat cateva clipe, si in minte imi rasar chipuri ale oamenilor care si-au pus amprenta asupra mea intr-un fel sau altul. Cum este Elena Nicodim. Sau Petru Rotaru. Sau Maricica Andrei. Sau Ion Dafinoiu. Sau Luminita Iacob.  Oameni al caror nume nu-l pot pronunta nici in gand fara sa pun in fata “domnul” sau “doamna”. Mai tarziu, am scris o scrisoare deschisa lui Mos Craciun, sa-mi trimita un mentor; sau am cautat sa obtin de la oameni care mi-au obtinut admiratia prin ceea ce au scris – mai mult decat ofera in mod normal tuturor cititorilor – adica textele lor: am incercat sa obtin un feed-back direct, prin comentarii pe blog sau prin emailuri; sau am mers sa-i cunosc in carne si oase (asa cum am facut cu Lise, cand a venit la Bucuresti).

Abia in seara asta, la un capucino, am inceput sa inteleg ca aceasta cautare a mea are in ea tot un fel de neincredere puerila (ca in cartea lui Yalom “mama, e bine?”; “tata, cum ma descurc?”): ca si cum as astepta vesnic sa vina cineva si sa valideze ceea ce fac sau ceea ce sunt. Ca si cum ceea ce fac si ceea ce sunt nu are valoare daca cineva mai “mare”, mai priceput si mai intelept nu vine sa spuna “da, este bine; este bine ce faci; da, te descurci bine”.

Si abia in seara asta am inceput sa ma gandesc… sa ma intreb… dar daca? Daca ideea NU e sa tin cu dintii de a-mi gasi un mentor? Daca ideea e sa-mi dau seama singura? cum “functioneaza” lumea, ce e “bun” pentru mine, cand sa spun celorlalti ce-mi trece prin cap si cand sa tac, cand sa ies din tipare si din conventii si cand sa raman in ele? Daca ideea este sa experimentez singura niste lucruri si sa inteleg pe pielea mea cum functioneaza?

Tot Yalom zice ca o terapie buna te invata sa devii propria-ti mama si propriul tau tata; si o supervizare buna – sa devii propriul tau terapeut. Si pentru prima data in seara asta am inceput sa ma gandesc ca poate ar fi cam timpul… Sa incep sa ma privesc pe mine insami ca pe o fiinta intreaga, completa. Care nu are nevoie de aprobare ca sa existe. Nici ca sa iubeasca. Nici ca sa ofere Universului darurile sale. Si care se poate bucura in fiecare zi de vantul vietii in panze; care poate folosi ocaziile in care descopera ce nu-i place pentru a se decide ce vrea; care poate pune mana pe pensula chiar daca nu stie sa picteze “corect”; care pote zambi soarelui si poate scoate limba la luna; sau invers; in functie de chef. Si cine stie ce se poate intampla…

Este aproape imposibil sa ii faci o surpriza (fiindca e ingrozitor de curios si fiindca se prinde imediat cand cei de langa el nu-i spun ceva).

E o lupta cu morile de vant sa-i cauti un cadou (fiindca e convins ca trebuie sa-si ia singur ce-si doreste).

O adevarata provocare – sa vrei sa-i fii aproape cand ii este greu: este convins ca trebuie sa se descurce singur orice s-ar intampla.

Sa treci printr-o zi fara sa te atinga ironia lui – e ca si cum ai incerca sa mergi incaltat cu bocanci cu patru numere mai mari – printr-un magazin de portelanuri: la un moment dat tot spargi ceva.

Dar reuseste sa faca unele dintre cele mai frumoase surprize pe care le-am vazut, cand cei dragi lui sarbatoresc ceva.

Dar e un geniu cand vine vorba de cautat cadouri pentru altii.

Dar stie sa fie langa tine cu tot sufletul – cand vrea – si sa topeasca gheata de pe geamuri intr-o secunda.

Uneori n-are rabdare sa te asculte pana iti termini fraza, alteori ii deseneaza lui Bogdan un circ – de o suta de ori; uneori isi verifica e-mailul in timp ce te astepti sa te asculte, alteori vorbeste cu o pasiune de care nu ai cum sa nu te molipsesti; uneori ai senzatia ca ar face orice, doar sa nu se apuce de lucru, alteori foloseste timpul lui liber ca sa faca lucruri pentru Universitate si pune atata suflet in proiectele lui, incat te intrebi de unde mai are.

Si pentru ca este “special” – cum spune chiar el – de ziua lui se trece la ora de vara.

Nu e usor de scris un post despre Cosmin; dar cand cauti mai atent, descoperi ca totul se reduce la ceva foarte foarte simplu: odata ce incepi sa-l cunosti, nu ai cum sa nu-l iubesti (desi uneori pare ca vrea sa faca asta foarte complicat).

Fiindca este ziua lui si fiindca este primul an de cand il cunosc cand n-a “fugit” si fiindca viata mea este mai frumoasa pentru ca face parte din ea, ii spun cu drag un La multi ani cald cu cinci semne de exclamare dupa.

P.S. Si fiindca nu i-am cantat, desi ne-a rugat, ii las un link catre un La multi ani cantat de cineva care se pricepe mai bine decat mine si care stiu ca o sa-l bucure tare mult . Vâjjj, vâjjj!

Pentru ca nu exista in fiecare zi conferinte ca asta, si pentru ca o parte din mine simte nevoia sa invete tot timpul,  “scoala” mea arata zilele astea in multe feluri.

Seara, intru in sala de clasa a cartii acesteia (pe care am primit-o cadou acum cateva zile). Irvin Yalom e un profesor ciudat, care face multe lucruri altfel decat le-as face eu si are multe credinte diferite, insa gasesc fascinante povestile lui din “Mama si sensul vietii”, intr-un fel ca pe studiile de caz pe care nu le-am avut in clasa a X-a, in alt fel ca pe lectura care imi pune mintea la lucru in loc s-o lase sa se atrofieze.

Cand am un pic de timp liber si – preferabil – companie (a copiilor din Alexa 2k10 sau, mai nou, a Madalinei) – vad cate un episod din “Lie to me” – serial in care, dand la o parte doza de comercial, am gasit cateva franturi de “altceva” educativ, care ar trebui sa se predea la Facultatea de Psihologie – inca din anul I.

Si cateodata – mult mai rar decat mi-as dori, daca astrele se aliniaza potrivit, daca programele noastre se sincronizeaza, se poate sa invat cat un curs de-un semestru (despre educatia incluziva, despre surditatea congenitala si intelect, despre rostul evaluarii sau chiar despre noua lege a invatamantului), de la Teo. Si despre dragoste s-ar putea sa invat…