Irina Şubredu

Ce-mi place de mine când cel mai mult chef de scris îl am fix când am treabă mai multă.

Feţele de masă roşii cu buline albe mă fac să zâmbesc mai mult decât cele albe cu buline roşii.

Mi se pare strigător la cer să nu cauţi frumuseţea cu lumânarea; dar acum ştiu că e din cauză că aşa sunt eu construită. Şi că pentru alţi oameni, alte lucruri sunt mai importante, cum ar fi curajul de a-ţi exprima propria opinie, sau faptul că afirmaţiile celorlalţi TREBUIE să aibă sens, sau fidelitatea faţă de propriile valori.

Chez Madeleine e un nume frumos cu ferestre frumoase, dar fără cornuri cu unt şi fără muzică melodioasă n-are cum fi tot ce-ar putea să fie, dragilor, se aude acolo?

Unii oameni sunt pur şi simplu prea deştepţi pentru secolul ăsta; mă refer, desigur, la Adrian şi la Sorina. Iar alţii sunt pur şi simplu din cale-afară de norocoşi să-i cunoască şi iubească – mă refer, desigur, la mine.

Uneori până şi părinţii tăi te pot surprinde, iar alteori când e ordine pe birou e ordine şi-n cap, fix cum scrie la carte. Iar alteori ţi se aduce aminte că n-ai pozele de la Starbucks sau că oameni dragi ţie – cum îs Cornelia şi Ana – se cunosc între ei şi au amintiri comune.

E foarte simplu să treci cu vederea toate miracolele mici, dragostea, viaţa; dar revelaţia mea recentă e că e tot atât de simplu şi să nu. Nu-i deloc complicat să-l vezi pe cel de lângă tine mereu cu ochi proaspeţi, să ştii, fix în clipa în care se-ntâmplă, că zâmbetul cu ochii al prichindelului tău e unul dintre cele mai preţioase lucruri care ţi-s date şi să faci loc în aceeaşi zi cu treabă unei jumătăţi de oră de prietenie şi unei îmbrăţişări în tocul uşii.

Iar firmiturile de gânduri şi de bătăi de inimă, deşi micuţe cât un vârf de ac, sunt cele care dau vieţii culoare. Şi miros. Şi gust.

Două cărți; ba nu, trei – își așteaptă recenzia. Carnețelul cu perlele lui Bogdan se umple acuși. Și cu toate astea am zile bune de când deschid ușa aici cu capul plin de poezie, de acorduri de Andrieș, de depărtări cunoscute și apropieri noi, de – mai nou – miros de fum de la focurile de primăvară.

Mai am baterie în laptop fix cât să dau sign out de peste tot și să mă duc (într-un final) la culcare, că mă așteaptă (încă) o zi lungă și plină și cu toate astea încă încerc cu vârful limbii gustul cuvintelor care ar putea spune povestea acestei… stări minunate de a mă bucura în tăcere de fiecare lucru mic, de fiecare cafea bună, de fiecare îmbrațișare colorată diferit, de fiecare gând frumos gândit mie de către fiecare minte frumoasă și în fine, în mare, de a fi vie.

Am ochii inchisi. Dar ceva – poate faptul ca m-am intors de pe o parte pe alta, poate faptul ca am tras patura cu o mana – ma da de gol ca m-am trezit, desi am ochii inchisi.

“- Auzi, Mami, si CUM de v-ati gandit voi sa mai am eu un fratior?”

(-Ha?? Nu-i nici opt dimineata, copil, ce-ti veni? – zic in gand, ca de deschis ochii, nu-i deschid in continuare)

“- Pai nu v-ati gandit ca – dupa ce mai creste si Codrin, o sa fie O GRAMADA DE INTREBARI PENTRU VOI?”

(???!!??)

Nu ne-am gandit, evident. Ne gandim acum. Dar speram ca poate “dupa ce mai creste si Codrin” s-or intreba unul pe altul…

On the other hand… neaaah. Si distractia unde-ar mai fi?

In loc sa ma ocup cu lucruri mai placute, mi se intampla uneori, cand nu dorm, sa ma intreb cum se poate face asta (treaba din titlu, adica).

Si nu sustin ca asta-i singura cale (mai exista, desigur, politica, razboaiele, descoperirile stiintifice uluitoare – si pe astea tot oamenii le fac). Insa nu mai este de-acum un secret, sper, ca personal prefer alta cale.

Aceea a schimbarii personale.

Pentru care, cate o picatura in fiecare zi, se ofera in sticlute frumoase, aici.

