Daca pana acum plimbarile erau prilej de somn bun la aer curat, recent s-au transformat in pretexte de inventariat nori calatori si pasari trecatoare. Sau invers.
Ia zi tu, Ghinduţă, a depasit vreuna viteza legala? A stationat vreunul mai mult decat era permis?
Codrin, la 12 saptamani, deci.
Imi plac oamenii care stiu sa faca (nu sa cumpere) prajituri cu nume frumoase, cum ar fi red velvet cake.
Imi plac oamenii care exprima frumosul; cei care picteaza pe perne, cei care canta; cei care scriu frumos poezii si povesti.
Imi plac oamenii care stiu (si pot) sa rada de ei; care nu se iau foarte tare in serios. Cei care au rabdare cu copiii, pentru jumatate de ora sau pentru o viata.
Imi plac oamenii care pot sa-si dea numarul de telefon unui necunoscut. Care suna in ajun de Craciun. Care nu se supara cand nu li se raspunde si care suna din nou. Oamenii care ofera pur si simplu. Adresa lor, pentru cand ajungi in oras; o omleta, o cafea; inima.
Imi plac oamenii care se stiu bucura de bucurii mici si pe care nu-i supara supararile mari. Nu ca nu-i supara; nu-i… amarasc, nu-i blocheaza, nu-i transforma in niste bursuci ursuzi.
Imi plac oamenii care stiu sa iasa in fata elegant si cu gratie; si oamenii care la fel de gratios si modest stiu si pot sa ramana in spate. Imi plac oamenii care stiu cand e cazul s-o faca pe una si cand pe cealalta.
Imi plac pana in strafundurile fiintei mele oamenii care nu cred ca drumul lor e singurul bun; cei care nu cred ca totul li se cuvine; oamenii care au curajul sa spuna “am gresit” sau “poate ca nu am avut dreptate” si cei care ii pot lasa pe altii sa traiasca vieti diferite de a lor.
Imi plac oamenii care stiu ce vor; dar si cei care inca mai cauta.
Imi plac oamenii buni in ceea ce fac. Oamenii aia pe care ii vezi de la o posta; in prezenta carora, cand stai, nu simti cum trece timpul. Imi place ceasul bun care a facut sa-si gaseasca darul ce le-a fost dat si imi place la nebunie, imi place cu patima rabdarea care i-a facut sa exerseze ceas dupa ceas, zi dupa zi, an dupa an pana s-au transformat in magicienii care sunt acum.
Imi plac oamenii care nu si-au pierdut curajul de a-si face prieteni noi; pe care viata nu i-a facut aspri (sau, si mai rau, acri); oamenii care cumva au ramas proaspeti, fie ca au 19, 35 sau 67 de ani; cei care indraznesc sa-si poarte sufletul la vedere pe-afara.
Imi plac barbatii care stiu sa-si ingrijeasca copiii; cei care au grija de femeile lor si cei care nu le iau ca pe ceva de la sine inteles.
Imi plac femeile care pot sa admire alte femei – cu adevarat, si din inima; si care sunt suficient de sigure pe ele pentru a nu se simti in competitie mereu.
Imi plac copiii curiosi si senini; cei concentrati pe-o minune din asta mica a lumii (cum ar fi o cochilie de melc) – si cei care au avut cum sa invete sa devina generosi.
Imi plac batranii care spun povesti; a caror viata spune o poveste. Imi plac cei care stiu cum sa-ti dea la o parte suvitele de pe frunte alungand in acelasi timp si cu acelasi gest si grijile.
Imi plac oamenii luminosi. Oamenii calzi. Oamenii care sunt ca o adiere de primavara. Oamenii care se uita la tine si nu prin tine; si cei care, cand se uita, vad cea mai buna versiune a ta. Oamenii care incurajeaza, care te mangaie cu gandul lor bun; oamenii care ajuta. Pe cei care asculta.
Imi plac oamenii care iubesc. Si mai ales, (stiu ca am mai spus, dar mai ales) imi plac oamenii.
Picture source.
1. Ca poti iubi mai mult de un singur copil.
La fel de mult, dar nu in acelasi fel.
