Daca pana acum plimbarile erau prilej de somn bun la aer curat, recent s-au transformat in pretexte de inventariat nori calatori si pasari trecatoare. Sau invers.
Ia zi tu, Ghinduţă, a depasit vreuna viteza legala? A stationat vreunul mai mult decat era permis?
Codrin, la 12 saptamani, deci.
“Ce-ar fi sa fiu eu Spiridusul lui Mos Craciun? Si.. TU sa fii Mos Craciun?”
(Pentru ca m-a invatat o prietena sa iau, cand copilul e foarte mic, un costum de Craciun – in loc de multe jucarii cu care oricum o sa se joace mult mai tarziu – si sa-i fac poza, ca poza “ramane”, voila!)
Glumesc. Nu e primul. E… sa vedem: al meu – unu; al sor’mii – doi; botezat doi copii – patru; al lui Bogdan – cinci. E al saselea botez.
Primul botez al lui Codrin deci. Ah, nici asa, ca doar nu ne asteptam sa mai fie si altele. Decat daca se converteste la alta religie. Mda. Sa nu deschidem subiectul mai bine.
Sa incercam din nou: BOTEZUL; impresii la cald. Asa.
Se da o mama cu pitici pe creier care crede ca botezul copilului e musai sa aiba loc in acelasi AN in care s-a nascut. El, copilul.
Se da un tata care stie, din experienta ca nu e de luptat cu piticii de pe creier ai sotiei lui.
Se dau doi Nani care stiu sa iubeasca temeinic un copil mic; stiu sa se joace cu el; sa aiba grija de el; sa-i fie aproape; sa se transforme usor in prietenii lui; sa fie – ma rog – cam la un telefon distanta si asta mai mereu.
Se dau niste bunici care incaleca pe-un cal alb si vin in goana catre casa-cu-nepoti.
Se da un preot caruia ii pasa ca-n biserica e frig; si departe; si teritoriu necunoscut copilului.
Se combina toate intr-o atmosfera calda si apropiata, se asezoneaza cu tort cu norisor si fluturasi, cadita mov si apa turnata la radacina unui copac, curiozitate de Frate mai Mare si agenda cu Micul Print – de la Nani pentru copilul mic – iar ce rezulta este una dintre cele mai frumoase experiente de botez pe care le-am trait.
Si da, pozele ni le-a facut Studio Alb. Si nu, copilul nu a plans. Nici macar cand a fost bagat in apa (nu cu capu’n jos, ce-i drept…). Si da, o sa fac un update postului acestuia cand vom primi primele poze.
Pana atunci va las cu Connie Francis – Baby s first christmas
(AH, stiam eu ca e “primul” ceva…) – culeasa via Sabina M. .
Si eu ma duc sa pup copilul, care azi implineste 2 luni. Tot pentru prima data.
“Ci frumuşăl îi băieţălu’ aista mititel, mamî… Da’ CI MAI SAMÎNÎ cu tat-su…!”
(Pam-pam).
Nu-s cel mai mare fan al iernii. (Nici n-as avea cum, cand cea mai frumoasa luna din an mi-e octombrie, cand iubesc fiecare nuanta calda de portocaliu din toamna si castanele coapte si soarele prin frunze, si.).
Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar astia de la Bamboo pun, frate, asa o muzica frumoasa, ca sa tot stai sa cauti materie prima pentru creat hand-made-bucurii mici de daruit de Secret Santa; iar astia de la Nici au facut niste jucarii pentru newborns cu care m-as juca si eu, daca n-ar fi atente vanzatoarele.
Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Bogdan canta asa de frumos “Steaua sus rasare”, ca uit pentru o clipa ca nu mai cred de mult in povestile de adormit copiii.
Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Cookie are asa niste retete usoare de dulce cu mar si scortisoara, ca pana si mie-mi vine cheful sa le fac, si-n casa miroase deodata frumos, a poveste de decembrie.
Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar cand M. imi face ceai cald si bun, de mango si menta, iar L. imi aduce salam de biscuiti si-mi face parul velvet-acaju – incep sa ma inmoi pe dinauntru si aproape ca-mi vine sa zic, vorba cantecului,
“and since we’ve no place to go,
let it snow, let it snow,
LET IT SNOW!“
Photo source.
Tinandu-te strans in brate asta-seara, in timp ce te hraneam, mi-a dat prin cap: tu n-o sa-ti amintesti clipa asta; iar eu n-o s-o uit.
Clipa asta, cand esti in bratele mele. Si esti caldut. Si moale. Si atat de mic, ca bratele mele te pot cuprinde, din crestet pana-n talpi. Si e semi-intuneric. Si bine. Si eu te hranesc. Si te mangai incet. Si zambesc cu ochii intredeschisi.
Tu o sa cresti, o sa pleci in lume; o s-o explorezi si – intr-o zi – cuceresti. Apoi o sa adormi tinand in brate o fata, o femeie, apoi poate intr-o noapte – pe copilul tau.
Si n-o sa-ti amintesti clipa asta. Iar eu n-am s-o uit.
Photo source.
Poate ca te mai tin in brate cateva minute in plus dupa ce ai terminat de mancat, ca sa-ti pot mirosi parul, fiindca mi se pare cel mai heart-melting miros de pe pamant.
