*

*          *

Mi-am ascutit creionul cu care imi scriu viitorul, fiindca stiu ca sunt lucruri pe care le vreau (sigur, cand spun lucruri, vreau sa spun experiente). Doar ca nu ma mai grabesc nicaieri si fac pasii pe rand. Le las sa se coaca, sa se aseze, sa capete forma.

*

*            *

Sunt iar intr-o etapa de cumparat carti de toate neamurile – de la psihoterapie la filosofie de doi lei, cu escala prin beletristica (Tracy Chevalier a vrut sa se urce in cosul meu de doua ori saptamana asta si cred ca nu am luat-o doar fiindca mi s-a parut ciudat sa am o a patra carte de-a ei in biblioteca). Nu m-am decis cate vieti imi mai trebuie sa le termin de citit pe toate din biblioteca, dar pentru moment curiozitatea de a vedea ce se ascunde intre copertile lor e mai puternica.

*

*           *

Copilul meu face parte din mine intr-un grad pe care nu mi l-am imaginat, asa cum face parte din mine si frica de a o lua de la capat din nou.  Visul meu de azi-noapte m-a purtat prin toata perioada noastra impreuna de pana acum si a fost un film la care mi-a placut mult, dar mult de tot sa ma uit.

*

*             *

De asemenea, The bedside dream journal a transformat experientele mele onirice in niste calatorii pe sfert constiente. Azi dimineata am visat ca m-am trezit si imi povesteam visul in jurnal (am visat povestea visului de mai inainte). Uneori merg cu ochii inchisi prin casa, fiindca vreau sa raman inca pe terenul acela ciudat dintre somn si veghe – dar asta este deja o alta poveste…

*

*            *

Si ascult pe repeat “The boy with the arab strap”, fara macar sa stiu de ce; probabil din cauza ritmului, probabil din cauza oftatului care se aude aspre finalul melodiei.

Si, vorba cantecului,

What did you learn from your time in the solitary
Cell of your mind?

(Da, da, spala masina. Serios.)

…sau placerile simple ale vietii:

(in traducere libera: mersul descult. murdaritul cu rasina. si spalatul cu apa din sticla. nu, cu toporul nu se joaca, e numai de decor.)

P.S.: Pixeli mai multi nu avem. E criza. Sau bunicul crede ca se taxeaza in plus …

Si, pe langa ca e bine sa n-ai intimacy issues (ca na, e un om care te tine de mana vreo ora intr-una!), m-am ales (bonus!) si cu o mostra de intelepciune. Pe cand ma uitam incantata la asta:

… numai ce-o aud spunand: “si nici macar nu ne dam seama cat de putin ne trebuie ca sa fim fericiti!“. Uau!

Sa petrec o ora in tacere, “chiar daca mai exista cineva langa mine” – asta a fost “tema” mea pe ziua de astazi.

In primul rand ca toate lucrurile s-au miscat mai incet. Nu in sensul enervant, in care tu astepti sa se intample ceva, si nu se intampla. Ci in sensul… calm al cuvantului. Ca si cum deodata ar fi fost timp pentru toate. Ca si cum timpul ar fi avut rabdare cu mine.

Apoi, a devenit mai important daca ceva este important. Daca ceva conteaza. Daca are sens. Ceea ce urma sa spun sau sa fac. Si daca nu, nu.

Apoi, au iesit la iveala o serie de lucruri uitate. Dintre cele pe care le pusesem “on hold”, pentru a fi facute imediat ce am un ragaz.

Apoi, am realizat cate conversatii port in capul meu. Fara sa deschid gura. Cu oamenii care imi sunt aproape zi de zi. Cu cei care sunt departe. Cu cei din carti sau care scriu carti.

Dar poate cel mai mult, a insemnat sa fiu prezenta mai mult. Sa fiu mai aici. Mai acum. Sa traiesc mai secunda cu secunda. Poate de aceea mi se pare ca s-au intamplat atat de multe, intr-o singura ora in care am tacut, tac. Desi a trecut atat de putin.

O stare de alchimie interioara impeceptibila exterior.

Decat poate prin faptul ca undeva, in Univers, au aparut cateva stele noi. Poate si o planeta sau doua…

Cate unul pe carare:

Da mana! (asa e cand mergi cu Tata pe munte… )

Fane e acolo sus si face poze!

Poza traditionala pe marginea prapastiei (unde in mod traditional parintii le spun copiilor sa nu faca poze).

Siiiii sunt suuuus! (iar afara e mai luminos si mai frumos decat se vede in poza ).

Iar in cazul in care va intrebati cum e in nori: asa e!

Cararea cu lumina, copilul, parintele (sau parintele, bunicul) si promisiunea ca un juramant sa ne intoarcem.

Si tot ce reusesc sa rostesc este “exact. asa. cum. trebuia. sa. fie.“.

Fiecare dintre noi are o “viata reala” – serioasa si importanta; un loc bine definit “sub soare”.  Dar acolo, la curs, mi-a fost atat de usor sa vad cat de mult semanam – dincolo de toate acestea – in temerile si ingrijorarile noastre, in fricile de a nu fi iubiti, de a fi respinsi, controlati, neapreciati, dati la o parte; de a nu fi mame / fiice / partenere bune – sau de a nu gresi.

Cineva zicea odata ca in partea de umbra suntem toti la fel, in timp ce in partea de lumina fiecare este unic – si nicicand nu mi-a fost mai clar asta decat saptamana trecuta!

De la inceputul lunii pana acum am parcurs de asemenea mai multe sute de kilometri (peste 1000 de fapt, cred).

Dar intr-un fel sunt convinsa ca fiecare carte citita ma duce mai departe. De fapt, cumva, parca fiecare carte citita ma duce mai sus. Parca fiecare carte citita e o treapta – pe care daca urc, perspectiva mea asupra lumii si vietii se largeste.

(later edit: doua luni mai tarziu am gasit asta…:

…aici. It’s like somebody created a piece of reality just for me )

Cineva este convins ca fac o greseala dand copilului meu (si copiilor din jurul meu) cat de multa perspectiva pot, fiindca le va fi greu cand se vor lovi de sistem; altcineva e convinsa ca lumea ei nu are sens (de fapt nu e convinsa, dar vrea sa o conving eu ca are ); cineva face rochii colorate cu carioca, in timp ce altcineva povesteste ce fain a fost intr-un loc unde nu voia sa mearga (cu mine >:) ).

Si cumva, toate acestea se potrivesc ca niste piese de puzzle intr-un tablou minunat colorat care e viata mea de acum.

Cu cat ma uit mai atent, cu atat mi se pare mai mult ca exista o logica in toate. Situatiile in care ma infurii – traite fix ainainte de inceperea seminarului despre furie; explicatia despre abandon si tradare venita de unde ma asteptam mai putin, dar exact cand incercam sa o aflu; cele doua saloane – de frumusete interioara (IN-LIGHT) si exterioara (DE-LIGHTS)  – apartinand LUMINitei; felul in care traiesc acum aceeasi experienta (de a fi singura, la o formare de o saptamana, in Bucuresti) – atat de diferit de acum cinci luni – eu insami fiind intr-o etapa diferita…

Stiu cat de absurd, de ireal, de revoltator, de fals, de ciudat poate parea asta cuiva care sufera, care se victimizeaza, caruia ii este greu, care nu intelege (cum mi se pare si mie cand sunt intr-una din etapele respective).

Insa acum, asta seara, o sa dau voie lumii sa “fall into place”. Fiecare parte, oricat de mica.

Si pana una-alta, o imagine frumoasa de pe un blog frumos: