Irina Şubredu

LIFECYCLE:

This is a special bike that’s not very good at listening to excuses, so it takes you exactly where you really want to go & if you kick & scream it makes you pedal harder & go up steeper hills until you’re too out of breath to complain & after awhile, if you’re lucky, you start to see that it doesn’t really matter if you laugh or cry, because it just wants to ride like the wind!*

* from Storypeople, pentru ca e povestea zilei de azi, pentru ca asa ma simt acum si pentru ca am vazut azi pe cea mai apriga ninsoare doi biciclisti plimbandu-se ca si cum ar fi fost miezul verii.

O stiu de cand avea cateva zile. Aveam o rochita tricotata, cu manecile albe, pieptul albastru si fusta rosie – cand m-am dus s-o cunosc. Atunci, ca si acum, familia nu avea voie sa “intre la copil”, sa-l tina in brate (poate pana se va naste copilul copilului meu, lucrul asta se va schimba) – asa ca mama (mama mea) – ne-a aratat-o de la balcon.

Cand a venit acasa era carliontata, cu faţa boţită, si plangea tare. Relatia mea cu ea a debutat sub indicatia parentala “ochii si fata!”. Aveam trei ani si opt luni atunci. Lucrurile au ramas la fel douazeci si sase de ani mai tarziu.

Baiatul asta pe care si l-a ales a fost motivul unor crize de gelozie cum rar mi-a fost dat sa traiesc – atunci cand mi-am dat seama ca e serios, ca o sa “mi-o ia”. Insa mi-a devenit drag intre timp si am ajuns sa cred ca daca cineva poate avea grija de ea “cum trebuie”, el e acela.

Am fost toata viata sora ei mai mare, cu rol de mama uneori, mai putin ieri seara, cand daramata fiind, cu bateriile terminate, a avut grija de mine cum ai de propriul tau copil; am oprit-o cand a vrut sa plece (“stai cu mine pana adorm!“) si in timp ce adormeam, era inca acolo.

Peste 12 ore se marita. Nu stiu ce sa-i spun. Nu stiu de ce sunt atat de emotionata. Nu stiu unde e linia dintre a-i dori o viata plina de fericire si a-i da voie sa traiasca experientele ei, in felul ei. In fond, tot ce pot sa-i spun este ca voi fi acolo. La fel ca in toti anii de pana acum. Ca voi crede in ea, cum am crezut de cand ma stie. Si ca voi continua sa o iubesc, la fel de mult.

Stiu de mult ca mi-e greu sa-i las pe ceilalti sa urmeze drumul lor, mai ales cand am impresia ca vad un drum mai scurt si mai usor pentru ei, mai ales cand ceilalti imi sunt nu doar foarte apropiati, ci si “ai mei” cumva.

Dar pana de foarte curand nu mi-am dat seama cat de DES fac asta cu ei si cat de MULT tin sa faca ASA cum le spun eu ca “e bine” si nu altfel.

Oamenii din viata mea trec prin momente dificile, au lupte de dus, furtuni de infruntat (sau numai cate-o zi mai innorata) – si primul meu impuls, fara exceptie aproape, este sa cantaresc din ochi situatia si sa vad “drumul” mai departe. Apoi astept pana se aude invariabil intrebarea: “tu de ce crezi ca se intampla asta?” sau “si eu acum ce fac?”.

Ma tem ca nu am un final intelept la postul asta. Ma tem ca n-a trecut suficient timp ca sa “vad drumul” mai departe (drumul meu, de data asta…). Ma tem ca abia am deschis usa unui beci plin de panze de paianjen si miros de mucegai – care poate odata era o camera de oaspeti minunata, dar acum e doar aglomerat, intunecat si murdar si asteapta – probabil – sa-mi pun blugii rupti si cizmele de cauciuc si sa fac o curatenie zdravana. Ma tem ca acum nu-mi doresc decat sa ma rezem de un perete, sa ma adun, sa respir si sa capat un pic de perspectiva. Si poate intre timp, sa intreb la randul meu “si de ce crezi ca se intampla asta?“. Sau chiar “si eu acum ce fac?” .

Este mai usor sa scrii un mesaj de dragoste decat sa sa iei apararea in public celuilalt.

