Irina Şubredu

Desi sunt, cum spuneam, un om care stie ca a facut un lucru bine dupa sentimentul interior (si ca a facut un lucru mai putin bine asisderea), de cand ma stiu, aprobarea adultilor semnificativi m-a motivat. Am “orbitat” mereu in jurul unei persoane “mai mari”, mai pricepute si mai intelepte, cautand uneori un sfert de privire care sa-mi dea o idee despre destinatia drumului pe care ma aflu.

Nu-i nevoie sa ma gandesc decat cateva clipe, si in minte imi rasar chipuri ale oamenilor care si-au pus amprenta asupra mea intr-un fel sau altul. Cum este Elena Nicodim. Sau Petru Rotaru. Sau Maricica Andrei. Sau Ion Dafinoiu. Sau Luminita Iacob.  Oameni al caror nume nu-l pot pronunta nici in gand fara sa pun in fata “domnul” sau “doamna”. Mai tarziu, am scris o scrisoare deschisa lui Mos Craciun, sa-mi trimita un mentor; sau am cautat sa obtin de la oameni care mi-au obtinut admiratia prin ceea ce au scris – mai mult decat ofera in mod normal tuturor cititorilor – adica textele lor: am incercat sa obtin un feed-back direct, prin comentarii pe blog sau prin emailuri; sau am mers sa-i cunosc in carne si oase (asa cum am facut cu Lise, cand a venit la Bucuresti).

Abia in seara asta, la un capucino, am inceput sa inteleg ca aceasta cautare a mea are in ea tot un fel de neincredere puerila (ca in cartea lui Yalom “mama, e bine?”; “tata, cum ma descurc?”): ca si cum as astepta vesnic sa vina cineva si sa valideze ceea ce fac sau ceea ce sunt. Ca si cum ceea ce fac si ceea ce sunt nu are valoare daca cineva mai “mare”, mai priceput si mai intelept nu vine sa spuna “da, este bine; este bine ce faci; da, te descurci bine”.

Si abia in seara asta am inceput sa ma gandesc… sa ma intreb… dar daca? Daca ideea NU e sa tin cu dintii de a-mi gasi un mentor? Daca ideea e sa-mi dau seama singura? cum “functioneaza” lumea, ce e “bun” pentru mine, cand sa spun celorlalti ce-mi trece prin cap si cand sa tac, cand sa ies din tipare si din conventii si cand sa raman in ele? Daca ideea este sa experimentez singura niste lucruri si sa inteleg pe pielea mea cum functioneaza?

Tot Yalom zice ca o terapie buna te invata sa devii propria-ti mama si propriul tau tata; si o supervizare buna – sa devii propriul tau terapeut. Si pentru prima data in seara asta am inceput sa ma gandesc ca poate ar fi cam timpul… Sa incep sa ma privesc pe mine insami ca pe o fiinta intreaga, completa. Care nu are nevoie de aprobare ca sa existe. Nici ca sa iubeasca. Nici ca sa ofere Universului darurile sale. Si care se poate bucura in fiecare zi de vantul vietii in panze; care poate folosi ocaziile in care descopera ce nu-i place pentru a se decide ce vrea; care poate pune mana pe pensula chiar daca nu stie sa picteze “corect”; care pote zambi soarelui si poate scoate limba la luna; sau invers; in functie de chef. Si cine stie ce se poate intampla…

Varianta scurta si simpla a povestii e asa: am gasit un blog din care am tot citit azi si care imi da o stare… cam ca balonul cu heliu al lui Bogdan, pe care imi tot vine sa-l trag de sfoara sa revina “pe pamant” (dar cred ca fac asta numai fiindca imi place la nebunie cum se incapataneaza sa se ridice inapoi…).

(acum realizez ca numele blogului si starea mea au ceva in comun azi e o zi a coincidentelor…)

Blogul e asta si mi l-a trimis aseara Mari, dupa ce l-a gasit si ea “intamplator”, citind un ziar pe care nu-l citeste aproape niciodata. Acolo, Laura Campean povesteste aventura ei in Picaranga, un paradis din Bahia, Brazilia – gasit, cum spune si ea, dupa ce mai intai a inceput aventura descoperirii paradisului interior. Din Adevarul mi-a placut mult Oda pentru Margarita.

* De asemenea, aseara am dat din nou peste pozele din Peru, asa ca starea mea plutitoare are cauze multiple si combinate…

Uneori sa cresti inseamna sa reusesti sa nu te mai plangi de o experienta proasta si sa o vezi ca pe un material servit de viata de-a gata pentru a-ti fi usor sa compari.

Uneori inseamna sa reusesti in final sa spui “nu”-ul ala pe care te tot codesti sa-l rostesti.

Uneori sa cresti inseamna sa faci un lucru pe care il amani de mult prea multa vreme si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori inseamna sa recunosti fata de tine ca o buna parte dintre lucrurile pe care le-ai pus “on hold” – le vei lasa nefacute pentru totdeauna si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori sa cresti inseamna sa ajungi acasa si sa reusesti sa traiesti – un pic – fie si o mica parte din ceea ce ai “predicat” la “servici” si sa fii – fie si pentru cateva clipe – omul care iti doresti sa fii.