Poate ca te mai tin pe umar cateva minute dupa ce ai scos aerul, fiindca stai in pozitia in care imi e cel mai usor sa iti sarut obrajii.
Poate ca rad de tine uneori, cand esti asa grabit sa-ti primesti portia de mancare, fiindca pari ca ai fi in stare de orice.
Si poate ca in soapta, cand nu e nimeni atent, iti spun pe tot felul de nume nastrusnice; cum ar fi “Ghinduţă” sau “Ghemotocel” sau “Obraji calduti”.
Si poate ca ma bucur un pic mai mult de tine, stiind mai mult decat inainte, mai mult decat cand am facut asta prima data, ca timpul trece repede si ca minunile astea de momente merita traite acum.
Poveste in soapta
cu unele (vagi) acorduri de surle si trambite
Cel mai greu mi-e sa incep de undeva povestea despre Codrin; nu stiu de unde, oricat incerc, oricat astept ca timpul sa puna ordine in ganduri, in emotii, in trairi.
Sa incep de la scrisoarea pe care i-am scris-o inainte sa vina, explicandu-i ce fel de mama sunt, ce fel de familie il asteapta, ce ii pot oferi (si ce nu); sa incep de la the leap of faith – din seminarul de la Dijon – de care am avut nevoie ca sa pot face asta din nou.
Paranteza rotunda: sa ai un copil inseamna intr-adevar sa ai curajul sa te uiti cum inima ta iese din piept si se plimba nestingherita pe-afara. Dar cata inconstienta iti trebuie ca sa faci asta INCA o data, cand stii deja ce inseamna??
Povestea lui Codrin, ziceam, nu stiu cand si nici cum s-o incep. Poate fiindca a inceput-o el singur cand si cum i-a venit bine.
Pe lume a venit in luna mea preferata, in luna care e pentru mine cea mai frumoasa din an, octombrie, in ziua de nastere a tatalui lui, pe 24. In carne si oase – prima data l-am auzit, vazut si mai ales simtit cand eram inca pe masa de operatie. M-am bucurat sa-i aud strigatul puternic, mi s-a parut – vazandu-l – MARE – si, bineinteles – frumos si mi-a topit inima instantaneu cand i-am simtit pe obraz obrazul caldut si moale, pe care nu ma mai saturam sa-l sarut (stare in care ma gasesc si acum).
Si asa, in patru saptamani de viata (extrauterina), Codrin nu doar ca si-a facut loc in vietile noastre – locul LUI, cu amprenta lui, de parca ar fi fost dintotdeauna aici, nu doar ca ne da de stire clar, hotarat, ce vrea si cand – si uneori chiar si cum, dar a reusit cumva, intr-un fel numai de el stiut, sa ne invarta pe toti – pana si pe Bogdan-cel-Mare – in jurul degetului lui cel mic de la mana dreapta.
Si, doar pentru ca e amuzanta: freestyle Codrin:
P.S.: ASA E sa te indragostesti din nou, impotriva vointei tale, cand te asteptai mai putin. ..
Suflu praful virtual de pe dashboard, ca nu mai am loc sa-mi pun nici varfurile degetelor, d-apoi gandurile; si-ncerc sa vad daca mai stiu cum se face treaba asta cu povestitul.
Problema nu-i ca nu-i ce zice, problema e ca-i asa de mult de zis, ca nu stiu unde-i inceputul si incotro e “marea de povesti” spre care ar trebui sa curga… in fine.
Ma simt de parca as sta pe jos, cu picioarele stranse sub mine (desi fizic nici macar nu-mi mai amintesc de cand nu-mi mai e accesibila pozitia asta) si peste tot in jur as avea bucati de foi colorate cu inceputuri de poveste. N-apuc sa termin una de zis, de asezat “la locul ei”, ca imediat apare alta si-apoi alta si alta.
O sa va povestesc, cand o sa mai treaca un pic de timp, cum se produce maturizarea de la patru la… (poate) paisprezece ani – in aproximativ doua zile; cum e sa te indragostesti impotriva vointei tale, cand te astepti mai putin; de ce sa nasti intr-o maternitate privata, in ciuda faptului ca e asa un lucru snob; cum se poate schimba intr-o noapte felul in care-ti privesti soacra; daca e posibil sa nu te pierzi pe tine sub un munte de pampersi si servetele umede; cum e sa-ti petreci ziua de nastere intepat in vena de trei ori si cum e sa ti-o petreci inconjurat de oameni dragi si tort cu maci pictati; cum e sa let go cu adevarat si-apoi sa descoperi cum zburatul pana la cer pentru care luptai asa mult – se intampla la fel de usor ca respiratul.
Si iar, despre minuni mici si minuni mari, despre minuni vechi si minuni noi si minuni vechi privite in lumina noua o sa va povestesc.Cand o sa mai treaca un pic de timp, si o sa se aseze toate la locul lor.
Sau doar o sa le zic pe toate in soapta si o sa presupun ca le-ati auzit…
Ajunge Bogdan in fata “acvariului” prin care se vad Codrin (care doarme si mustaceste prin somn) si inca un bebelus. Si sta el ce sta, apoi se intoarce spre Tati: “Tati, deci CARE e AL NOSTRU??” .
