Irina Şubredu

Un schimb de replici scurt (sau nu atat de lung cat as fi vrut) – purtat intr-o masina azi,  cu gatul stramb de uitat peste umar, in sensul invers celui de mers.

Doua episoade dintr-un film destept, descoperit de un participant la un seminar despre recunoasterea emotiilor.

Felul in care ma simt cand gandesc la viteza maxima.

Gandul ca am in jur numai oameni inteligenti, foarte buni in ceea ce fac, cu mintea deschisa, si care pot vorbi cu entuziasm despre subiecte care ii pasioneaza.

Toate astea m-au ajutat sa-mi regasesc cheful de conversatii inteligente, de a deshide si alte usi decat cele cu care m-am obisnuit, de a bate si alte carari – si poate chiar curajul de a face carare noua. Si da, de a schimba putin lumea in bine .

Multumesc!

Stiu de mult ca mi-e greu sa-i las pe ceilalti sa urmeze drumul lor, mai ales cand am impresia ca vad un drum mai scurt si mai usor pentru ei, mai ales cand ceilalti imi sunt nu doar foarte apropiati, ci si “ai mei” cumva.

Dar pana de foarte curand nu mi-am dat seama cat de DES fac asta cu ei si cat de MULT tin sa faca ASA cum le spun eu ca “e bine” si nu altfel.

Oamenii din viata mea trec prin momente dificile, au lupte de dus, furtuni de infruntat (sau numai cate-o zi mai innorata) – si primul meu impuls, fara exceptie aproape, este sa cantaresc din ochi situatia si sa vad “drumul” mai departe. Apoi astept pana se aude invariabil intrebarea: “tu de ce crezi ca se intampla asta?” sau “si eu acum ce fac?”.

Ma tem ca nu am un final intelept la postul asta. Ma tem ca n-a trecut suficient timp ca sa “vad drumul” mai departe (drumul meu, de data asta…). Ma tem ca abia am deschis usa unui beci plin de panze de paianjen si miros de mucegai – care poate odata era o camera de oaspeti minunata, dar acum e doar aglomerat, intunecat si murdar si asteapta – probabil – sa-mi pun blugii rupti si cizmele de cauciuc si sa fac o curatenie zdravana. Ma tem ca acum nu-mi doresc decat sa ma rezem de un perete, sa ma adun, sa respir si sa capat un pic de perspectiva. Si poate intre timp, sa intreb la randul meu “si de ce crezi ca se intampla asta?“. Sau chiar “si eu acum ce fac?” .

Este mai usor sa scrii un mesaj de dragoste decat sa sa iei apararea in public celuilalt.

Mai usor sa decupezi inimioare decat decat sa-ti inghiti primele replici taioase pe care le-ai face fiindca cineva a facut o greseala – si sa pui, in loc, intrebarea care te ajuta sa intelegi de ce a facut-o.

Mai usor sa scrii un post cu dedicatie decat sa faci un compliment care ti se cere, cand ti se cere – si cand cel de langa tine are nevoie mai mare sa-l auda.

Este mai greu sa spui “iarta-ma”, decat sa propui o intalnire.

Mai greu sa fii cu totul acolo, decat sa dai o replica plina de invataminte despre ce inseamna sa iubesti.

Mai greu sa spui cuiva care se indoieste de el – “arati minunat” sau “sunt sigura ca ai sa te descurci foarte bine” – decat sa urmezi – cu precizie de minut – un program al unui eveniment, fie el si dedicat dragostei.

Mai greu sa te decizi sa cauti in tine cand ceva nu functioneaza in relatia cu celalalt – decat sa te indragostesti la prima vedere.

Mai greu sa practici iubirea, decat sa predici despre ea. (Stiu asta din experienta tuturor datilor cand fac al doilea lucru in loc de primul, convinsa fiind ca-l fac pe primul de fapt).

Dar numai primul te ajuta sa cresti…

In documentul oficial pe care il trimit, nu se vad diacriticele.

In emailul semioficial pe care il trimit, un paragraf intreg apare scris in wingdings (adica “pestisori si fluturasi”, cum ar zice cineva).

In ferestrele de messenger deschise, am dialoguri semiautiste in care cei cu care vorbesc par ca nu ma “aud”. CHIAR nu ma aud (adica vad), se pare. Desi de la mine se vede perfect scrisul lor.

Aproape ca as vrea ca toate astea sa nu-mi “spuna” nimic despre comunicarea mea cu ceilalti. Dar dupa un weekend in care a doua zi dupa ce am vrut sa “plec fara sa ma uit in urma” – m-am trezit cu un torticolis de toata frumusetea (“obisnuit”, sau “banal”, Nicu, daca tot voiai sa stii), ceva imi spune sa fiu un pic mai atenta. La cum se aude sau vede – ceea ce spun eu. Ceea ce – de la mine se intelege perfect. Dar cumva, cand ajunge la ceilalti, fie nu se vede deloc, fie ceea ce se aude sau vede nu face niciun sens.