Iar pentru ca exercitiile sunt grupate in jurul celor 24 de trasaturi pozitive de caracter studiate de catre Seligman si alti curiosi ca el (fericirea autentica, ce tema seducatoare!), rezulta pentru mine o imbinare intre mai multe lucruri care ma pasioneaza in prezent.

Seligman zice ca-i de bine.  Surprinzator sau nu, si eu la fel.

Imi plac oamenii care stiu sa faca (nu sa cumpere) prajituri cu nume frumoase, cum ar fi red velvet cake.

Imi plac oamenii care exprima frumosul; cei care picteaza pe perne, cei care canta; cei care scriu frumos poezii si povesti.

Imi plac oamenii care stiu (si pot) sa rada de ei; care nu se iau foarte tare in serios. Cei care au rabdare cu copiii, pentru jumatate de ora sau pentru o viata.

Imi plac oamenii care pot sa-si dea numarul de telefon unui necunoscut. Care suna in ajun de Craciun. Care nu se supara cand nu li se raspunde si care suna din nou. Oamenii care ofera pur si simplu. Adresa lor, pentru cand ajungi in oras; o omleta, o cafea; inima.

Imi plac oamenii care se stiu bucura de bucurii mici si pe care nu-i supara supararile mari. Nu ca nu-i supara; nu-i… amarasc, nu-i blocheaza, nu-i transforma in niste bursuci ursuzi.

Imi plac oamenii care stiu sa iasa in fata elegant si cu gratie; si oamenii care la fel de gratios si modest stiu si pot sa ramana in spate. Imi plac oamenii care stiu cand e cazul s-o faca pe una si cand pe cealalta.

Imi plac pana in strafundurile fiintei mele oamenii care nu cred ca drumul lor e singurul bun; cei care nu cred ca totul li se cuvine; oamenii care au curajul sa spuna “am gresit” sau “poate ca nu am avut dreptate” si cei care ii pot lasa pe altii sa traiasca vieti diferite de a lor.

Imi plac oamenii care stiu ce vor; dar si cei care inca mai cauta.

Imi plac oamenii buni in ceea ce fac. Oamenii aia pe care ii vezi de la o posta; in prezenta carora, cand stai, nu simti cum trece timpul. Imi place ceasul bun care a facut sa-si gaseasca darul ce le-a fost dat si imi place la nebunie, imi place cu patima rabdarea care i-a facut sa exerseze ceas dupa ceas, zi dupa zi, an dupa an pana s-au transformat in magicienii care sunt acum.

Imi plac oamenii care nu si-au pierdut curajul de a-si face prieteni noi; pe care viata nu i-a facut aspri (sau, si mai rau, acri); oamenii care cumva au ramas proaspeti, fie ca au 19, 35 sau 67 de ani; cei care indraznesc sa-si poarte sufletul la vedere pe-afara.

Imi plac barbatii care stiu sa-si ingrijeasca copiii; cei care au grija de femeile lor si cei care nu le iau ca pe ceva de la sine inteles.

Imi plac femeile care pot sa admire alte femei – cu adevarat, si din inima; si care sunt suficient de sigure pe ele pentru a nu se simti in competitie mereu.

Imi plac copiii curiosi si senini; cei concentrati pe-o minune din asta mica a lumii (cum ar fi o cochilie de melc) – si cei care au avut cum sa invete sa devina generosi.

Imi plac batranii care spun povesti; a caror viata spune o poveste. Imi plac cei care stiu cum sa-ti dea la o parte suvitele de pe frunte alungand in acelasi timp si cu acelasi gest si grijile.

Imi plac oamenii luminosi. Oamenii calzi. Oamenii care sunt ca o adiere de primavara. Oamenii care se uita la tine si nu prin tine; si cei care, cand se uita, vad cea mai buna versiune a ta. Oamenii care incurajeaza, care te mangaie cu gandul lor bun; oamenii care ajuta. Pe cei care asculta.

Imi plac oamenii care iubesc. Si mai ales, (stiu ca am mai spus, dar mai ales) imi plac oamenii.

Picture source.

1. Ca poti iubi mai mult de un singur copil.

La fel de mult, dar nu in acelasi fel.

2. Ca poti supravietui unei operatii – cu ochii deschisi.

Si ca poate fi chiar (mult) mai bine decat cu ochii inchisi. Valabil pentru o multime de alte lucruri.

3. Ca te poti razgandi.

Chiar daca te afli la 3100 m. Si ca razgandirea asta poate fi una dintre cele mai bune decizii pe care le-ai luat.

