Irina Şubredu

Nu-mi place in mod deosebit sa ma dezbrac in public, si intr-un fel asta simt ca urmeaza sa fac. Insa promisiunea e mai rea ca datoria (or so they say); si-apoi mai e si gandul ca daca nu povestesc acum, evenimentul devine tot mai sters si mai putin important, depasit in viteza fiind de aspecte mult mai arzatoare, cum ar fi unde se gasesc pantaloni “umani” pentru 0-3 luni sau ce marca de sterilizator e cea mai buna.

So, long story – bullet-ed and organized, sa nasti intr-o maternitate privata pentru ca:

• inainte sa nasti, esti invitat la 3 intalniri (anestezist, neonatolog si ginecolog), in care ti se explica – asa, ca unui OM, ce urmeaza sa ti se intample, pas cu pas;
• pentru ca neonatologul te intreaba ce nume ai ales pentru copilul tau si isi noteaza, pentru a-i spune pe nume inca de la inceput;
• pentru ca sotul tau (/ sora / mama / prietena din copilarie) se poate interna cu tine, daca vrea / vreti. Si puteti veni elegant dimineata, de mana, in loc sa incerce fara succes s-o mituiasca pe doamna grasa care pazeste intrarea de jos, ca sa poata urca 5 minute sa vada daca n-ai murit;
• pentru ca in timpul operatiei ti se da o camasa care arata fix ca in filme (alea, cu doctori, la care am suspinat cu totii, sau am ras malefic la umorul negru al doctorului principal);
• pentru ca dupa operatie, cat timp stai in spital, ai camasi de noapte cu floricele multicolore, in loc de unele gri, rupte si fara nasturi, care arata cam ca uniforma de puscarias;
• pentru ca in sala de operatii se asculta muzica si pentru ca in loc sa strige cineva la tine intrebandu-te cand ai mancat ultima data, poti avea conversatii destepte si amuzante cu anestezistul care sta la capul tau – despre “coloana sonora”, despre copiii tai sau despre ce crezi ca face sotul tau in timpul asta. Pentru ca ti se vorbeste ca unui OM.
• ah, pentru ca echipa care se va ocupa de nastere iti muta ora stabilita initial, pentru ca “s-au gandit si este inUMAN sa stai nemancata pana la 3 dupa-amiaza”, asa ca se vor trezi cu totii la 6 dimineata pentru a te putea opera la 7 jumate…
• pentru ca dupa ce ai nascut, si au dus copilul la neonatologie, cineva merge si il cauta pe tatal lui, si il cheama sa-l vada, si i se povesteste tot ce vrea sa stie;
• pentru ca poti sa cauti cu lumanarea o asistenta nepoliticoasa sau nepasatoare sau cel putin plictisita, si n-ai sa gasesti decat zambete, si caldura, si priviri UMANE si intrebari pline de bun simt si sprijin, de parca femeile de-acolo ar face parte cu totul din alta rasa, cu alte gene decat…
• pentru ca medicul de garda chiar vine si se preocupa de soarta ta si, daca e nevoie il suna pe medicul tau sa-l informeze una-alta…
• pentru ca asistentele isi noteaza rugamintile tale (cum ar fi sa nu-ti mai gaureasca venele si sa-ti dea pastile in schimb) si le transmit mai departe; pentru ca de rugamintile tale chiar se TINE CONT; pentru ca uneori asistentele vin cu ideile lor pe care le inainteaza medicilor spre aprobare (cum ar fi ca exista ALT calmant, care doare mai putin, poate fi facut prin branula si se potriveste cu schema ta de tratament); pentru ca ideile lor au ca scop sa te faca pe tine sa te simti mai bine;
• pentru ca, dupa ce devii capabil sa te dai jos din pat, esti INVITAT sa ASISTI la baia copilului tau, unde ti se explica si demonstreaza pas cu pas ce sa faci, in ce ordine si de ce; unde esti invitat sa filmezi, daca vrei; unde esti intrebat cu ce haine preferi sa fie imbracat si unde te uiti fascinat la fiinta noua si neobisnuita cu lumea extrauterina – care sta relaxata si se bucura de ce i se intampla;
• si, in fine, pentru ca inainte sa plecati, neonatologul vine la tine cu o lista de lucruri care reprezinta “the survival kit for mothers” – lista care raspunde celor mai des intalnite intrebari si nelinisti parintesti in primele zile de viata cu bebelusul acasa, si sta cu tine pana esti cu totul lamurita si ti-a raspuns la toate intrebarile la care te-ai putut gandi.

