Irina Şubredu

O multime de lucruri ciudate se intampla odata cu o casatorie: te trezesti ca ceea ce numeai “familie” este un termen care isi extinde granitele dincolo chiar de ceea ce iti imaginai ca este posibil. Ocazie cu care devine firesc sa capat un loc in plus de rasfat (la Corbu, unde parintii lui Nik ne adopta, cu tot cu Bogdan, iar mama Cuta imi aminteste de fiecare data de Buni). Ocazie cu care Mada si Nik capata un loc in plus de rasfat – la aceasta familie – devenita prin alianta “a mea”.

Si cand intr-o dimineata ne urcam in masini si pornim – din Tatarasi si Copou, Piatra Neamt, Darmanesti, Ramnicu Sarat si Constanta – spre acelasi loc indepartat, dar frumos, din Muntii Vrancei, ce importanta mai are CARE verighete (sau care iubiri) au facut initial posibil aceasta adunare?

Asa ca nu stiu sa spun daca mi-a placut mai mult clipa de-acum traditionala cand am sarit in Suzuki; oprirea (a nu stiu cata) la poze, intr-un loc care-ti taie respiratia, asteptatul “unde se face la stanga”, leaganul genial de pe terasa, mic-dejunul cu clatite, lapte proaspat si rulada cu frisca, porumbul fiert sau linistea care se lasa cand cea mai mare parte a “trupei” pleaca in expeditie; descoperirea ca Bogdan si Octavian pot petrece o ora impreuna fara ca vreunul dintre ei sa se plictiseasca; clipele furate – “la sfat” cu Mada – ca pe vremuri; canile pe care scria ” Bogatia clipelor petrecute impreuna”; descoperirea ca eu si Manuel am avut in copilarie cate un caine pe care il chema Mitica; declaratia “Mami, eu te iubesc pana… in Bulgaria SI pana la luna SI pana unde se termina balansoarul” – in care “pana unde se termina balansoarul” este considerat cel mai indepartat reper.

Sau felul in care, impreuna cu oamenii acestia, indiferent de legaturile de sange, ma simt ca intr-o familie.

Sa mai zica cineva ca nu incurajam feciorul sa experimenteze munca de jos…

(Da, da, spala masina. Serios.)

…sau placerile simple ale vietii:

(in traducere libera: mersul descult. murdaritul cu rasina. si spalatul cu apa din sticla. nu, cu toporul nu se joaca, e numai de decor.)

P.S.: Pixeli mai multi nu avem. E criza. Sau bunicul crede ca se taxeaza in plus …

…cum ar fi sa sar in pijamale direct din hainele de drum; sa ma bucur de mirosul de popcorn ca si cum ar fi cine stie ce delicatesa; sa inchid ochii la faptul ca noul “cortulet” al puiului imi mananca jumatate din living; sa abia astept sa ma uit la un film cu baietii mei; sa ii trimit in gand o imbratisare Madalinei, fiindca mi-e prea lene sa ma car pana in Copou; sa pescuiesc bucatile de gutuie dintr-un borcan de compot – la intrecere cu copilul; sa ma gandesc cu recunostinta ca exista oameni ca Andrei, care fac ca totul sa para usor si copii ca fiica lui, care e toata numai un zambet, inainte de a implini trei luni!

Aventura de week-end in imagini:

Cate unul pe carare:

Da mana! (asa e cand mergi cu Tata pe munte… )

Fane e acolo sus si face poze!

Poza traditionala pe marginea prapastiei (unde in mod traditional parintii le spun copiilor sa nu faca poze).

Siiiii sunt suuuus! (iar afara e mai luminos si mai frumos decat se vede in poza ).

Iar in cazul in care va intrebati cum e in nori: asa e!

Cararea cu lumina, copilul, parintele (sau parintele, bunicul) si promisiunea ca un juramant sa ne intoarcem.

Fiindca nu am foarte multe (alte) talente si fiindca astept cu nerabdare pozele, incerc de ceva timp sa pun in cuvinte ziua de ieri si ziua de azi.

Si tot ce reusesc sa rostesc este “exact. asa. cum. trebuia. sa. fie.“.

Unumaiul meu in poze arata asa:

Copilul si marea:

Close:

Light trace:

Life drops:

Wanna come?

Bench with a view:

Barca:

La Marea Verde (nu Rosie ):

Toate panzele sus!

Sungrass:

E adevarat ca te iei cu tine oriunde te-ai duce.

Si cel mai greu pare sa te opresti. Sa opresti timpul si sa fii aici, bucurandu-te de acum.

Ai tot timpul senzatia ca “odata”, “intr-o zi”, “intr-o iesire” – ai sa faci ce nu apuci sa faci in restul timpului. Ca va fi altceva, ca vei trai altfel.

Dar in realitate nu se intampla asa. Traiesti o iesire la fel – LA FEL cum traiesti orice. Cum traiesti orice zi obisnuita. Ok: Nu mai mergi la birou, mergi la plaja, nu mai megi la cantina, mergi la resturant, nu mai mergi la “casuta”, mergi la supermarket in centrul statiunii. Dar lucrururile astea au pentru tine aceeasi logica si le faci din aceleasi motive ca toate celelalte din viata ta de zi-cu-zi.

Si daca esti un pic atent, vei descoperi ca regasesti aceeasi placere copilareasca de a-ti ingropa picioarele in nisip – la Zlatni Pyasŭtsi sau la Navodari, ca poti avea aceeasi senzatie de paradis senin si libertate privind barcutele din port – in Palma de Mallorca sau la Balcic; ca poti astepta cu aceeasi tensiune sa fie gata pasaportul tau pentru “luna” de miere sau al copilului tau pentru 1 Mai; ca poti avea acelasi sentiment de familie la un pahar de vine de-acasa- la blocuri, de Sfantu Mihai sau intr-o camera spatioasa si cocheta din Morsko Oko.

