Un buchet mare de trandafiri proaspat taiati din gradina (ce mult o sa-mi placa sa fac asta cand o sa locuiesc in casa aceea de la tara). O cutie de bomboane Bucuria de la mama lor.

Cinci emailuri cu urari de la Mama (geez!) .

Finalul primului an gradinaresc – sarbatorit fix astazi. Ocazie cu care am avut prima cearta cu Bogdan pe tema “te imbraci frumos”, fix cum avea mama cu mine si mi-am promis sa nu am niciodata cu copiii mei (so much for “eu nu am sa fac niciodata asa ceva!”…).

Traditionala iesire in doi de ziua noastra. Si netraditionala iesire la un pahar de vin cu niste oameni primitori si calzi si care nici macar nu-s nasii nostri.

Si traditionala intrebare “mai stam?”.

Mai stam.

Ma simt ca si cum le-as gusta pe fiecare mai intai – apoi le-as topi pe cerul gurii ca sa le cunosc si recunosc aroma – inainte de a le inghiti.

Am chef uneori sa pun mana pe pix si sa fac o schema - o schema despre cum functionez eu si sa o afisez pe toti stalpii pe o raza de un kilometru in jurul meu.

Imi vine cateodata sa ma dezbrac de masca zambitoare si politicoasa pe care o port cea mai mare parte din timp, precum si de masca de victima de dedesubtul ei – si sa umblu asa o vreme prin viata – chiar daca in felul asta curcubeul de stari prin care trec intr-o zi ar schimba culorile aerului din apropiere.

Urasc cand las sa treaca prea multa vreme inainte de a spune “STOP!”; ca tolerez peste limitele mele tot felul de lucruri, ca ignor cand sufletul meu imi spune: “opreste-te. respira acum. cauta o cale de a te simti mai bine.”. Cand spun “sigur ca da” in loc de “bineinteles ca nu”; cand ma simt vinovata pentru lucruri pe care nu le fac sau pentru felul in care se simt ceilalti; cand le dau voie sa-mi spuna zi de zi cat de dificila sunt si cat se tem de mine, dar nu sunt in stare sa le spun cum ma simt eu in situatiile acelea.

Imi place sa-i invat pe altii, sa vad lumina din ei, sa astept pana se aprinde mai tare si incepe sa lumineze totul in jur; sa-i insotesc pe drumul lor catre crestere. Ma entuziasmeaza sa ma gandesc cum sa fac lumea mai buna decat am gasit-o . Ma entuziasmeaza ideile noi despre cum pot atinge vietile cat mai multor oameni.

Ma topeste sa fiu tinuta in brate – desi reusesc sa ma abandonez cu adevarat foarte rar. Plutesc cand intr-o imbratisare reusesc sa (re)gasesc sentimentul acela de Acasa, de “am-incredere-deplina-in-tine-orice-ai-face”. Pot oferi oricand o imbratisare, dar nu pot primi una oricand.

Atingerea o vad ca pe o forma de apropiere – si o pretuiesc cel mai mult pe cea sufleteasca – pe care o simt de la oricati kilometri, dar o apreciez si pe cea fizica, sursa de tandrete si de caldura.

Mi-e frica de singuratate, de oamenii care rad de o idee inainte o inteleaga; ma tem cand mi se pare ca nu sunt importanta pentru tine, cand nu ma lasi sa fiu acolo; ma doare cand imi promiti ceva si nu te tii de cuvant si cand nu ma asculti.

Iubesc la oameni talentul, harul de orice fel; incercarile de a fi mai buni, rabdarea, pasiunea; cand intind o mana desi nu-s obligati, cand fac bine stiind ca nu-i vede nimeni; duiosia; felul in care uneori au incredere in mine, in care uneori imi zambesc si aproape intotdeauna isi deschid sufletul. `

Nu, nu stiu sigur care e scopul meu in viata si nici nu am un raspuns definitiv la intrebarea “cine sunt eu?“, dar paleta de culori e intinsa pe masa si la asta lucrez acum.

M-a emotionat pana la lacrimi “See me beautiful” a lui Red Grammer; si abia ascultand-o a 101-a oara am inteles:

mai mult decat sa ma vezi frumoasa,

cand te uiti la mine,

mi-as dori

sa ma VEZI.