Cam astea sunt “pentru ca”-urile pe care mi le amintesc acum, la ora asta “mica” din zi (sau din noapte), in pauza dintre mesele lui Codrin.

Cu amendamentele ca “asa e” – la cezariana (nu stiu cum se naste natural acolo); ca acesta nu e un articol sponsorizat si nici o incercare de convingere a cuiva de ceva; ca sunt constienta ca tot ce-am insirat mai sus sunt servicii pentru care am platit si ca intr-o lume normala, ele ar trebui sa reprezinte regula, nu exceptia, ca totul ar fi probabil mult mai simplu daca am intelege mai multi si mai repede ca lucrurile pe care ni le dorim cu totii sunt de fapt mici si simple si au, de obicei, ca lait-motiv sa fim tratati ca niste oameni. Si sa fim iubiti, dar asta este o alta poveste si va fi – in cele din urma – povestita alta data.

Exista un nivel al vietii care cuprinde toate lucrurile pe care trebuie sa le faci, toate lucrurile care “se cuvin”, care sunt politicoase si acceptabile, precum si toate rutinele posibile: succesiunea de gesturi pe care le faci dimineata, de cand te trezesti, pana iesi pe usa, felul in care te incalti tot timpul mai intai cu acelasi papuc, sensul in care invarti lingurita sa se topeasca zaharul din cafea, ordinea in care-ti platesti facturile; si  facturile.

Si mai exista un nivel al vietii care cuprinde toate lucrurile care te fac sa simti ca esti viu, chiar IN TIMP ce esti viu, care fac sa-ti bata inima o idee mai repede sau o idee mai incet, care, intr-un fel sau altul te misca. Clipa cand copilul tau adoarme in timp ce-l mangai pe frunte, pasajul excelent scris dintr-o carte – pe care-l simti ca fiind despre tine si-ti pare rau ca nu l-ai scris chiar tu; scena cheesy dintr-un film, cand personajele isi spun ceva plin de semnificatie, iar tu iti spui: “hei! mi-ar placea sa fac si eu asta mai des!”; si-apoi scena cheesy din viata reala, cand iti aduni curajul si reusesti sa spui cuiva ceva plin de semnificatie si astepti cu respiratia oprita reactia sa; momentul in care ceea ce ai imaginat, visat si planificat se transforma in realitate si te umple de mandrie; precum si clipele rare cand gasesti cate-o fereastra mica deschisa direct catre fiinta celuilalt.

Si daca nu esti atent, poti trai toata viata fara sa ajungi la al doilea nivel.

Urcand Copoul inapoi dinspre Breazu, intr-un taxi pe care toti trei ne-am concentrat sa-l vedem mai repede venind, realizez, cu capul plin de povesti, ca nu povestesc totusi nici jumatate dintre ele. Niciun sfert.

Nu numai aici, pe blog. Nicaieri, cu nimeni.

Desi sunt multi oameni in viata mea si pentru / cu fiecare am alte povesti, multe povesti raman totusi nespuse.

Si fiindca noi, oamenii, nu avem precum geblingii cate o “piatra a mintii” pe care copiii nostri s-o “manance” cand murim si amintirile noastre sa fie duse de ei mai departe (perioada SF a revenit dupa cum se vede in viata mea), ma gandesc sa le las totusi cumva, undeva, aceste povesti.

O parte aici. O parte in agendele scrise de mana pe care le voi lasa mai departe copiilor mei. O parte in discutiile aparent fugitive cu ceilalti “copii” ai mei – care apoi descopar cu surprindere ca le pastreaza si le duc mai departe.