2. Ca poti supravietui unei operatii – cu ochii deschisi.
Si ca poate fi chiar (mult) mai bine decat cu ochii inchisi. Valabil pentru o multime de alte lucruri.
3. Ca te poti razgandi.
Chiar daca te afli la 3100 m. Si ca razgandirea asta poate fi una dintre cele mai bune decizii pe care le-ai luat.
4. Ca un obiectiv mare este la fel de frumos ca un obiectiv mic.
Si atingerea lui iti poate aduce la fel de multa bucurie.
5. Ca mult mai multe lucruri decat crezi in mod normal iti sunt accesibile.
Si zicand “lucruri”, ai putea la fel de bine sa zici “locuri”. Sau “oameni”.
6. Ca uneori sa ceri este cea mai grea parte din a primi ceea ce iti doresti sau de care ai nevoie.
Si ca daca reusesti sa accepti ajutorul, chiar poti sa-l primesti.
7. Ca sunt situatii absurde si oameni absurzi, oricat ti-ai dori sa nu fie asa.
Si intalnindu-i, cel mai usor le faci fata nu prin rezistenta si lupta.
8. Ca uneori oamenii sunt dispusi sa faca orice, mai putin sa gandeasca.
Chiar daca “orice” inseamna sa se complaca in situatii care merg inimaginabil de prost.
9. Ca e bine sa lasi oamenii sa te mai si surprinda din cand in cand.
Chiar si atunci cand crezi ca stii totul despre ei.
10. Ca admiratia unui om poate fi la fel de greu de dus ca si dispretul.
Uneori chiar mai greu.
11. Ca “peste un an de azi incolo o sa-ti doresti sa fi inceput acum”.
No, really. Asa ca incepe. Acum.
12. Ca un lucru mic si usor cat jumatate de pana de gasca – facut zi de zi, in fiecare zi, ajunge mai curand decat crezi sa nu mai poata fi ridicat de jos.
Si atat de mare, incat nu-ti vine sa crezi ca-i facut de tine.
13. “Ca poti, multa vreme dupa ce ai zis “nu-mai-pot”".
Si asta e valabil pentru intepat in vene; pentru trezit noaptea. Si nici nu vreau sa stiu pentru cate alte lucruri.
14. Ca este mult mai important sa FACI un lucru ACUM, decat sa astepti pana cand ti se pare ca este perfect.
Si ca satisfactia este mult, dar mult mai mare.
15. Ca e mai important sa crezi intr-o idee si sa pui entuziasm in a o transforma in realitate, decat sa respecti regulile din manuale.
Dar asta sa nu spuneti mai departe…
16. Ca daca nevoile de baza ale oamenilor sunt acoperite, motivele pentru care ei lucreaza nu au, de obicei, nicio legatura cu banii.
Iar prima parte a afirmatiei de mai sus este cel putin la fel de importanta ca a doua.
17. Ca cel mai des nu stim cine suntem si nu avem habar de ce facem ceea ce facem. Iar cel mai amuzant este ca nici macar nu stim ca nu stim.
Glumesc. Nu-i deloc amuzant.
18. Ca poti iubi un om pe care nu l-ai vazut niciodata in carne si oase.
Pentru ca frumusetea cu care scrie, ITI scrie si traieste iti taie respiratia.
19. Ca fericirea e foarte mult alte lucruri decat ai crede in mod normal.
Si aproape nimic din cele pe care le-ai crede.
20. Ca oamenii vor mai ales si in primul rand sa se simta iubiti.
Si ca asta, desi nu costa, este totusi atat, dar atat de greu de oferit.
21. Ca exista ingeri.
Ei sunt fiinte de lumina, care sfintesc pamantul pe care calca si ating vietile celor din jurul lor – cu bucurie.
Si traiesc pe Pamant.
Si se numesc Oameni.
Hai, noroc, La multi ani, si sa ne vedem cu bine in 2012!