Abia atunci poti incepe sa intelegi cu adevarat (daca esti istet) ce ti-au spus de atatea ori cartile – si tie ti s-a parut pura filosofie: ca oameni diferiti pot merge in exact acelasi loc si avea experiente cu totul diferite. Si poti incepe sa te gandesti ca experientele acelea nu depind deloc asa cum ai crezut -  de loc – ci mult mai mult de oameni.

Si daca esti si mai destept si reusesti sa fii prezent acolo unde esti, poti incepe sa inveti din fiecare experienta cate ceva valoros. Cum ar fi ca e minunat sa ai un pat imens, in care sa ai loc, dar daca e prea mare te poti rataci in el; cum ar fi ca wenge merge bine cu cremul si ca pot exista paduri prin care nu-ti doresti sa te plimbi; ca nu e o risipa sa ai dealuri pline de liliac, fiindca e incredibila senzatia pe care o ai cand te uiti la ele; ca daca nu mai tii musai ca celalalt sa faca ceva, intr-o zi s-ar putea s-o faca pur si simplu.

Si, daca stii cum, vei duce cu tine toate acestea in viata ta obisnuita – care va capata astfel cate un amanunt aparent nesemnificativ din fiecare loc prin care ai colindat si va deveni astfel mai frumoasa si mai bogata, extinzand putin limitele tale – cate putin cu fiecare iesire.

Si atunci va fi minunat. Sa te iei cu tine. Oriunde te-ai duce…

Cel mai mult imi placea, cand eram “la mama acasa” – si ieseam cu Buni si sora-mea mai mica la biserica, in noaptea de Inviere, sa vad strada plina de oameni, mergand toti in aceeasi directie. Imi placea sentimentul ca am ceva in comun cu toti oamenii aceia si imi placea firescul situatiei nefiresti – ca in miez de noapte usile caselor se deschideau si oamenii plecau undeva – sa “ia lumina”.

Mare parte din sentimentele astea s-au pastrat chiar si acum, cand atat de multe s-au schimbat, cand nu mai ies din casa, ci din bloc, nu mai merg pe jos, ci cu masina, nu mai ies cu bunica mea, ci cu fiul meu, nu mai am o lumanare simpla cu un disc de carton decupat in jur – ci una speciala de Inviere, cu capacel de metal deasupra.

Mai stiu si ce altceva aduce lumina pe fetele oamenilor pe langa care trecem: Bogdan, cantand cu foc “Creste, creste iaaaarba verde / Ciocarlia NUUU se pierde…” – in timp ce copacii – infloriti – par ca au inceput sa ia lumina direct din cer.

Imi lipseste totusi bucuria calda a recunoasterii unor feţe cunoscute printre cei cu care impart temporar curtea unei manastiri – lucru care ma face sa ma gandesc ca probabil un sfert de viata mai tarziu voi locui intr-un loc unde oamenii se stiu pe nume unii pe altii si-si impart si zambete odata cu “lumina”… Mada zice ca n-ar fi rau de asemenea sa folosim noaptea asta ca sa meditam la sensul vietii (si mortii) si sa se amintim de puterea pe care o avem pentru a invia. Bogdan zice, in curtea manastirii,  “o sa stam aici pana ne trezim!”.

Pana atunci, pana una alta, noaptea asta mi-a amintit cuvintele unui proverb chinezesc drag mie: “decat sa blestemi intunericul, mai bine-aprinzi o lumanare!“.

De fiecare data cand sunt plecata mai mult timp din viata mea de zi-cu-zi, ma bucur de ocazia pe care o am de a capata putina perspectiva. De a-mi da seama daca drumul pe care sunt ma duce unde vreau sa ajung. Sau nu. Daca atunci cand voi fi “mare” vreau sa fiu… tot cine am spus ca vreau sa fiu; sau altcineva. Daca papucii pe care ii incalt zi de zi mi se mai potrivesc, daca imi mai plac, daca ma mai simt bine in ei.

Facand curatenie prin inboxurile pe care n-am mai apucat sa le citesc de doua saptamani, am gasit un text frumos de-al lui Andrei Plesu (trimis, de fapt, de Diana undeva prin decembrie), din care o sa aleg cateva pasaje care, ca si melodiile pe care le indragesc imediat, parca vorbesc despre mine.

“Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri.
Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.

Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite.

Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari  meschine. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie.

Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat  de trivialitate.

Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.”

Si dupa cateva zile petrecute cu el asa cum imi doresc mereu si tot nu apucam, de mangaiat copilul cu doua fire de par pe frunte (gest care a determinat primul hohot de ras din viata lui), de iesit afara, la soare, de stat pe iarba cu ochii la cer, de plantat copaci, de group-hugs, de tinut in brate finuta mica – cu tot cu adidasii roz cu inimioare, citesc parca altfel, cu mai mult curaj si mai mult optimism paragraful final:

“Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei… Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.” (articolul intreg – aici)

Si apoi, cum zice emotionant altcineva “ma gandesc ca o fi posibil sa faci din viata ta un act de frumusete si libertate, chiar daca nu aplauda nimeni in afara de ingerul tau, eventual.”

“- Auzi, bunicule, tie iti plac copiii care pun multe intrebari?”

” – Imi plac, puiule…”

“-  Auzi, bunicule? Da’ OARE DE CE PUN COPIII ASTIA ASA DE MULTE INTREBARI???”