Povestile acestea, pe care nu le spun, nu-s despre intamplari exterioare pe care le poate vedea cu ochiul liber oricine, ci cel mai des despre peisaje interioare – schimbatoare, intense, uneori infricosatoare si descurajante, alteori inaltatoare, ametitoare, insa de cele mai multe ori simple, omenesti, insa cat se poate de vii.

Cum a fost sentimentul de liniste deplina si conexiune cu toate – intinsa pe patura, cu ochii dupa ploaia de stele – adunand improbabil, in gradina la Gabi, prieteni vechi cu prieteni noi si familie.

Cum a fost asteptarea pe banca afara, pan’la 12 noaptea, cu teama in suflet, sa ajunga si celelalte doua masini – sa ajunga odata, sa ajunga mai repede; si multumirea ca si ceilalti asteapta, ca sunt acolo, afara, chiar daca cu alte pahare in mana si probabil cu alte ganduri in cap.

Cum e aproape dorul – tot improbabil – pentru cineva cu care n-ai decat scurte episoade improbabile de comunicare exclusiv virtuala, care insa te bucura la fel de mult, atunci cand se petrec, ca orice episod de comunicare reala.

Cum ar fi cat de acasa te simti in acea singura intalnire pe luna – cat de acasa te simti tot timpul, de la imbratisarea de bun venit, la cafeaua comandata si povestile lungi, pozele obligatorii pentru calendarul 2012 , povestile, lungile povesti ca sa acoperiti intervalele cand nu va vedeti si in care se petrec nenorociri sau minuni, pana la imbratisarea de la plecare si mereu intrebarea “noi-de-ce-nu-facem-asta-mai-des?”.

Dincolo de care, si mai adanc, stau asezate povestile si mai greu de suportat, care nu vad aproape niciodata lumina zilei. Cum ar fi surprinderea de a avea nevoie inca, dupa tot acest timp, de dragoste, in felul stupid si romantic pe care nici macar nu-l numesti dragoste cand esti cu totul treaz.

Cum e aproape vina ca nu te simti panicata deloc de data asta, desi data trecuta a fost la inceput atat de greu. Cum sunt reprosurile pe care ti le faci pentru ca nu STII, de fapt, CUM o sa fie bine.

Cum e usurarea cand ceva care te obisnuisesi sa doara – nu mai doare deloc intr-o zi. Iar in locul acela nu mai simti nimic, ca si cum ti-ai fi pierdut nervul care ducea inainte si inapoi informatiile despre durere.

Cum e recunostinta infinita pe care o simti cand cineva te saruta prin somn, des si marunt, de la umar pana la cot, crezand ca tu dormi; si povara pe care ti-o da gandul absurd, dar atat de real pentru tine, ca nu meriti sa fii atat de iubit.

Nu-s decat niste firimituri, povestile astea, farame reusind sa se strecoare afara cumva, in pofida logicii sau a gandirii constiente. Se intampla uneori, intr-o perioada solicitanta, sau plina de intamplari, sau in care citesc mult SF.

Sau…

Hai sa vedem, cine e convins ca s-a lamurit “cum stau lucrurile” – cu nasterea, moartea si portiunea dintre ele, cu amanuntele vietii de zi cu zi? (Eu una eram destul de sigura, pana de curand. Cand…)

Mami, cand o sa moara toti oamenii, cine-l ingroapa pe ultimul?

Dintre mamuti si tigrii cu colti-sabie, cine-i cel mai curajos? Si cum stim asta, din moment ce si unii si altii au disparut?

De ce isi fac oamenii garduri?

Daca ii spun cainelui ca nu vreau sa fur nimic din curtea lui, el intelege?

Cand vom fi adulti, cine dintre mine si bebelus o sa fie mai mare? Dar bebelusul poate sa creasca mai inalt decat mine? Si daca da, CUM, daca eu sunt mai mare acum?

Si preferata mea: cand nu era pe pamant nici un om, cum a aparut primul bebelus?