Nu-i nevoie sa ma gandesc decat cateva clipe, si in minte imi rasar chipuri ale oamenilor care si-au pus amprenta asupra mea intr-un fel sau altul. Cum este Elena Nicodim. Sau Petru Rotaru. Sau Maricica Andrei. Sau Ion Dafinoiu. Sau Luminita Iacob.  Oameni al caror nume nu-l pot pronunta nici in gand fara sa pun in fata “domnul” sau “doamna”. Mai tarziu, am scris o scrisoare deschisa lui Mos Craciun, sa-mi trimita un mentor; sau am cautat sa obtin de la oameni care mi-au obtinut admiratia prin ceea ce au scris – mai mult decat ofera in mod normal tuturor cititorilor – adica textele lor: am incercat sa obtin un feed-back direct, prin comentarii pe blog sau prin emailuri; sau am mers sa-i cunosc in carne si oase (asa cum am facut cu Lise, cand a venit la Bucuresti).

Abia in seara asta, la un capucino, am inceput sa inteleg ca aceasta cautare a mea are in ea tot un fel de neincredere puerila (ca in cartea lui Yalom “mama, e bine?”; “tata, cum ma descurc?”): ca si cum as astepta vesnic sa vina cineva si sa valideze ceea ce fac sau ceea ce sunt. Ca si cum ceea ce fac si ceea ce sunt nu are valoare daca cineva mai “mare”, mai priceput si mai intelept nu vine sa spuna “da, este bine; este bine ce faci; da, te descurci bine”.

Si abia in seara asta am inceput sa ma gandesc… sa ma intreb… dar daca? Daca ideea NU e sa tin cu dintii de a-mi gasi un mentor? Daca ideea e sa-mi dau seama singura? cum “functioneaza” lumea, ce e “bun” pentru mine, cand sa spun celorlalti ce-mi trece prin cap si cand sa tac, cand sa ies din tipare si din conventii si cand sa raman in ele? Daca ideea este sa experimentez singura niste lucruri si sa inteleg pe pielea mea cum functioneaza?

Tot Yalom zice ca o terapie buna te invata sa devii propria-ti mama si propriul tau tata; si o supervizare buna – sa devii propriul tau terapeut. Si pentru prima data in seara asta am inceput sa ma gandesc ca poate ar fi cam timpul… Sa incep sa ma privesc pe mine insami ca pe o fiinta intreaga, completa. Care nu are nevoie de aprobare ca sa existe. Nici ca sa iubeasca. Nici ca sa ofere Universului darurile sale. Si care se poate bucura in fiecare zi de vantul vietii in panze; care poate folosi ocaziile in care descopera ce nu-i place pentru a se decide ce vrea; care poate pune mana pe pensula chiar daca nu stie sa picteze “corect”; care pote zambi soarelui si poate scoate limba la luna; sau invers; in functie de chef. Si cine stie ce se poate intampla…

Macul e deja ingropat sub o stiva mare de hartii “pretioase” (= liste de prezenta si chestionare de feed-back).

In ultimul timp ajung la masa cand n-a mai ramas aproape nimic de mancare.

Cu toate astea, de mult n-am mai avut o perioada asa de frumoasa, de senina, de calda si de buna.

Cele cateva minute in care astept sa ajunga Nik si Mada cu masina imi permit sa miros dimineata si sa-mi amintesc cat de mult imi place. Dupa-amiaza in care el are ore imi da ocazia sa parcurg jumatate de drum cu copilul meu lipit de mine, suspect de cuminte, pe o bancheta din spate a unei masini. Ziua in care merg la posta sa-mi iau cartea lui Elisabeth Kubler Ross ma ajuta sa imi dau seama cat de mult au inverzit copacii. Postul scris de Adrian intr-o zi cu multe discutii despre vocatie si cariera da apa la moara atat preferintelor mele pentru coincidente, cat si credintelor pe care le am despre cum sa-mi traiesc viata.

Asa ca nici nu ma mai mir ca dintr-un motiv sau altul imi tot rasuna in cap cele trei vorbe primite azi-dimineata: “Foarte bine, norocoaso.. Da mai departe!”

(iata radacina radacinilor si mugurul mugurilor

si cerul cerului unui copac numit viata: ce creste

mai sus decat sufletul poate spera ori mintea se poate ascunde)

si iata miracolul

ce-mpiedica sa se ciocneasca stea de stea

Iti port inima (o port in inima mea).

E.E. Cummings

Uneori inseamna sa reusesti in final sa spui “nu”-ul ala pe care te tot codesti sa-l rostesti.

