Irina Şubredu

Ca tot m-a acuzat Dia ca de obicei scriu “so damn cheerful”, m-am decis sa impart cu voi emotia altor feluri de a te uita la experienta de a fi parinte.

Philip Larkin: This be the verse – in intregime, ca e scurta (si intensa):

They fuck you up, your mum and dad.

  They may not mean to, but they do.

They fill you with the faults they had

  And add some extra, just for you.

But they were fucked up in their turn

  By fools in old-style hats and coats,

Who half the time were soppy-stern

  And half at one another's throats.

Man hands on misery to man.

  It deepens like a coastal shelf.

Get out as early as you can,

  And don't have any kids yourself.

Si un fragment din Prayer befor birth a lui Louis MacNeice:

I am not yet born; O fill me

With strength against those who would freeze my

     humanity, would dragoon me into a lethal automaton,

        would make me a cog in a machine, a thing with

           one face, a thing, and against all those

              who would dissipate my entirety, would

                 blow me like thistledown hither and

                    thither or hither and thither

                       like water held in the

                          hands would spill me.

Let them not make me a stone and let them not spill me.

Otherwise kill me.

Restul, aici.

LIFECYCLE:

This is a special bike that’s not very good at listening to excuses, so it takes you exactly where you really want to go & if you kick & scream it makes you pedal harder & go up steeper hills until you’re too out of breath to complain & after awhile, if you’re lucky, you start to see that it doesn’t really matter if you laugh or cry, because it just wants to ride like the wind!*

* from Storypeople, pentru ca e povestea zilei de azi, pentru ca asa ma simt acum si pentru ca am vazut azi pe cea mai apriga ninsoare doi biciclisti plimbandu-se ca si cum ar fi fost miezul verii.

O sa scriu scurt si luminos despre intalnirea familiei SPER la care am mers ca si oaspete – “ca sa-l cunosc pe Adrian - in carne si oase” – mi-am spus eu, fiindca aveam nevoie de un pretext.

O sa scriu despre cladirea Facultatii de Psihologie din Bucuresti, aurie si calda pe interior, in care pentru trei zile m-am simtit ca acasa, si cand ma plimbam pe holurile ei ascultand muzica si cand stateam in amfiteatrul Radulescu-Motru putand, daca intindeam mana, sa ating oameni ale caror carti mi-au deschis usile psihologiei, acum 11 ani (Irina Holdevici, Mihaela Roco, Ion Mînzat), uimita ca oamenii acestia sunt reali si se afla la doua respiratii distanta de mine.

O sa scriu despre “mama Mitrofan“, in fata careia imi scot si acum in gand palaria,  omul al carui har te cuprinde pe loc, care a reusit sa ma tina “lipita” de povestea ei – pe care cu mari emotii o citea de pe niste foi printate – poveste care simteam cum se revarsa direct din inima in inima.

O sa mai scriu despre oamenii aceia tineri care au curajul sa exploreze domeniile care ii pasioneaza, indiferent daca sunt domenii noi sau carari nebatute si despre cum curajul acesta se datoreaza de multe ori unei in-curaj-ari (dupa care tanjesc adesea si pe care nu mai stiu unde s-o caut…) .

O sa scriu despre cum experienta aceasta mi-a trezit dorinta si entuziasmul de a pune din nou mana pe CREION. Acela cu care imi scriu viitorul. Si a incepe sa astern pe “hartie”: “asa…” si “asa…” vreau sa fiu si eu. Cand voi fi… MARE.

(Despre Adrian n-o sa scriu (ca am vorbit destul). O sa-i multumesc doar, in soapta, ca mi-a dat vreo doua… raspunsuri. Si mi-a insinuat in minte o noua serie de intrebari).

Cred ca majoritatea celulelor mele dorm deja. Sunt obosita-obosita-obosita.

Dar e atat de bine-bine-bine cum n-a mai fost de mult.

Nu, bine a mai fost. A fost. A tot fost, si este.

Dar e… plin, plin-ochi. De experiente multe, intense si diverse.

O sa ma duc sa vars paharul – in vise; sa fac loc pentru maine. Si apoi pentru inca un maine. Si pentru inca un maine…

Teo are o vorba cand trece printr-o perioada mai aglomerata. Zice: “nu m-am mai intalnit de mult cu mine…“.

Daca luna octombrie este luna mea favorita, atunci noiembrie e cea mai antipatica luna pentru mine: este friguroasa, intunecata si uda.

Am pe usa oameni de zapada cu caciulita si manusi si la consiliere oameni de lumina cu sclipiri calde in ochi.

Mi-e bine cand ma asteapta sotul meu cu mancare calda acasa, cand cate un copil imi recunoaste vocea de la trei camere distanta si cand sunt mandra tare de sora mea.

La capitolul realizari (daca ar exista unul) as trece un training de duminica – cu niste copii faini adusi de AIESEC, felul in care mi-am pescuit copilul cand s-a avantat in piscina, precum si cate o conversatie prietenoasa cu un om cu care altadata ma luptam cu orice ocazie.

