Irina Şubredu

LIFECYCLE:

This is a special bike that’s not very good at listening to excuses, so it takes you exactly where you really want to go & if you kick & scream it makes you pedal harder & go up steeper hills until you’re too out of breath to complain & after awhile, if you’re lucky, you start to see that it doesn’t really matter if you laugh or cry, because it just wants to ride like the wind!*

* from Storypeople, pentru ca e povestea zilei de azi, pentru ca asa ma simt acum si pentru ca am vazut azi pe cea mai apriga ninsoare doi biciclisti plimbandu-se ca si cum ar fi fost miezul verii.

Sunt in Bacau, in primul popas de noapte al Caravanei; ma pregatesc sa-mi incurajez echipa in marele campionat de impartit pliante / licee, la capatul unei zile in care am avut prezentari in cinci licee din alt oras.

Cu 12 ore in urma eram la mine acasa – lucru care privit acum, de aici, pare aproape incredibil. Cu 24 de ore inainte, eram in casa parinteasca, imi imbratisam bunica in viteza; cu 43 de ore in urma, semnam in calitate de martor in registrul Starii Civile.

Fascinant sport, jocul cu timpul, si de urmarit, si de trait!

Stiu de mult ca mi-e greu sa-i las pe ceilalti sa urmeze drumul lor, mai ales cand am impresia ca vad un drum mai scurt si mai usor pentru ei, mai ales cand ceilalti imi sunt nu doar foarte apropiati, ci si “ai mei” cumva.

Dar pana de foarte curand nu mi-am dat seama cat de DES fac asta cu ei si cat de MULT tin sa faca ASA cum le spun eu ca “e bine” si nu altfel.

Oamenii din viata mea trec prin momente dificile, au lupte de dus, furtuni de infruntat (sau numai cate-o zi mai innorata) – si primul meu impuls, fara exceptie aproape, este sa cantaresc din ochi situatia si sa vad “drumul” mai departe. Apoi astept pana se aude invariabil intrebarea: “tu de ce crezi ca se intampla asta?” sau “si eu acum ce fac?”.

Ma tem ca nu am un final intelept la postul asta. Ma tem ca n-a trecut suficient timp ca sa “vad drumul” mai departe (drumul meu, de data asta…). Ma tem ca abia am deschis usa unui beci plin de panze de paianjen si miros de mucegai – care poate odata era o camera de oaspeti minunata, dar acum e doar aglomerat, intunecat si murdar si asteapta – probabil – sa-mi pun blugii rupti si cizmele de cauciuc si sa fac o curatenie zdravana. Ma tem ca acum nu-mi doresc decat sa ma rezem de un perete, sa ma adun, sa respir si sa capat un pic de perspectiva. Si poate intre timp, sa intreb la randul meu “si de ce crezi ca se intampla asta?“. Sau chiar “si eu acum ce fac?” .

O sa scriu scurt si luminos despre intalnirea familiei SPER la care am mers ca si oaspete – “ca sa-l cunosc pe Adrian - in carne si oase” – mi-am spus eu, fiindca aveam nevoie de un pretext.

O sa scriu despre cladirea Facultatii de Psihologie din Bucuresti, aurie si calda pe interior, in care pentru trei zile m-am simtit ca acasa, si cand ma plimbam pe holurile ei ascultand muzica si cand stateam in amfiteatrul Radulescu-Motru putand, daca intindeam mana, sa ating oameni ale caror carti mi-au deschis usile psihologiei, acum 11 ani (Irina Holdevici, Mihaela Roco, Ion Mînzat), uimita ca oamenii acestia sunt reali si se afla la doua respiratii distanta de mine.

O sa scriu despre “mama Mitrofan“, in fata careia imi scot si acum in gand palaria,  omul al carui har te cuprinde pe loc, care a reusit sa ma tina “lipita” de povestea ei – pe care cu mari emotii o citea de pe niste foi printate – poveste care simteam cum se revarsa direct din inima in inima.

O sa mai scriu despre oamenii aceia tineri care au curajul sa exploreze domeniile care ii pasioneaza, indiferent daca sunt domenii noi sau carari nebatute si despre cum curajul acesta se datoreaza de multe ori unei in-curaj-ari (dupa care tanjesc adesea si pe care nu mai stiu unde s-o caut…) .

O sa scriu despre cum experienta aceasta mi-a trezit dorinta si entuziasmul de a pune din nou mana pe CREION. Acela cu care imi scriu viitorul. Si a incepe sa astern pe “hartie”: “asa…” si “asa…” vreau sa fiu si eu. Cand voi fi… MARE.

(Despre Adrian n-o sa scriu (ca am vorbit destul). O sa-i multumesc doar, in soapta, ca mi-a dat vreo doua… raspunsuri. Si mi-a insinuat in minte o noua serie de intrebari).

Undeva foarte apoape de “casa” exista un culoar secret catre Tara Zapezilor – pe care, daca esti destul de norocos incat sa ai prieteni cu idei si destul de flexibil incat sa accepti o schimbare de planuri de pe o ora pe alta – il treci.