Uneori sa cresti inseamna sa faci un lucru pe care il amani de mult prea multa vreme si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori inseamna sa recunosti fata de tine ca o buna parte dintre lucrurile pe care le-ai pus “on hold” – le vei lasa nefacute pentru totdeauna si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori sa cresti inseamna sa ajungi acasa si sa reusesti sa traiesti – un pic – fie si o mica parte din ceea ce ai “predicat” la “servici” si sa fii – fie si pentru cateva clipe – omul care iti doresti sa fii.

Uneori, sa cresti inseamna sa iti dai seama undeva pe traseu ca un drum pe care l-ai facut mereu, iar si iar, a devenit brusc mai usor.

(Prea) deseori habar nu am ce inseamna sa cresti; si ma intreb, si ma dau cu capul de pragul de sus al limitelor mele pe care nu reusesc cu nici un chip sa le depasesc; alteori ma uit cu invidie in “curtea vecinului” unde iarba pare intotdeauna mai verde si cresterea fara doar si poate mai usoara.

Insa uneori – uneori se intampla cate un lucru mic si banal- cate un milimetru de miscare a energiei din care sunt facute lumile (ca in secundele acelea rare cand “prinzi” miscarea minutarului); se intampla uneori ca pentru cate o secunda sa pot privi oamenii, lucrurile si intamplarile – prin ochii dragostei.

Si atunci STIU fara niciun dubiu ce inseamna sa cresti.

P.S.: Numai daca ne-ar invata la scoala ca este atat de simplu…

nu cred ca trebuie sa fie greu ca sa fie bine. nu cred ca viata e grea. nu cred ca te “pedepseste”. nu cred ca trebuie sa suferi.

de fapt, nu cred in “trebuie”. Cred ca tot ce “trebuia” sa facem, am facut deja; restul e optional. cred ca ne ascundem prea des in spatele lui “trebuie” si “nu se putea altfel”.

nu cred in statistici. nu cred ca ele spun ceva despre viitor. decat daca cineva decide sa faca din ele viitorul sau.

nu cred in responsabilitate. in responsabilitatea pentru felul in care se simt ceilalti. pentru deciziile pe care le iau ei. nu cred ca ideea e sa asteptam sa vina altcineva care sa ne “faca fericiti”.

de fapt nu cred in a astepta sa faca celalalt primul pas. spre intelegere, spre comunicare, spre impacare. spre dragoste.

nu cred in lipsa si nu cred in limite. altele decat cele pe care ni le alegem singuri.

nu cred ca avem vreodata mai putin decat meritam sau mai mult decat putem duce.

nu cred in descurajarea celor din jur (“ca sa evite dezamagirile”). cred ca descurajarea e un delict si ar trebui pedepsita prin lege.

nu cred ca oamenii au nevoie sa fie “reparati”, salvati, imbunatatiti, iertati. cred ca ajunge sa-si aminteasca tot mai mult cine sunt.

nu cred ca ceilalti ne vor raul. nu cred ca vor sa ne minta, sa ne insele, sa comploteze impotriva noastra.

si nu cred ca suntem niste cartite aruncate la voia intamplarii intr-o viata asupra careia n-avem niciun control, lasate sa fim victimele circumstantelor, dezastrelor, sefilor rai, secretarelor acre si vecinilor absurzi.

Eu cred ca suntem niste creatori minunati si puternici ai propriilor vieti si ai unei lumi mai bune, ca Universul intreg ne iubeste si abia asteapta sa ne ajute sa ne punem ideile in aplicare.

“Dar aceasta este o alta poveste si va si povestita altadata…”

Se spune ca viata noastra este o oglinda a ceea ce “locuieste” la mansarda noastra. Urcand scarile si aprinzand lumina, iata ce am gasit:

cred in dragoste. in dragostea neconditionata.

apreciez creativitatea

cred in responsabilitate. a fiecaruia dintre noi pentru gandurile, emotiile si actiunile sale. cred in responsabilitatea fiecaruia de a avea grija de propria fericire.

cred in grija pentru Planeta Pamant, casa noastra.

cred in grija pentru orice forma de viata.

valorizez respectul pentru puncte de vedere diferite.

cred in abundenta. cred ca exista o sursa nelimitata de energie care poate fi materializata in orice. cred ca exista suficient din orice pentru toata lumea.

cred ca tot ce este viu se afla in legatura.

cred in importanta trairii momentului prezent. sa te bucuri “acum” – e singurul fel in care te poti bucura. amintiri placute inseamna tot bucurie “acum”, pentru ceva deja petrecut. “abia astept” inseamna tot bucurie “acum” pentru ceva bun care urmeaza sa se intample.