Uneori, sa cresti inseamna sa iti dai seama undeva pe traseu ca un drum pe care l-ai facut mereu, iar si iar, a devenit brusc mai usor.

(Prea) deseori habar nu am ce inseamna sa cresti; si ma intreb, si ma dau cu capul de pragul de sus al limitelor mele pe care nu reusesc cu nici un chip sa le depasesc; alteori ma uit cu invidie in “curtea vecinului” unde iarba pare intotdeauna mai verde si cresterea fara doar si poate mai usoara.

Insa uneori – uneori se intampla cate un lucru mic si banal- cate un milimetru de miscare a energiei din care sunt facute lumile (ca in secundele acelea rare cand “prinzi” miscarea minutarului); se intampla uneori ca pentru cate o secunda sa pot privi oamenii, lucrurile si intamplarile – prin ochii dragostei.

Si atunci STIU fara niciun dubiu ce inseamna sa cresti.

“si felul asta al ei de a se afla la ani lumina de tine si apoi de veni deodata foarte foarte aproape, fara sa se miste fizic vreun milimetru – seamana cu tine aici. sa imi dau seama “unde e” numai dupa felul in care ma simt emotional stand de vorba cu ea – apropiata sau indepartata… da, amandoua puteti face asta…”

The secret is not in your hand or your eye or your voice, my aunt told me once. The secret is in your heart. Of course, she said, knowing that doesn’t make it any easier.

*from StoryPeople

because I’m in a “Love you till the end” mood…

Create your own video slideshow at animoto.com.

Cum ar fi o participanta de la training care m-a intrebat daca am doua ceasuri la mine pentru ca am doua timpuri care curg diferit…

Poate ca e toata oboseala acumulata in ultimele cateva zile.

Poate e calendarul meu, pe care scrie azi “daca ai sti ca timpul tau pe pamant este scurt, ce ai face cu ce-a mai ramas din el? fa astazi ceva in acest sens“.

poate este tot ajutorul pe care il primesc si tot cel pe care nu-l primesc; toate datile cand am cu cine vorbi si toate datile cand nu.

Poate sunt momentele cand – pentru a continua sa fac ceea ce fac trebuie sa dau mai incet volumul lumii exterioare si mai tare pe cel al lumii interioare si sa inchid ochii la dizarmonii.

Poate sunt toate datile cand nu stiu sa fiu acolo cum ar trebui si aleg sa nu fiu acolo deloc desi stiu din clipa unu ca nu este alegerea buna si nici logica; toate datile cand nu pot sa nu critic desi stiu ca celalalt asteapta de la mine o incurajare; toate cand tac si nu spun as vrea sa spun, cand ma dau cu un pas in spate in loc sa imbratisez, cand mana se intinde spre celalalt numai in mintea mea, iar in realitate ramane nemiscata, cand cer in loc sa ofer, desi am ce sa ofer si nimic nu m-ar face mai fericita.

Poate ca melodia asta pe care o ascult pe repeat creeaza emotii care nu sunt acolo si e doar imaginatia mea hipersensibila cea care scrie randurile astea. Sau poate nu.

Mi-e dor sa fac o plimbare lunga cu tine – in haine de casa, rugandu-ne sa nu ne intalnim cu nimeni cunoscut pe drum, tinand intr-o mana un pahar de capucino de la tonomat – care face ca mana mea sa fie pe o parte fierbinte, pe o parte inghetata – iar cu cealalta mana sa te tin de brat, in timp ce tu cari sacosa cu chestii cumparate si te prefaci ca nu e grea deloc.

Am stiut ca mi-e dor de tine putin cand m-am trezit citind povesti de pe dearoldlove cu gandul la tine. (Nu stiu daca asta iti raspunde la intrebari sau nu, dar e tot ce pot sa spun deocamdata…).

Pentru ca nu exista in fiecare zi conferinte ca asta, si pentru ca o parte din mine simte nevoia sa invete tot timpul,  “scoala” mea arata zilele astea in multe feluri.

Seara, intru in sala de clasa a cartii acesteia (pe care am primit-o cadou acum cateva zile). Irvin Yalom e un profesor ciudat, care face multe lucruri altfel decat le-as face eu si are multe credinte diferite, insa gasesc fascinante povestile lui din “Mama si sensul vietii”, intr-un fel ca pe studiile de caz pe care nu le-am avut in clasa a X-a, in alt fel ca pe lectura care imi pune mintea la lucru in loc s-o lase sa se atrofieze.

Cand am un pic de timp liber si – preferabil – companie (a copiilor din Alexa 2k10 sau, mai nou, a Madalinei) – vad cate un episod din “Lie to me” – serial in care, dand la o parte doza de comercial, am gasit cateva franturi de “altceva” educativ, care ar trebui sa se predea la Facultatea de Psihologie – inca din anul I.

Si cateodata – mult mai rar decat mi-as dori, daca astrele se aliniaza potrivit, daca programele noastre se sincronizeaza, se poate sa invat cat un curs de-un semestru (despre educatia incluziva, despre surditatea congenitala si intelect, despre rostul evaluarii sau chiar despre noua lege a invatamantului), de la Teo. Si despre dragoste s-ar putea sa invat…