Ajungi intr-un taram aproape magic, din povestile de la gura sobei, cu copaci plini de cuiburi de vîsc, conturati hotarit pe fundalul alb – de la zapada si ceata dulce ca laptele care invaluie tot.

Apoi s-ar putea ca omul care conduce “masina-si-mai-mare” Toyota si care este si el un copil un pic mai mare, cu chef de joaca – sa faca dreapta brusc, prin padure, printre copaci, pe unde nici macar nu e drum; si s-ar putea ca zece minute mai tarziu sa opreasca “un minut, sa iesiti la aer curat” si asta sa se transforme intr-o bataie cu zapada “ca-n liceu” si o incercare de grup de a construi un om de zapada – din bulgari mari, dati de-a rostogolul si ridicati – odata – cu “hei-rup”.

Si apoi, multe (prea multe) ore mai tarziu, prin fata altei masini decat cea cu care ai venit – si in care incap 8 oameni, din care trei in portbagaj (sau in “sectorul prezidential”) – sa treaca nonsalante, exact ca la ele acasa, niste caprioare.

Cand citesc ceva ce imi place tare mult, mi se face pofta sa scriu, asa cum – cand primesc foarte multa dragoste, ma apuca un chef nebun sa dau dragoste inapoi.

Mi-e drag sa stau cu oamenii. Sa stau de vorba, sa le aud povestile. Sa ii scot la un ceai (pe cei care nu beau cafea), la un capucino – pe cei care stiu sa se rasfete, la un coktail pe cei care nu stiu sa se premieze sau la o cafea pe cei foarte foarte speciali – si sa le ascult povestile. Uneori ma opresc, ma uit la ei si zambesc – fiindca mi-e asa de drag sa fiu acolo.

Lucrul pe care il invat acuma e cum sa-mi schimb papucii. Nu cum sa port tot felul de papuci, fiindca asta stiu deja. Stiu cum sa-i port pe cei cu toc, eleganti si scortosi, si pe cei seriosi, cu botul patrat, care nu stiu sa zambeasca, pe cei comozi, de sport, pe care te poti baza; sandalele sexy cu berete visinii in care imi place sa fiu admirata si pe cei calzi-calzi, care au tot timpul in interior un smiley pe care nu-l stie nimeni (il stiu numai eu si asta ma face si pe mine sa zambesc continuu). Stiu cum sa-i port. Acum invat cum sa-i schimb cat mai usor cu putinta.

Intr-un fel viata mea de acum e ca o zi de vineri, inaintea week-end-ului.

Uneori mi-as dori sa-mi spuna si mie cineva ca ceea ce-mi doresc s-ar putea sa se-mplineasca. Sa ma-ntrebe ca la orice program cretin “are you sure…?” .

Pe de alta parte Alma zice ca daca dorintele se-mplinesc inseamna ca te poti descurca. Cu manifestarea lor, vreau sa spun. Nu?

“Se facea ca fixam în pioneze
inimile noastre puse la zid,
apoi luam distanta regulamentara
atenti să nu ne prabusim cu plutonul în vid.

Puneam arma la ochi,
cine-ar mai putea să ne minta?

Suntem gata, suntem gata cu totii
să tragem la tinta!”

O poezie de-a lui Daniel Dragan pentru o persoana apropiata mie (stie ea cine). Pentru ziua de azi, ziua de ieri si ziua de alaltaieri. Si toate zilele cand are de gand sa mai uite.

Scaunul de la măsuţa mea de machiaj – rasturnat. El cocoţat pe picioarele scaunului, într-un echilibru precar. Se întinde “numai un pic, să mă uit la clămiţa aia“. Taică-su, panicat, îl ia de acolo pe sus, fără să mai dea explicaţii.

Fuge în camera lui, supărat-foc, cu lacrimi de crocodil înnodate în barbă:

“M-am supărat pe tati, că m-a luat de acolooooo“.

Eu, pacifistă:

“Puiu, tati s-a temut că ai să aluneci de pe scaun şi ai să cazi”

El, mirat, se opreşte din plâns. Mă priveşte cu ochi mari, ca şi cum abia acu’ află “raţionamentul” nostru de adulţi:

“S-a temuuut?? Mami, DAR SUNT DEJA BAIAT MARE. Nu mai alunec de pe scaun!” (!!!)

Later edit: Bunica lui care nu stă bine cu inima, poate fi liniştită: copilul e bine. (Mai ales acum, că l-am dat jos şi de pe pervaz… )

De cate ori traiesc cate o experienta minunata care ma scoate din cutia vietii mele de zi cu zi, imi pun aceeasi intrebare: “de ce nu fac asta mai des, cand pare sa fie mereu atat de simplu?”.

Si uneori, daca sunt suficient de desteapta, cand ma intorc, cutia vietii mele de zi cu zi se extinde putin si sintagma “viata reala” incepe sa numeasca ceva mai bogat si mai plin. Ca acum, de exemplu…