Povestea asta as putea-o incepe oricum, de oriunde. Ca nu inceputul e important. Ci ceea ce se intampla DUPA. Inceput. Iar ceea ce (mi) se intampla frecvent in ultimul timp e ca incep de la mine, incercand oarecum sa ma redescopar, si ajung invariabil la ei: ce-au zis, ce-au facut, cum mai cresc; ce-am facut eu cu ei, pentru ei, din cauza lor, in absenta lor.
Tentatia e uriasa. E asa de mare, de fapt, ca uneori nici nu-mi dau seama. De alunecare. Pana cand ma trezesc in mijlocul lucrurilor. Care tin de ei.
De cele mai multe ori pornesc la drum din nevoia de a sonda, de a cauta. Sa vad daca sub muntele de servetele umede si pampersi si pelinci (si carti de povesti; si lego; si memory) – mai e ceva. Ceva din mine. Si daca da, ce.
Si undeva, pe drum, se intampla. Imi aluneca ochii - din dashboard – catre unul – oricare dintre lucrurile mici care sunt ale lor; urechile, de la melodia pe care o ascult cand scriu – catre camera in care doarme cel mai mic dintre ei; gandurile - de la cine sunt si ce vreau, catre cum sa fac sa le fie bine / care dintre ei are mai mare nevoie de mine in clipa asta / oare si Bogdan a fost asa de mic / cand au trecut doua luni / ce bine le sta la amandoi in rosu; imi aluneca inima de la dorul de mine-cea-fara-griji la caruselul fara oprire al mirarii ca sunt ai mei / grijilor si intrebarilor nebune daca o sa fie bine / dorintei de a pune pe fast forward diferite etape / panicii ca timpul trece prea repede si nu apuc sa ma bucur suficient de fiecare moment / iubirii, iubirii fara limita care creste ca un glob de lumina de cate ori imi dau seama, de cate ori ma loveste in frunte intelegerea ca uite-ce-intamplare-nemaipomenita-ca-sunt-si-ca-sunt-asa-minunati-si-ca-sunt-”ai-mei”.
V-am promis ca o sa va povestesc daca e posibil sa nu te pierzi pe tine sub un munte de pampersi si servetele umede. E posibil. Chiar daca uneori asta inseamna sa scrii o postare de jumatate de pagina in cinci reprize; sa citesti o carte in fragmente de cate trei pagini; sa inchei o conversatie de cinci minute in douazeci si cinci sau sa bei ultimele guri din cafeaua pe care ti-ai facut-o – mult dupa ce s-a racit.
Surprinzator este insa ca de multe ori, lucrurile astea se intampla nu pentru ca se agata ei de tine, ci pentru ca aluneci tu spre ei.
Insarcinata a doua oara fiind, mi-am dorit sa am si eu un copil care sa semene cu mine. Dupa ce s-a nascut acest copil, mi-am dat seama ce mult seamana cu mine. Celalalt.
Ca un parinte este diferit pentru copiii sai diferiti, eram deja convinsa inca de cand, depanand “amintiri din copilarie” cu sora-mea, aveam senzatia ca am crescut in case diferite.
Ca o sa-mi pot iubi SI al doilea copil “in ciuda” faptului ca il iubesc asa de mult pe primul, m-a convins frumos Ada, cu cateva zile inainte sa nasc, dandu-mi sa citesc asta.
Ca s-a intamplat pe negandite sa imi iubesc al doilea copil – dupa ce s-a nascut, v-am tot povestit aici, aici si aici.
Ce nu m-am asteptat sa se intample insa, este felul in care venirea lui Codrin imi schimba usor-usor felul in care sunt parinte. Pentru Bogdan.
Si fie ca ma bucur mai mult de faptul ca VORBESTE, fie ca spun mai des “da” la “Mami, am o idee! vrei sa…”-urile lui, fie ca ii mut ora de culcare mai devreme fiindca am citit mai multe despre somnul copiilor, fie ca am mai multa rabdare cu geloziile lui si mai putina cu obiceiurile care stiu ca nu-i fac bine, mai multa incredere cand spune ca va face ceva si mai putine asteptari sa faca totul perfect, simt ca venirea acestui al doilea copil, cum spuneam, imi schimba usor-usor felul in care sunt parinte. Pentru primul.