cred in perfectiunea interioara a tot ce este viu. chiar si a oamenilor . cred ca avem cu totii toate resursele de care avem nevoie.

valorizez increderea in fortele proprii. vad zilnic ce se intampla cand lipseste. si cum nimic altceva pare sa nu o inlocuiasca.

cred in a darui celorlalti. stiu din experienta mea ca primesti cu atat mai mult cu cat daruiesti mai mult.

cred in existenta liberului arbitru. cred ca orice om poate fi, face si avea tot ce doreste. cred ca orice om are libertatea de a fi, face si avea tot ce doreste. cred in a respecta celorlalti (CHIAR si celor dragi noua) libertatea de a fi face si avea ceea ce doresc.

cred ca avem cu totii dreptul de a ne bucura de viata, de sanatate si de toate lucrurile frumoase care exista aici.

cred ca nu trebuie sa muncesti din greu ca sa reusesti / meriti sa fii fericit. cred ca ajunge sa muncesti cu bucurie, facand ceea ce iti place.

cred ca bucuria, sanatatea si fericirea sunt starile normale.

cred ca nu poti sa judeci si sa iubesti in acelasi timp.

cred ca nu poti sa iubesti si sa faci rau in acelasi timp.

cred ca este normal sa ai un numar nelimitat de dorinte.

cred ca exista intotdeauna o cale usoara.

cred ca aceasta cale usoara este cea fireasca.

cred ca daca e greu, pierzi ceva din vedere. cred ca daca e greu, sunt rezistente. cred ca daca e greu mergi impotriva curentului.

cred ca lumea pe care o vedem si cea pe care nu o vedem sunt la fel de “reale”. mai cred ca lumea “materiala” (pe care poti pune mana) este trecutul lumii spirituale (ideile, gandurile, emotiile si alegerile noastre).

cred ca adesea noi numim “realitate” o serie de semnificatii  pe care le acordam unor obiecte, fapte si relatii. cred ca pentru a acorda aceste semnificatii, ne-ar fi mai usor daca ne-am baza mai mult pe imaginatie si mai putin pe memorie.

cred ca emotiile noastre exista ca sa ne arate cat de aproape suntem de dorintele noastre; sau cat de mult am deviat de la drumul care ne duce spre implinirea lor. cred ca daca esti in stare sa ai o dorinta, inseamna ca ai si resursele necesare pentru implinirea ei.

despre corp, cred ca este trecutul gandurilor si emotiilor noastre. cred ca bolile noastre pot fi de asemenea folosite ca busole si ca mijloace pentru a ne intelege mai bine.

Iar despre copiii nostri cred nu doar ca au voie sa puna sub semnul intrebarii felul in care vedem noi lumea, ci ca este treaba lor sa o faca!

Daca iubirea neconditonata ar fi un curs pe DVD, sa zicem ca volumul 110 s-ar chema nesincronizari.

Adica atunci cand ai un impuls, o intuitie, o dorinta sa faci ceva, dar te opresti sa te gandesti. Si cand iti iei inima in dinti, celalalt nu e acolo. Vorbeste la telefon. Sau face altceva. Si dai cu capul de zid.

Adica atunci cand celalalt are o pornire spre a-ti face o bucurie  si tu te uiti fix atunci in alta parte. Sau ti se face frica. Sau crezi ca nu ai rectiona “conform asteptarilor”. Si da cu capul in zid.

Stiti momentele alea magice cand spui “chiar acum ma gandeam la tine si tu ai aparut”? Cand ti-e dor de rafaelo si vine si aduce, fara sa-i fi spus? Cand te uiti dimineata la florile alea de toamna si seara cand te intorci le gasesti in vaza? Exact asa, numai ca invers.

Daca iubirea neconditonata ar fi un curs pe DVD, ar exista din loc in loc cate un shortcut. Cate o fereastra prin care trecerea dureaza cat o clipire din ochi, dar partea “cealalta” e la mii de ani-lumina. Cand te asezi in centrul inimii tale si “esti” de acolo; faci de acolo; iubesti de acolo. Si atunci esti pe aceeasi lungime de unda cu intreg Universul. Si nu mai exista nesincronizari.

Numai ca iubirea neconditionata nu e un curs pe DVD. Si se intampla adesea sa uiti shortcutul. Si atunci o iei mereu de la capat cu exercitiile. Pana data viitoare cand iti amintesti…