Afara e prea frig, inauntru e prea cald si eu sunt suspendata intre, cu Andries in urechi, Nuţă in ochi si-o cana de cafea cu dragoste din care beau in ultimul timp prea multa.

O zi de milioane… de nervi si de raze de soare. De bucurii si de enervari inutile. De zambete de copil si de frustrari. De veselie si de seriozitate. O zi ca toate zilele…

Si o seara carturesciana.

Mai jos, “Rana“. Pentru cine are urechi de auzit…

“vai mie, rana s-a închis
vai, sângele s-a uscat
şi a facut coajă.
oh, doamne, m-am vindecat!

de-acum o să mă mestece fericirea
o să ma sfârtece seninatatea
şi nebunia care a fost n-o să mai fie de-acum niciodată,
nu, n-o să-i mai sărut umarul.

viaţa o să-mi treacă în pace şi armonie
cu lecturi bogate, cu mese regulate.
sănătatea o să-mi mănânce plămânii.
raţiunea o să-mi sfâşie creierul.

vai, rana, rana mea dragă
rană plăcută vieţii mele
rană pentru care am trăit, pe care mi-am zgândărit-o cu unghiile
s-a închis. oh, doamne, sunt vindecat!

şi niciodată febra n-o să-mi mai aprindă
veioza vieţii până la ars.”

Cam asta…

P.S.:

şi adesea neînţelegerile sunt provocate de una din trei cauze: prea puţină dragoste, prea puţin somn, sau prea puţină ciocolată.

Povesteam cu Manuel azi despre conceptiile de viata ale parintilor nostri.

Despre faptul ca cei mai multi oameni nu ies niciodata din cele doua tipare: a fi exact ca parintii sau a fi exact opusul lor.

Despre cum fiecare adult are in el un copil de trei ani cu genunchii juliti pe care nu-l ia nimeni in brate.

Despre indoiala daca noi vom putea respecta deciziile fiului nostru , indiferent daca suntem sau nu de acord cu ele (mai ales daca nu suntem de acord).

Despre cum faptul ca Bogdan nu plange cand plecam este un semn de echilibru emotional, nu de indiferenta.

Despre cum, bineinteles, “noi stim mai bine”.

Asa cum el, copilul blond cu carlionti, o sa “stie mai bine”. Si o sa urce mai sus. Si o sa vada un cer la care noi nici nu visam.

Ceea ce, intr-un mod cu totul aiuritor, ne umple de mandrie, nu de regret .

Mi se intampla sa constat ca noi, oamenii, luam prea des de buna lumea pe care o vedem. Asa cum luam prea des de bune lucrurile despre care ne invata scoala… si cine… ne mai… invata. Si uite-asa s-a (mai) facut de-o lista. A “lucrurilor” in care nu cred.

nu cred ca trebuie sa fie greu ca sa fie bine. nu cred ca viata e grea. nu cred ca te “pedepseste”. nu cred ca trebuie sa suferi.

de fapt, nu cred in “trebuie”. Cred ca tot ce “trebuia” sa facem, am facut deja; restul e optional. cred ca ne ascundem prea des in spatele lui “trebuie” si “nu se putea altfel”.

nu cred in statistici. nu cred ca ele spun ceva despre viitor. decat daca cineva decide sa faca din ele viitorul sau.

nu cred in responsabilitate. in responsabilitatea pentru felul in care se simt ceilalti. pentru deciziile pe care le iau ei. nu cred ca ideea e sa asteptam sa vina altcineva care sa ne “faca fericiti”.

de fapt nu cred in a astepta sa faca celalalt primul pas. spre intelegere, spre comunicare, spre impacare. spre dragoste.

nu cred in lipsa si nu cred in limite. altele decat cele pe care ni le alegem singuri.

nu cred ca avem vreodata mai putin decat meritam sau mai mult decat putem duce.

nu cred in descurajarea celor din jur (“ca sa evite dezamagirile”). cred ca descurajarea e un delict si ar trebui pedepsita prin lege.

nu cred ca oamenii au nevoie sa fie “reparati”, salvati, imbunatatiti, iertati. cred ca ajunge sa-si aminteasca tot mai mult cine sunt.

nu cred ca ceilalti ne vor raul. nu cred ca vor sa ne minta, sa ne insele, sa comploteze impotriva noastra.

si nu cred ca suntem niste cartite aruncate la voia intamplarii intr-o viata asupra careia n-avem niciun control, lasate sa fim victimele circumstantelor, dezastrelor, sefilor rai, secretarelor acre si vecinilor absurzi.

Eu cred ca suntem niste creatori minunati si puternici ai propriilor vieti si ai unei lumi mai bune, ca Universul intreg ne iubeste si abia asteapta sa ne ajute sa ne punem ideile in aplicare.

“Dar aceasta este o alta poveste si va si povestita altadata…”

… ANYTHING  you say can AND WILL be used against you, as soon as possible.

Exemple:

A: CATEGORIA “AI ZIS, AI ZIS!”