4. Ca un obiectiv mare este la fel de frumos ca un obiectiv mic.

Si atingerea lui iti poate aduce la fel de multa bucurie.

5. Ca mult mai multe lucruri decat crezi in mod normal iti sunt accesibile.

Si zicand “lucruri”, ai putea la fel de bine sa zici “locuri”. Sau “oameni”.

6. Ca uneori sa ceri este cea mai grea parte din a primi ceea ce iti doresti sau de care ai nevoie.

Si ca daca reusesti sa accepti ajutorul, chiar poti sa-l primesti.

7. Ca sunt situatii absurde si oameni absurzi, oricat ti-ai dori sa nu fie asa.

Si intalnindu-i, cel mai usor le faci fata nu prin rezistenta si lupta.

8. Ca uneori oamenii sunt dispusi sa faca orice, mai putin sa gandeasca.

Chiar daca “orice” inseamna sa se complaca in situatii care merg inimaginabil de prost.

9. Ca e bine sa lasi oamenii sa te mai si surprinda din cand in cand.

Chiar si atunci cand crezi ca stii totul despre ei.

10. Ca admiratia unui om poate fi la fel de greu de dus ca si dispretul.

Uneori chiar mai greu.

11. Ca “peste un an de azi incolo o sa-ti doresti sa fi inceput acum”.

No, really. Asa ca incepe. Acum.

12. Ca un lucru mic si usor cat jumatate de pana de gasca – facut zi de zi, in fiecare zi, ajunge mai curand decat crezi sa nu mai poata fi ridicat de jos.

Si atat de mare, incat nu-ti vine sa crezi ca-i facut de tine.

13. “Ca poti, multa vreme dupa ce ai zis “nu-mai-pot”".

Si asta e valabil pentru intepat in vene; pentru trezit noaptea. Si nici nu vreau sa stiu pentru cate alte lucruri.

14. Ca este mult mai important sa FACI un lucru ACUM, decat sa astepti pana cand ti se pare ca este perfect.

Si ca satisfactia este mult, dar mult mai mare.

15. Ca e mai important sa crezi intr-o idee si sa pui entuziasm in a o transforma in realitate, decat sa respecti regulile din manuale.

Dar asta sa nu spuneti mai departe…

16. Ca daca nevoile de baza ale oamenilor sunt acoperite, motivele pentru care ei lucreaza nu au, de obicei, nicio legatura cu banii.

Iar prima parte a afirmatiei de mai sus este cel putin la fel de importanta ca a doua.

17. Ca cel mai des nu stim cine suntem si nu avem habar de ce facem ceea ce facem. Iar cel mai amuzant este ca nici macar nu stim ca nu stim.

Glumesc. Nu-i deloc amuzant.

18. Ca poti iubi un om pe care nu l-ai vazut niciodata in carne si oase.

Pentru ca frumusetea cu care scrie, ITI scrie si traieste iti taie respiratia.

19. Ca fericirea e foarte mult alte lucruri decat ai crede in mod normal.

Si aproape nimic din cele pe care le-ai crede.

20. Ca oamenii vor mai ales si in primul rand sa se simta iubiti.

Si ca asta, desi nu costa, este totusi atat, dar atat de greu de oferit.

21. Ca exista ingeri.

Ei sunt fiinte de lumina, care sfintesc pamantul pe care calca si ating vietile celor din jurul lor – cu bucurie.

Si traiesc pe Pamant.

Si se numesc Oameni.

Hai, noroc, La multi ani, si sa ne vedem cu bine in 2012!

Povestea asta as putea-o incepe oricum, de oriunde. Ca nu inceputul e important. Ci ceea ce se intampla DUPA. Inceput. Iar ceea ce (mi) se intampla frecvent in ultimul timp e ca incep de la mine, incercand oarecum sa ma redescopar, si ajung invariabil la ei: ce-au zis, ce-au facut, cum mai cresc; ce-am facut eu cu ei, pentru ei, din cauza lor, in absenta lor.

Tentatia e uriasa. E asa de mare, de fapt, ca uneori nici nu-mi dau seama. De alunecare. Pana cand ma trezesc in mijlocul lucrurilor. Care tin de ei.

De cele mai multe ori pornesc la drum din nevoia de a sonda, de a cauta. Sa vad daca sub muntele de servetele umede si pampersi si pelinci (si carti de povesti; si lego; si memory) – mai e ceva. Ceva din mine. Si daca da, ce.