Mai usor sa decupezi inimioare decat decat sa-ti inghiti primele replici taioase pe care le-ai face fiindca cineva a facut o greseala – si sa pui, in loc, intrebarea care te ajuta sa intelegi de ce a facut-o.

Mai usor sa scrii un post cu dedicatie decat sa faci un compliment care ti se cere, cand ti se cere – si cand cel de langa tine are nevoie mai mare sa-l auda.

Este mai greu sa spui “iarta-ma”, decat sa propui o intalnire.

Mai greu sa fii cu totul acolo, decat sa dai o replica plina de invataminte despre ce inseamna sa iubesti.

Mai greu sa spui cuiva care se indoieste de el – “arati minunat” sau “sunt sigura ca ai sa te descurci foarte bine” – decat sa urmezi – cu precizie de minut – un program al unui eveniment, fie el si dedicat dragostei.

Mai greu sa te decizi sa cauti in tine cand ceva nu functioneaza in relatia cu celalalt – decat sa te indragostesti la prima vedere.

Mai greu sa practici iubirea, decat sa predici despre ea. (Stiu asta din experienta tuturor datilor cand fac al doilea lucru in loc de primul, convinsa fiind ca-l fac pe primul de fapt).

Dar numai primul te ajuta sa cresti…

Ce frumoasa e curgerea raului, cand stai pe mal si te uiti la barcile care trec… Iti dai seama de unde vin si unde se duc, care pe langa care va trece, cu ce viteza, care sunt in primejdie sa se ciocneasca, despre care vei povesti maine, care sunt bine carmuite. Si care nu. Carora le va lua o vesnicie sa inainteze un pic.

Dar uneori nu mai esti pe marginea raului. Esti pe barca. Si cand balansul apei iti aduce valuri de neliniste in stomac, cand iti dai seama ca puntea – n-a mai curatat-o nimeni de-un timp; cand descoperi pe barca pasageri clandestini, echipajul ameninta cu greva si se aduna si nori de furtuna la orizont, parca nu mai este la fel de amuzant. Dar e singurul fel in care poti experimenta navigarea.

Ani de zile am fost tare nedreapta cu barbatul meu interior. Nu l-am lasat sa se exprime aproape niciodata. Mi-a fost frica sa conduc – oricare dintre sensuri i l-am da cuvantului; am amanat intotdeauna sa-mi duc la bun sfarsit proiectele; am fost omul care “simte” si “doreste” si aproape niciodata omul care “face”.

Am avut intotdeauna langa mine prietene puternice si active, care au stiut sa schimbe becuri, sa repare imprimante, care au avut permis si masina, care au stiut sa se orienteze in spatiu (si timp); care aveau la ele pixuri si agende si nu se temeau sa dea telefoane (ca sa comande pizza sau sa faca rezervari) si care, desigur, calculau intotdeauna nota de plata cand ieseam in oras.

“Versiunea mea” era ca stau prost cu orientarea, ca nu ma pricep la tehnica, nu pot face calcule in minte; sunt nehotarita cand trebuie sa iau o decizie; ca nu stau prea bine cu memoria, ca sunt slaba, vulnerabila, neajutorata.

In realitate, am fost singura intr-unele dintre cele mai mari aeroporturi, am schimbat patru mijloace de transport ca sa ajung dintr-un oras in altul in Spania, Franta, Germania, Olanda, Belgia, Cehia, Austria sau Grecia, m-am plimbat singura in majoritatea oraselor din Romania – in care nu mai fusesem pana atunci – si nu m-am ratacit niciodata. In realitate, am trecut de pe Dell pe Mac intr-o zi; am folosit functii ale imprimantei care nu stiam ca exista; am scris e-mailuri in franceza; am fost olimpica la matematica. In realitate, vad aproape intotdeauna solutii la majoritatea situatiilor problematice prin care trec eu sau cei din echipele din care fac parte; stiu instantaneu care e decizia cea mai eficienta; pot organiza in doua ore un proiect de doua saptamani care implica douazeci de oameni si imi amintesc perfect ce a spus fiecare dintre ei la intalnirea de data trecuta. In realitate, nu ma intimideaza catusi de putin functia cuiva, fiindca stiu ca in spatele ei se afla tot un om – si cu oamenii stiu si pot sa vorbesc. In realitate stiu ca sunt puternica si ca nu am reusit pana acum sa creez o belea din care sa nu pot iesi.