Nu am o regula, pentru cand se intampla. Poate fi o conferinta sau un curs plictisitor, poate fi in timpul a ceva foarte tehnic (cum ar fi un workshop in care inveti sa scrii sintaxa in SPSS); poate fi o perioada extrem de aglomerata sau cu activitati repetitive, poate fi un drum lung cu masina, pe scaunul din dreapta; poate fi o zi de week-end in plus.

Si intr-o clipa, e ca si cum as traversa un culoar secret si o intreaga noua dimensiune imi devine accesibila. Intru in contact cu partea aceea din mine care stie ce este important. Ajung din nou in camera in care imi colorez viitorul cu vise si aleg ce imi doresc sa traiesc. Si fac un lucru, uneori foarte mic – cum ar fi sa (imi) scriu o scrisoare pe care o voi deschide peste fix un an de zile, alteori unul ceva mai complicat – cum ar fi sa schitez liniile mari ale unui proiect pe care il voi pune in practica in lunile ce urmeaza; alteori ceva ce pare fara importanta, dar va decide cum imi voi petrece diminetile de la 5 la 6 pentru multe zile, una dupa alta, de acum incolo.

Nu dureaza mult, momentele acestea; uneori jumatate de zi, alteori o ora sau doua, alteori cateva clipe. Dar le simt ca fiind extrem, extrem de importante. Ca si cum sunt momentele adevaratelor intalniri cu mine insami, in care aleg ce fel de om as vrea sa fiu.

Sigur, sunt si toate situatiile in care reactionez la ce mi se intampla mie – sau celor dragi, lucruri care apar pe neasteptate si au nevoie de raspunsuri rapide si nu pot decat sa ma opresc pe urma si sa incerc sa inteleg ce s-a intamplat.

Dar in momentele acestea, despre care vorbesc, parca as avea tot timpul din lume si toate culorile – de la auriu transparent pana la tuse apasate de negru – pe care le pot combina oricum; parca as avea toata libertatea pe care si-ar putea-o dori cineva – sa creez, sa dau forma si emotie vietii, sa ma joc.

Si apoi da, sunt multe, multe zile in sir in care umblu in somn, prinsa in rutinele viatii de zi cu zi, fara sa fiu constienta de ceva aflat mai departe de lungul nasului, fara sa fiu constienta de lungul nasului propriu, macar.

Dar atata vremele cat am clipele mele de magie – desi stiu ca nu-i nimic magic in ele, ci doar viata pura si adevarata si concreta – sunt sigura ca nu traiesc degeaba.

Ca sa fac un fast forward al ultimei saptamani (care nici macar nu-i incheiata): am invatat sa scriu sintaxa in SPSS; mi-am sunat doctorita de familie dupa mai bine de 4 (a se citi PATRU) ani; am pus la cale o formare noua care o sa fie – bineinteles – FOARTE faina; mi-am cautat printre diplome (lucru pe care, dupa ce am venit la centru nu prea credeam ca-l voi mai face); am avut o conversatie serioasa cu unul dintre cei mai incapatanati prieteni ai mei; am reformulat un consemn al celui mai simplu chestionar din lume – ca sa fie inteles (dupa cam a patra explicare); am tinut in mana un tort cu doua lumanari (un 8 si-un 5) ca sa sufle in ele sarbatorita si mi-am  baut cafeaua pe malul lacului.

Un fast forward si-un rezumat al rezumatului.

Iar fiecarui crampei din viata mea din ultima saptamana ii cunosc cele mai mici detalii, fiindca in timp ce se intampla, fiecare aspect este cel mai important, in timp ce majoritatea celorlalte se estompeaza. Si asa e mereu, in fiecare saptamana.

Este ca si cum as avea mereu cu mine o lupa cu care ma uit la ce mi se intampla. Si acel ceva la care ma uit devine important, intens si colorat. Dupa care ma uit la altceva. Iar acel altceva devine important, intens si colorat.

Ceea ce este in acelasi timp o binecuvantare si o pacoste.

