Chiar la inceputul anului asta, pe blogul unei cunostinte vechi am gasit ideea asta care mi-a placut la nebunie, astefel ca, multumindu-i pentru ca mi-a “dat-o”, o s-o includ printre modalitatile de a-mi incheia anul.
Ii multumesc lui M., omul care, in “versiunea actuala” ma stie cel mai bine; care este cel mai expus la schimbarile mele de ton, de dispozitie si de planuri si care ma iubeste si ma sustine in ciuda lor. Care ma iubeste si ma sustine in ciuda lor – de zece ani deja :-> .
Lui B., ca are rabdare pana cand reusesc sa ma prind eu cum ii este cel mai bine, ca ma invata despre limite si resurse pe care nu stiam ca le am, pentru brutalitatea cu care matura zidurile care nu-l lasa sa fie asa cum vrea el si pentru delicatetea cu care ma iubeste in tot timpul asta.
Ii multumesc S. ca ma insoteste pe drumul pe care il fac, ca ma lasa sa ii amintesc despre magia din viata noastra, ca joaca atat de convingator roluri atat de diferite, cum ar fi cel al omului care are nevoie de ajutorul meu ca sa faca lucruri pe care eu stiu foarte bine ca se pricepe sa le faca si singura, dar si cel al copilului razgaiat care nu ma lasa sa ma joc cu jucariile lui noi, in timp ce se joaca cu orice ocazie cu ale mele.
Ii multumesc A., pentru ca facem o echipa atat de buna, pentru ca tolereaza primele 20 de repeaturi ale piesei “All I want is you” – data la maxim; pentru ca ramane calma cand eu ma panichez si se enerveaza in locul meu, cand eu raman calma.
Le multumesc M. si lui N. ca sunt acolo de absolut fiecare data cand am nevoie de ei si au un fel al lor de a nu cere absolut nimic in schimb pentru asta, avand in acelasi timp aerul ca fac cel mai firesc lucru din lume, in timp ce ceea ce fac pentru noi este atat de frumos si de important.
Multumesc intregii mele echipe de la centru, pentru ca sunt niste oameni minunati, cu resurse deosebite, care se lasa implicati intr-un million de proiecte si de actiuni simultan, pentru ca sunt niste oameni veseli si inteligenti, pentru cat de buna este cafeaua pe care o impartim (sau inmultim, dupa toanele filtrului), pentru ca radem de fiecare data cand mergem la masa impreuna si pentru felul in care au inceput sa includa in vietile lor povestile despre Univers.
Ii multumesc M. (cealalta) pentru caldura ei, pentru tenacitatea cu care alege mereu calea grea, dar si pentru curajul de care are nevoie pentru a face asta, pentru vointa de a o lua mereu de la capat si veselia pe care o gaseste zi de zi pe undeva si o imprastie mai departe, in jurul ei.
Multumesc L. pentru felul in care a intrat in viata mea. Pentru ca face la fel de mult zgomot acolo ca un fluture de lumina – si este la fel de frumoasa si de speciala. Pentru cafelele vieneze pe care prea rar le ras-vorbim si pentru darul ei de a face daruri.
Ii multumesc lui M., pentru increderea pe care a avut-o in mine (si se pare ca inca o mai are 
); pentru intalnirile la un ceai sau la un coktail, pentru dorinta ei de a invata sa-I fie mai usor (pe care nu o cred cu totul inca), pentru lucrurile pe care vrea sa le afle si pentru curajul cu care face tot ce face.
Ii multumesc lui R. pentru ceea ce a facut pentru mine, pentru dimineata cu “lumina lunga”, pentru felul in care ma enerveaza, pentru talentul lui remarcabil, pentru felul in care uneori se arunca cu capul inainte, fix in zid, dar si pentru felul in care uneori invatam unul de la altul.
Ii multumesc lui G. pentru felul in care a facut posibil un vechi vis de-al meu, pentru felul in care crede povestile despre Univers (cand isi aduce aminte), pentru cat de simpatic se descrie ca fiind un om “care nu se pricepe sa vorbeasca, se pricepe sa faca lucrurile sa mearga”, pentru felul in care se pricepe sa adune in jurul lui oameni minunati, incepand cu Ileana-Cosanzeana cunoscuta si sub numele de cod de “Zana Buna” si terminand cu una dintre finele lui care mi-a devenit in timp atat de draga.
Multumesc celor trei fine ale mele, cea mare, cea mijlocie si cea mica-mica, pentru felul in care le simt un pic ca si pe copiii mei, pentru felul in care se aseamana prin aceea ca sunt niste copii cu totul speciali, caposi si foarte curajosi dar si pentru felul in care se deosebesc, avand fiecare talentele si darurile ei.
Multumesc, desigur, parintilor mei, toti 4 (la care mai ca imi vine sa o adaug si pe doamna I., cu talentul ei fara margini de a recunoaste lumina din oameni) – pentru ca isi fac foarte bine treaba – aceea de a-si sustine copilul (asta fiind eu) – indiferent cat de nebunesti si de aiuristice par a fi planurile lui.
Si ii multumesc fratelui meu mai mic, C., pentru dragostea frumoasa si calda pe care mi-o daruieste, pentru viteza cu care a invatat sa schimbe pampersi si tandretea cu care isi tine in brate minunea mica, pentru felul in care are rabdare cu copilul meu, pentru locul special pe care il ocupa in viata mea, pentru cat de mult seamana cu mine, pentru insistenta cu care imi arata partile din mine pe care le urasc cel mai mult si pentru cum ma invata sa am rabdare cu ele; pentru insistenta cu care ma invata sa nu ma mai tem sa-mi fie bine, pentru toate datile cand este incredibil de bleg (dandu-mi mie ocazia sa ma dau desteapta), dar si pentru cele cand e ingrozitor de capos (dandu-mi mie ocazia sa-mi exersez rabdarea). Si mai ales pentru ca a fost de acord sa mai traim o viata in aceeasi familie.
Le multumesc si tuturor celorlalti oameni minunati (care nu sunt in lista asta), dar care imi ies in cale in fiecare zi, facandu-mi viata mai senina, mai bogata si mai frumoasa.
Poate TREI SUTE…” 