Barbatul din mine a cam pus piciorul in prag in ultimul timp si a tot vrut sa-si faca simtita prezenta. Sa-l las sa-mi arate ce poate sa faca. Sa vad cat de bine se descurca; sa-l laud mai mult si sa-l nedreptatesc mai putin.

Doar ca acum femeia din mine protesteaza, ca nu  mai are timp pentru ea, ca nu e ascultata, ca-i sunt ignorate limitele si nevoile, si a facut greva, pe rand, cu barbatii din viata ei.

Acu’ stau deoparte frumos si astept sa vad ce se mai intampla…

Cine-a zis ca in capul meu e simplu??

Doamne, cum as mai vrea sa vina cineva si sa scoata din capul meu cele 3 – 4 idei de posturi care mi se invart zilele astea prin cele 3 livre de materie cenusie dintre urechea stanga si cea dreapta – si sa le puna in forma citibila pe care le-as da-o daca mi-as fi revenit dupa ziua de duminica.

Adica exact asa:

… numai ca INVERS.

Undeva foarte apoape de “casa” exista un culoar secret catre Tara Zapezilor – pe care, daca esti destul de norocos incat sa ai prieteni cu idei si destul de flexibil incat sa accepti o schimbare de planuri de pe o ora pe alta – il treci.

Ajungi intr-un taram aproape magic, din povestile de la gura sobei, cu copaci plini de cuiburi de vîsc, conturati hotarit pe fundalul alb – de la zapada si ceata dulce ca laptele care invaluie tot.

Apoi s-ar putea ca omul care conduce “masina-si-mai-mare” Toyota si care este si el un copil un pic mai mare, cu chef de joaca – sa faca dreapta brusc, prin padure, printre copaci, pe unde nici macar nu e drum; si s-ar putea ca zece minute mai tarziu sa opreasca “un minut, sa iesiti la aer curat” si asta sa se transforme intr-o bataie cu zapada “ca-n liceu” si o incercare de grup de a construi un om de zapada – din bulgari mari, dati de-a rostogolul si ridicati – odata – cu “hei-rup”.

Si apoi, multe (prea multe) ore mai tarziu, prin fata altei masini decat cea cu care ai venit – si in care incap 8 oameni, din care trei in portbagaj (sau in “sectorul prezidential”) – sa treaca nonsalante, exact ca la ele acasa, niste caprioare.

“A friend hears the song in my heart and sings it to me when my memory fails.”

Atat am de spus, acum. Poate, in plus, ca nu ar fi trebuit sa-l pun in engleza (citatul, respectiv), fiindca nu-i place cand vorbesc in engleza.

Si ca e ciudat cat de normal mi se pare sa ma sune cand a inghetat teava de apa rece.

Si ca e bine, tare bine sa nu te doara capul. (Asa ai zis sa zic, nu? ).

Si ca nu lucrez bine cu amenintari, ci cu incurajari.

Si ca atunci cand nu pot iubi neconditionat, mai bine nu iubesc deloc.

Si ca iti multumesc ca ai venit, fix cand ma lasa memoria. Si ca mi-ai cantat. Si ca mi-ai amintit. Si ca esti, in viata mea, chiar daca uneori nu-i usor, nici pentru mine, nici pentru tine.

De o saptamana, intalnirea mea cu mine – la inceputul zilei se petrece aici.  In loc de cafea, in loc de 3 in 1, uneori inaintea carnetelului cu multumescuri. Unul dintre autorii mei favoriti – dintre terapeutii mei favoriti – are blog / site.  Pe care scrie cam doua articole noi pe zi. Mai precis pe noapte. Pe care raspunde la comentarii (la majoritatea, anyway). Si scrie cu simt de raspundere, cu umor – dar si cu seriozitate – despre multe dintre temele mele preferate: sincronicitati, educatie, copii, sanatate si boala, cuplu.

Asadar cine mi-a schimbat felul in care imi incep ziua? Eu. Dar ii multumesc lui Adrian pentru prilej.