E o binecuvantare, fiindca in felul asta nu prea am cum sa ma plictisesc sau sa simt ca viata trece pe langa mine. Si o pacoste, fiindca uneori mi-as dori sa existe un buton din care sa pot da volumul tuturor lucrurilor mai incet. Iar alteori mi-as dori sa pot – cum zicea odata Laura – sa ma pun pe pauza, numai putin…

Insa pana s-or inventa (ele, butoanele), sa mai ascultam o data (a cata?) Pink Martini’s City of night; sa mai citim o bucata de P.G. Wodehouse – cu geamul deschis spre cerul noptii si nimic, dar nimic altceva in gand.

Am crescut intr-o familie cu doi copii si (din fericire) doi parinti. Am crescut cu o sora mai mica, impreuna cu care am trait si traiesc momente unice; am cu ea o legatura care nu seamana cu nicio alta.

Tatal nostru avea, pe vremuri, o vorba: zicea ca intr-o familie totul e bine cat timp numarul copiilor nu depaseste numarul parintilor. Lucru pe care nu-l cred, desigur: sunt convinsa ca familiile cu 3, 4 sau mai multi copii au farmecul lor (chiar daca nu am trait personal acea experienta).

Ce am trait, in schimb, in propria mea familie, e perfectiunea familiei cu un singur copil. Cat de usor este totul, cum are fiecare locul lui; cum e totul suficient de vesel si plin de viata (mai ales cu un copil ca Bogdan), dar si suficient de simplu, incat, prin rotatie, cate un parinte poate oricand sa-si ia timp pentru el. N-am sa mint: multa vreme felul acesta de familie m-a incantat; echilibrul astfel obtinut a parut multa vreme prea bun ca sa-mi doresc sa schimb ceva la el.

Multa vreme…

Picture source: Fotopastele

De un timp insa, familia mea se transforma intr-o familie in care numarul copiilor va fi egal cu numarul parintilor. Habar n-am cum va fi; nu am decat modelul familiei in care am crescut. Sunt convinsa ca unele lucruri vor semana, asa cum altele vor fi altfel. Comparand prima experienta cu cea de acum (lucru pe care nu ma pot opri sa-l fac, mai tot timpul), sunt diferente mari: daca la Bogdan nu ma puteam opri din baut cola si cautam articole care sa imi explice cum cafeaua in sarcina nu face rau, acum nici nu pot pronunta cuvintele “cola” si “cafea” fara o grimasa; dar si asemanari: amandoi au fost plimbati si rasplimbati in perioada intrauterina; amandoi par sa aiba o preferinta pentru sarbatori religioase (nu stiu de unde li se trage?!): la Bogdan primele miscari au fost de Sfanta Maria, acum – in Vinerea Mare.

Ma intreb si acum, ca si atunci, oare cum este fiinta aceasta noua care vine in familia noastra? Dar acum ma intreb mai domol, mai asezat si mult mai rabdator.

Uneori timpul pare ca se scurge foarte incet, dar cel mai des pare ca zboara. Ne-am imbarcat intr-o calatorie care ne va duce spre teritorii necunoscute, iar fiecare peisaj vazut pana acum e o minune. Asa e intr-o familie in care numarul copiilor devine egal cu numarul parintilor. Asa e in ACEASTA familie.

In time and space, if you just look for what’s right – in others, in relationships, in yourself and your journey – you’ll always find it.

Same when looking for what’s wrong.

Tallyho,
The Universe.

Ceea ce vreau sa spun e minunat colorat, intens de-ti taie rasuflarea; poarta in sine o cheie care deschide o usa spre noi dimensiuni sufletesti; iti da o bucurie ca cea pe care o ai cand pensula inmuiata in culoare adauga tusa potrivita; seamana cu nerabdarea pe care o ai inainte sa desfaci ambalajul unui cadou asteptat si-ti da inapoi bataia de inima pe care credeai ca ai pierdut-o.

Din pacate insa, nu cunosc nicio alta modalitate accesibila limbajului oamenilor prin care sa pot descrie ceea ce vreau sa spun.