“Puiu, da-te jos de pe laptopul lui tati! Este al lui si numai tati umbla la el!”
(jumatate de ora mai tarziu, incercand sa ascult melodia castigatoare la Eurovision – pe laptop)
“Mami, parca ai spus ca numai tati umbla la el ;;)  ”

(Agatat de gatul ma-sii, da un pup, indelung asteptat. Eu):
“vaaai, ai topit-o pe mami”
( a doua zi, incercand sa-l imbracam):
“Puiu, vino aici”
“Da’ daca vin acolo, te-am topiiiit? ;;) “

B: CATEGORIA “NU-I CUM ZICI TU, E CUM ZIC EU!”

“Mami, ma urc in “blioteca” ta sa iau niste carti”
“puiu, acolo sunt cartile lu’ mami. tu ai carti in camera ta”
“NU. alea sunt cartile taaale. si astea din blioteca sunt ale mele!”

C: CATEGORIA “AVEM O LIBERTATE. CE FACEM CU EA?”

“Sunt suparata pe tine”
“NU esti suparata pe mine!”
“Puiu, nu poti spune tu ce simt eu! fiecare este LIBER sa decida privind sentimentele lui!”
(delibereaza cateva secunde apoi):
“Bine. Atunci EU NU SUNT SUPARAT pe tine” (!!!!)

Cu toate astea, sa NU spui nimic, nu e o optiune.

O lume in care e nevoie de un proces de pregatire ca sa fii parinte ni s-ar parea ca ne ingradeste. Dar niciun examen de admitere, niciun concurs pentru un job, nicio evaluare a finantatorului nu cere atatea de la tine (tot ce ai mai bun, practic!) – cum o face un dialog (orice dialog) cu copilul tau.

Care copil pariez pe orice ca iti cunoaste absolut toate inflexiunile vocii, toate ticurile, toate slabiciunile, cele o mie de feluri de a reactiona la aceeasi situatie. N-o face ca sa te testeze (desi te testeaza, tot timpul), n-o face ca sa-ti incerce limitele (desi te impinge pana si dincolo de ele), n-o face ca sa te manipuleze (desi daca ii iese, e perfect).

Ci pentru ca asteapta de la tine sa-i arati lumea, cum se vede ea prin ochii tai.

Daca o gasesti amenintatoare, se va teme si el. Daca o gasesti agresiva, se va lupta si el. Daca o gasesti nedrepta, se va plange si el.

Dar daca tu gasesti ca mai merita o sansa, va crede si el; daca tu vezi lumina din lume, o va vedea si el; daca gasesti loc pentru imaginatie si vise, va indrazni sa viseze si el. Iar daca tu reusesti s-o iubesti, o s-o iubeasca si el.

Asa ca nu, nu ai dreptul sa taci, cand vine vorba de copilul tau (desi cateodata ar fi cel mai simplu). Ai responsabilitatea sa VORBESTI. Cu el. Sa pui lumea in cuvinte, pentru el. Sa-i faci cunoscute emotiile, fricile si bucuriile.

Si Dragostea, mai ales Dragostea.

Tineam in brate ieri una dintre prietenele cele mai dragi mie, cand am auzit-o spunand “as vrea sa invat odata toate astea. si gata. sa fie o data pentru totdeauna” (astea = “principiile” care te ajuta sa-ti fie bine acolo unde esti).

Si in prima clipa mi-am amintit de cate ori mi-am dorit acelasi lucru. De cate ori mi-am dorit ca odata ce am descoperit cum sa ajung in locul unde totul e bine, unde in sufletul meu e armonie si ca urmare in lumea mea e armonie – sa pot ramane acolo. Sa pot ramane acolo mereu. In fiecare moment din zi.

Odata ce am descoperit ca orice ma doare e vindecabil cu dragoste – sa ma pot vindeca instantaneu de fiecare data.

Odata ce am descoperit ca daca nu ma tradez eu, nu reuseste sa ma tradeze nimeni – sa-mi amintesc asta tot timpul.

Odata ce am descoperit ca asa cum sa iubesc este o alegere – si sa ma simt ranita este o alegere; sa ma simt abandonata este o alegere; sa simt ca nu ma pot baza pe nimeni este o alegere – sa-mi amintesc ca toate aceste alegeri as putea sa nu le fac.

Mi-am dorit si eu de multe ori exact acelasi lucru: sa fie “o data si gata“. Si “pentru totdeauna”. Sa nu mai uit. Cand uit, sa nu mai fie atat de greu. Iar cand imi amintesc, sa imi amintesc mai repede. Si sa nu o iau mereu de la capat, asa cum simt ca fac uneori.

Dar acum stiu: ca odata ce ai invatat drumul, e mereu mai usor. Ca oricat de putin timp petreci acolo unde e bine, mai mult bine e deja pe drum.  Ca intervalul dintre uitari e mereu mai mic. Iar dragostea regasita este mereu mai mare.

Si ca asa cum nu ai pretentia sa te speli – “o data si gata“; sa faci curat “o data si gata“; sa mananci “o data si gata” sau sa dormi “o data si gata“, nu vad de ce ai spera sa faci drumul spre dragoste “o data si gata“. Nu, e un drum de facut in fiecare zi (uneori de patru mii cinci sute de ori in aceeasi zi). Oricand ai libertatea sa nu-l faci. Si tocmai in asta sta jumatate din farmecul lui  .