Povestea (doi in unu) e asa: luni, draga de Teo si-a dat gradul I (ultimul…). Luata pe sus de Sana (la propriu, cu masina), am fost sa-i fac galerie. Ca si Alinuta-sadicuta; ca si Mariana, care avea emotii mai rau decat ea (Teo); ca si Ionela, Simona si Marcela; ca si ceilalti oameni care s-au laudat care mai de care cat de bine o stiu pe Teo (muhaha >:) ) si ce buna profesionista este (seriously??).

Am profitat de ocazie ca sa ma minunez ce multi oameni “daruiti” sunt in jurul meu, oameni din aceia… “cu har” cum zicea cineva; si ca sa fiu mandra de ea. Care arata cam asa (adica stralucitoare):

Acu’ vine partea a doua: o parte dintre florile primite (mai precis bratul ala) l-a daruit mai departe Roxanei. Care dupa ce a aruncat ambalajele si a format un urias buchet superb, a venit cu ideea geniala sa le daruim mai departe, altor femei.

Asa ca azi, cu fetele de mana si florile in brate (respectiv fetele in brate si florile in mana…) am facut o plimbare pe Copou. Despre care nu as povesti daca zecile de zambete care ne-au invaluit ca o lumina nu ne-ar fi facut sa ne amintim (a nu mai numar cata oara) ce minunat este sa daruiesti; cat de simplu se poate face asta si cum bucuria produsa sa faptul in sine de a oferi este atat de mare si atat de “imediata”, incat orice Rai “promis” mai tarziu paleste, prin comparatie .

Mi-e dor de un buchet de liliac proaspat, cu mirosul lui inconfundabil si poate un pic rece de picuri de ploaie.

Atat asta-seara.

Si da, stiu ca “cele mai importante lucruri in viata nu sunt lucrurile” si bla-bla. Dar sunt unele (lucruri) care reusesc incredibil de usor sa-mi insenineze ziua.

Cum ar fi biletelele pe care le gasesc cand deschid laptopul (ca azi-dimineata):

Sau bomboanele colorate care se gasesc intr-un singur loc:

Sau florile incarcate cu soare pe care le primesc uneori:

Sau momentele cand amestec culorile si creez cu ele imagini (la propriu):

P.S.: Annie imi promite ca mansarda creativa prin care soarele se scurge cald e la ea. Deci e posibila . Deci o sa fie si la mine, cand o sa fie timpul ei. “Si-apoi, ce-o mai fi, om mai vedea…”.

P.P.S.: urmeaza una tot cu poze. De la Valea Uzului, pe care parca am vazut-o prima data.