Facand curatenie prin inboxurile pe care n-am mai apucat sa le citesc de doua saptamani, am gasit un text frumos de-al lui Andrei Plesu (trimis, de fapt, de Diana undeva prin decembrie), din care o sa aleg cateva pasaje care, ca si melodiile pe care le indragesc imediat, parca vorbesc despre mine.

“Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri.
Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.

Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite.

Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari  meschine. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie.

Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat  de trivialitate.

Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.”

Si dupa cateva zile petrecute cu el asa cum imi doresc mereu si tot nu apucam, de mangaiat copilul cu doua fire de par pe frunte (gest care a determinat primul hohot de ras din viata lui), de iesit afara, la soare, de stat pe iarba cu ochii la cer, de plantat copaci, de group-hugs, de tinut in brate finuta mica – cu tot cu adidasii roz cu inimioare, citesc parca altfel, cu mai mult curaj si mai mult optimism paragraful final:

“Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei… Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.” (articolul intreg – aici)

Si apoi, cum zice emotionant altcineva “ma gandesc ca o fi posibil sa faci din viata ta un act de frumusete si libertate, chiar daca nu aplauda nimeni in afara de ingerul tau, eventual.”

Fiica parintilor ei a venit pe lume pe 6 decembrie si acasa ieri.

Dar finuta mea s-a nascut pentru mine astazi, cand am tinut-o pentru prima data in brate si am vazut-o cum se relaxeaza si cum adoarme, cand mi-a umplut sufletul de caldura si de dragoste, cand mi-am dat seama ca este primul copil care nu mi se mai pare foarte-foarte mic, cand m-am uitat la degetele ei de pianista si la parul ei de “mad scientist” (cum zice mama ei) – si cand m-am uitat la somnul ei linistit fara sa simt cum trece timpul.

Aici e Snowflake:

Si aici e o imbratisare pentru amandoi parintii ei, care ma lasa sa ii fiu aproape: >:D<

Bogdan: “ce e ala?”

Nanu: “se cheama baston”

Bogdan: “si de ce merge nenea ala cu el?”

Nanu:“paaai, asa au oamenii, cand imbatranesc. ca sa-i ajute la mers”

Bogdan: “si mami o sa aiba baston?”

Nanu: “si mami”

Bogdan: “si tati o sa aiba baston?”

Nanu: “si tati”

Bogdan (dupa cateva clipe de gandire): “nanu, numai tati o sa aiba baston. mami n-o sa aiba, ca mami nu imbatraneste!“

:->

Tata: Hai sa te tin in brate un pic…

Mama: Nu, ca MAINE avem femeie la treaba! =))

Tata: (treaz de doua ore)…

Mama (cu ochii inchisi): Intoarce-te pe partea cealalta, ca sforai

Dar aseara, oameni buni, inimaginabilul s-a produs. Dupa o portie de cartofi la cuptor dupa reteta extra-special a lui Nik, am iesit la alergat pe malul Bahluiului.

INAINTE:

si DUPA:

P.S.: Universul a vrut sa se asigure ca INTELEG ca e o idee buna. Asa ca mi-a “pus la dispozitie” fostul tricoul al lui Nik. Iar pentru mine placerea de a-l purta a fost aproape mai mare decat placerea alergatului in sine .

Alta data, i-a venit ideea sa mergem pe un munte pe care n-am mai fost; intr-un anotimp in care n-am mai fost. Asa ca “ne-a dus” in Rodnei, in februarie, cu o zi inaintea unei avalanse anuntate.

Sotul meu “mai mare” are tot felul de idei. Odata, cand eram in concediu, i-a venit ideea sa faca o plimbare cu alta masina, intr-un oras in care n-a mai fost (de cand era mic si mergea cu clasa, dar cica asta nu se pune).  Asa ca a sarbatorit Sfantul Marian – cu cumnatul sau preferat la Cetatea de scaun. Dovezile, mai jos:

(O) Intrare:

Meditatie profunda (pun pariu ca Manuel o sa-mi demonstreze cat e de inalt )

Mamăăă, ăsta chiar e de piatră?

Si acum ce fac? Stau inchisa aici?

Ce se vede prin fereastra:

Lumina:

Eu:

Ziduri si cer:

Surori:

Prezentari de moda (Da, sunt imbracati la fel. Adica invers.)

“… si vorbind despre locuri interesante, stiu eu unul AICI:”

BOGDAN VOIEVOD  (Teo ii spune “Bogdan-cel-Mare”):

Noi:

…si orasul, in departare:

P.S: cam atat cu comentariile mele rautacioase despre telefoanele cu camera…

şi când îl întreb:

“- păi de ce, Bogdan?”

îmi dă motivul genial:

“- păi PENTRU CĂ AŞA!“

Initial am vrut sa ramanem acasa, apoi am decis brusc ca e destul de mare ca sa se descurce cu un drum de doua ore dus – doua intors, cu masina, plus o ora de veghe la miezul noptii. “Mergem la biserica, mami?” “Mergem”. Si am mers, cum spuneam, in locul acela in care mai inviase pentru noi o data, cu cativa ani in urma.

Curtea – plina ochi de oameni, rand de masini lung de un kilometru. “Ce facem acum, mami?” “Asteptam, sa luam Lumina”. Ochii mari sus, spre stele: “Uite, mami, cate lumini! De ce nu luam si noi de-acolo?” Chiar? De ce?…

In mijlocul curtii: un copac plin-ochi de magnolii. Ne dam seama ca n-am luat aparatul foto din masina. “Nu-i nimic, facem poze cu inima!” zice Nanu intelelept. Facem.

Ajunsa acasa, am facut curat, o curatenie de primavara veritabila, fara focuri pe campuri, dar cu scuturari de prafuri din greu si cu spalari de geamuri… din alea… prin care rufele vecinilor se vad deodata mai curate.

Am privit copilul meu (singurul, Cristi ; sau cel mai mic dintre cei 14, Dana) – jucandu-se cu apă cu cea mai mare incantare, ud pana la coate, dar cu gura pana la urechi (ca de n-ar avea urechi ar rade de jur imprejurul capului…).

Am inceput de cinci ori sa spun Sanei povestea locurilor pe unde am fost “plecata” (a sasea oara cu noroc) si am reusit sa fiu deodata “si rea si femeie” cu o aproape-cunostinta cat se poate de veche, de la care am primit in schimb o imbratisare.

Insa acum, la final, insula mi-a facut dor si pofta de ploaie si fiindca e cald in casa, poate prea cald, imi vine sa deschid geamul si sa inchid ochii, doar-doar o sa incep sa aud si sa simt picaturile siroind – pe pervaz, pe obraji si peste ganduri.

Chiar: unde stau fluturii cand ploua??