Si undeva, pe drum, se intampla. Imi aluneca ochii - din dashboard – catre unul – oricare dintre lucrurile mici care sunt ale lor; urechile, de la melodia pe care o ascult cand scriu – catre camera in care doarme cel mai mic dintre ei; gandurile - de la cine sunt si ce vreau, catre cum sa fac sa le fie bine / care dintre ei are mai mare nevoie de mine in clipa asta / oare si Bogdan a fost asa de mic / cand au trecut doua luni / ce bine le sta la amandoi in rosu; imi aluneca inima de la dorul de mine-cea-fara-griji la caruselul fara oprire al mirarii ca sunt ai mei / grijilor si intrebarilor nebune daca o sa fie bine / dorintei de a pune pe fast forward diferite etape / panicii ca timpul trece prea repede si nu apuc sa ma bucur suficient de fiecare moment / iubirii, iubirii fara limita care creste ca un glob de lumina de cate ori imi dau seama, de cate ori ma loveste in frunte intelegerea ca uite-ce-intamplare-nemaipomenita-ca-sunt-si-ca-sunt-asa-minunati-si-ca-sunt-”ai-mei”.

V-am promis ca o sa va povestesc daca e posibil sa nu te pierzi pe tine sub un munte de pampersi si servetele umede. E posibil. Chiar daca uneori asta inseamna sa scrii o postare de jumatate de pagina in cinci reprize; sa citesti o carte in fragmente de cate trei pagini; sa inchei o conversatie de cinci minute in douazeci si cinci sau sa bei ultimele guri din cafeaua pe care ti-ai facut-o – mult dupa ce s-a racit.

Surprinzator este insa ca de multe ori, lucrurile astea se intampla nu pentru ca se agata ei de tine, ci pentru ca aluneci tu spre ei.

Insarcinata a doua oara fiind, mi-am dorit sa am si eu un copil care sa semene cu mine. Dupa ce s-a nascut acest copil, mi-am dat seama ce mult seamana cu mine. Celalalt.

Ca un parinte este diferit pentru copiii sai diferiti, eram deja convinsa inca de cand, depanand “amintiri din copilarie” cu sora-mea, aveam senzatia ca am crescut in case diferite.

Ca o sa-mi pot iubi SI al doilea copil “in ciuda” faptului ca il iubesc asa de mult pe primul, m-a convins frumos Ada, cu cateva zile inainte sa nasc, dandu-mi sa citesc asta.

Ca s-a intamplat pe negandite sa imi iubesc al doilea copil – dupa ce s-a nascut, v-am tot povestit aici, aici si aici.

Ce nu m-am asteptat sa se intample insa, este felul in care venirea lui Codrin imi schimba usor-usor felul in care sunt parinte. Pentru Bogdan.

Si fie ca ma bucur mai mult de faptul ca VORBESTE, fie ca spun mai des “da” la “Mami, am o idee! vrei sa…”-urile lui, fie ca ii mut ora de culcare mai devreme fiindca am citit mai multe despre somnul copiilor, fie ca am mai multa rabdare cu geloziile lui si mai putina cu obiceiurile care stiu ca nu-i fac bine, mai multa incredere cand spune ca va face ceva si mai putine asteptari sa faca totul perfect, simt ca venirea acestui al doilea copil, cum spuneam, imi schimba usor-usor felul in care sunt parinte. Pentru primul.

Si asez asta printre intamplarile frumoase, dar neasteptate ale vietii. Am zis!

Nu-s cel mai mare fan al iernii. (Nici n-as avea cum, cand cea mai frumoasa luna din an mi-e octombrie, cand iubesc fiecare nuanta calda de portocaliu din toamna si castanele coapte si soarele prin frunze, si.).

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar astia de la Bamboo pun, frate, asa o muzica frumoasa, ca sa tot stai sa cauti materie prima pentru creat hand-made-bucurii mici de daruit de Secret Santa; iar astia de la Nici au facut niste jucarii pentru newborns cu care m-as juca si eu, daca n-ar fi atente vanzatoarele.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Bogdan canta asa de frumos “Steaua sus rasare”, ca uit pentru o clipa ca nu mai cred de mult in povestile de adormit copiii.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Cookie are asa niste retete usoare de dulce cu mar si scortisoara, ca pana si mie-mi vine cheful sa le fac, si-n casa miroase deodata frumos, a poveste de decembrie.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar cand M. imi face ceai cald si bun, de mango si menta, iar L. imi aduce salam de biscuiti si-mi face parul velvet-acaju – incep sa ma inmoi pe dinauntru si aproape ca-mi vine sa zic, vorba cantecului,

“and since we’ve no place to go,

let it snow, let it snow,

LET IT SNOW!“

Photo source.