Si asez asta printre intamplarile frumoase, dar neasteptate ale vietii. Am zis!
Nu-mi place in mod deosebit sa ma dezbrac in public, si intr-un fel asta simt ca urmeaza sa fac. Insa promisiunea e mai rea ca datoria (or so they say); si-apoi mai e si gandul ca daca nu povestesc acum, evenimentul devine tot mai sters si mai putin important, depasit in viteza fiind de aspecte mult mai arzatoare, cum ar fi unde se gasesc pantaloni “umani” pentru 0-3 luni sau ce marca de sterilizator e cea mai buna.
So, long story – bullet-ed and organized, sa nasti intr-o maternitate privata pentru ca:
Cam astea sunt “pentru ca”-urile pe care mi le amintesc acum, la ora asta “mica” din zi (sau din noapte), in pauza dintre mesele lui Codrin.
Cu amendamentele ca “asa e” – la cezariana (nu stiu cum se naste natural acolo); ca acesta nu e un articol sponsorizat si nici o incercare de convingere a cuiva de ceva; ca sunt constienta ca tot ce-am insirat mai sus sunt servicii pentru care am platit si ca intr-o lume normala, ele ar trebui sa reprezinte regula, nu exceptia, ca totul ar fi probabil mult mai simplu daca am intelege mai multi si mai repede ca lucrurile pe care ni le dorim cu totii sunt de fapt mici si simple si au, de obicei, ca lait-motiv sa fim tratati ca niste oameni. Si sa fim iubiti, dar asta este o alta poveste si va fi – in cele din urma – povestita alta data.
Exista un nivel al vietii care cuprinde toate lucrurile pe care trebuie sa le faci, toate lucrurile care “se cuvin”, care sunt politicoase si acceptabile, precum si toate rutinele posibile: succesiunea de gesturi pe care le faci dimineata, de cand te trezesti, pana iesi pe usa, felul in care te incalti tot timpul mai intai cu acelasi papuc, sensul in care invarti lingurita sa se topeasca zaharul din cafea, ordinea in care-ti platesti facturile; si facturile.
Si mai exista un nivel al vietii care cuprinde toate lucrurile care te fac sa simti ca esti viu, chiar IN TIMP ce esti viu, care fac sa-ti bata inima o idee mai repede sau o idee mai incet, care, intr-un fel sau altul te misca. Clipa cand copilul tau adoarme in timp ce-l mangai pe frunte, pasajul excelent scris dintr-o carte – pe care-l simti ca fiind despre tine si-ti pare rau ca nu l-ai scris chiar tu; scena cheesy dintr-un film, cand personajele isi spun ceva plin de semnificatie, iar tu iti spui: “hei! mi-ar placea sa fac si eu asta mai des!”; si-apoi scena cheesy din viata reala, cand iti aduni curajul si reusesti sa spui cuiva ceva plin de semnificatie si astepti cu respiratia oprita reactia sa; momentul in care ceea ce ai imaginat, visat si planificat se transforma in realitate si te umple de mandrie; precum si clipele rare cand gasesti cate-o fereastra mica deschisa direct catre fiinta celuilalt.
Si daca nu esti atent, poti trai toata viata fara sa ajungi la al doilea nivel.
Urcand Copoul inapoi dinspre Breazu, intr-un taxi pe care toti trei ne-am concentrat sa-l vedem mai repede venind, realizez, cu capul plin de povesti, ca nu povestesc totusi nici jumatate dintre ele. Niciun sfert.
Nu numai aici, pe blog. Nicaieri, cu nimeni.
Desi sunt multi oameni in viata mea si pentru / cu fiecare am alte povesti, multe povesti raman totusi nespuse.
Si fiindca noi, oamenii, nu avem precum geblingii cate o “piatra a mintii” pe care copiii nostri s-o “manance” cand murim si amintirile noastre sa fie duse de ei mai departe (perioada SF a revenit dupa cum se vede in viata mea), ma gandesc sa le las totusi cumva, undeva, aceste povesti.
O parte aici. O parte in agendele scrise de mana pe care le voi lasa mai departe copiilor mei. O parte in discutiile aparent fugitive cu ceilalti “copii” ai mei – care apoi descopar cu surprindere ca le pastreaza si le duc mai departe.
Povestile acestea, pe care nu le spun, nu-s despre intamplari exterioare pe care le poate vedea cu ochiul liber oricine, ci cel mai des despre peisaje interioare – schimbatoare, intense, uneori infricosatoare si descurajante, alteori inaltatoare, ametitoare, insa de cele mai multe ori simple, omenesti, insa cat se poate de vii.
Cum a fost sentimentul de liniste deplina si conexiune cu toate – intinsa pe patura, cu ochii dupa ploaia de stele – adunand improbabil, in gradina la Gabi, prieteni vechi cu prieteni noi si familie.
Cum a fost asteptarea pe banca afara, pan’la 12 noaptea, cu teama in suflet, sa ajunga si celelalte doua masini – sa ajunga odata, sa ajunga mai repede; si multumirea ca si ceilalti asteapta, ca sunt acolo, afara, chiar daca cu alte pahare in mana si probabil cu alte ganduri in cap.
Cum e aproape dorul – tot improbabil – pentru cineva cu care n-ai decat scurte episoade improbabile de comunicare exclusiv virtuala, care insa te bucura la fel de mult, atunci cand se petrec, ca orice episod de comunicare reala.
Cum ar fi cat de acasa te simti in acea singura intalnire pe luna – cat de acasa te simti tot timpul, de la imbratisarea de bun venit, la cafeaua comandata si povestile lungi, pozele obligatorii pentru calendarul 2012 , povestile, lungile povesti ca sa acoperiti intervalele cand nu va vedeti si in care se petrec nenorociri sau minuni, pana la imbratisarea de la plecare si mereu intrebarea “noi-de-ce-nu-facem-asta-mai-des?”.
Dincolo de care, si mai adanc, stau asezate povestile si mai greu de suportat, care nu vad aproape niciodata lumina zilei. Cum ar fi surprinderea de a avea nevoie inca, dupa tot acest timp, de dragoste, in felul stupid si romantic pe care nici macar nu-l numesti dragoste cand esti cu totul treaz.
Cum e aproape vina ca nu te simti panicata deloc de data asta, desi data trecuta a fost la inceput atat de greu. Cum sunt reprosurile pe care ti le faci pentru ca nu STII, de fapt, CUM o sa fie bine.
Cum e usurarea cand ceva care te obisnuisesi sa doara – nu mai doare deloc intr-o zi. Iar in locul acela nu mai simti nimic, ca si cum ti-ai fi pierdut nervul care ducea inainte si inapoi informatiile despre durere.
Cum e recunostinta infinita pe care o simti cand cineva te saruta prin somn, des si marunt, de la umar pana la cot, crezand ca tu dormi; si povara pe care ti-o da gandul absurd, dar atat de real pentru tine, ca nu meriti sa fii atat de iubit.
Nu-s decat niste firimituri, povestile astea, farame reusind sa se strecoare afara cumva, in pofida logicii sau a gandirii constiente. Se intampla uneori, intr-o perioada solicitanta, sau plina de intamplari, sau in care citesc mult SF.
Sau…
Hai sa vedem, cine e convins ca s-a lamurit “cum stau lucrurile” – cu nasterea, moartea si portiunea dintre ele, cu amanuntele vietii de zi cu zi? (Eu una eram destul de sigura, pana de curand. Cand…)
Mami, cand o sa moara toti oamenii, cine-l ingroapa pe ultimul?
Dintre mamuti si tigrii cu colti-sabie, cine-i cel mai curajos? Si cum stim asta, din moment ce si unii si altii au disparut?
De ce isi fac oamenii garduri?
Daca ii spun cainelui ca nu vreau sa fur nimic din curtea lui, el intelege?
Cand vom fi adulti, cine dintre mine si bebelus o sa fie mai mare? Dar bebelusul poate sa creasca mai inalt decat mine? Si daca da, CUM, daca eu sunt mai mare acum?
Si preferata mea: cand nu era pe pamant nici un om, cum a aparut primul bebelus?