Intre timp, pot desigur sa urmez recomandarea -  “iar tu apasa tasta curcubeu si gandeste-te ca se vede ce scrii” !

O sa scriu scurt si luminos despre intalnirea familiei SPER la care am mers ca si oaspete – “ca sa-l cunosc pe Adrian - in carne si oase” – mi-am spus eu, fiindca aveam nevoie de un pretext.

O sa scriu despre cladirea Facultatii de Psihologie din Bucuresti, aurie si calda pe interior, in care pentru trei zile m-am simtit ca acasa, si cand ma plimbam pe holurile ei ascultand muzica si cand stateam in amfiteatrul Radulescu-Motru putand, daca intindeam mana, sa ating oameni ale caror carti mi-au deschis usile psihologiei, acum 11 ani (Irina Holdevici, Mihaela Roco, Ion Mînzat), uimita ca oamenii acestia sunt reali si se afla la doua respiratii distanta de mine.

O sa scriu despre “mama Mitrofan“, in fata careia imi scot si acum in gand palaria,  omul al carui har te cuprinde pe loc, care a reusit sa ma tina “lipita” de povestea ei – pe care cu mari emotii o citea de pe niste foi printate – poveste care simteam cum se revarsa direct din inima in inima.

O sa mai scriu despre oamenii aceia tineri care au curajul sa exploreze domeniile care ii pasioneaza, indiferent daca sunt domenii noi sau carari nebatute si despre cum curajul acesta se datoreaza de multe ori unei in-curaj-ari (dupa care tanjesc adesea si pe care nu mai stiu unde s-o caut…) .

O sa scriu despre cum experienta aceasta mi-a trezit dorinta si entuziasmul de a pune din nou mana pe CREION. Acela cu care imi scriu viitorul. Si a incepe sa astern pe “hartie”: “asa…” si “asa…” vreau sa fiu si eu. Cand voi fi… MARE.

(Despre Adrian n-o sa scriu (ca am vorbit destul). O sa-i multumesc doar, in soapta, ca mi-a dat vreo doua… raspunsuri. Si mi-a insinuat in minte o noua serie de intrebari).

Ani de zile am fost tare nedreapta cu barbatul meu interior. Nu l-am lasat sa se exprime aproape niciodata. Mi-a fost frica sa conduc – oricare dintre sensuri i l-am da cuvantului; am amanat intotdeauna sa-mi duc la bun sfarsit proiectele; am fost omul care “simte” si “doreste” si aproape niciodata omul care “face”.

Am avut intotdeauna langa mine prietene puternice si active, care au stiut sa schimbe becuri, sa repare imprimante, care au avut permis si masina, care au stiut sa se orienteze in spatiu (si timp); care aveau la ele pixuri si agende si nu se temeau sa dea telefoane (ca sa comande pizza sau sa faca rezervari) si care, desigur, calculau intotdeauna nota de plata cand ieseam in oras.

“Versiunea mea” era ca stau prost cu orientarea, ca nu ma pricep la tehnica, nu pot face calcule in minte; sunt nehotarita cand trebuie sa iau o decizie; ca nu stau prea bine cu memoria, ca sunt slaba, vulnerabila, neajutorata.

In realitate, am fost singura intr-unele dintre cele mai mari aeroporturi, am schimbat patru mijloace de transport ca sa ajung dintr-un oras in altul in Spania, Franta, Germania, Olanda, Belgia, Cehia, Austria sau Grecia, m-am plimbat singura in majoritatea oraselor din Romania – in care nu mai fusesem pana atunci – si nu m-am ratacit niciodata. In realitate, am trecut de pe Dell pe Mac intr-o zi; am folosit functii ale imprimantei care nu stiam ca exista; am scris e-mailuri in franceza; am fost olimpica la matematica. In realitate, vad aproape intotdeauna solutii la majoritatea situatiilor problematice prin care trec eu sau cei din echipele din care fac parte; stiu instantaneu care e decizia cea mai eficienta; pot organiza in doua ore un proiect de doua saptamani care implica douazeci de oameni si imi amintesc perfect ce a spus fiecare dintre ei la intalnirea de data trecuta. In realitate, nu ma intimideaza catusi de putin functia cuiva, fiindca stiu ca in spatele ei se afla tot un om – si cu oamenii stiu si pot sa vorbesc. In realitate stiu ca sunt puternica si ca nu am reusit pana acum sa creez o belea din care sa nu pot iesi.

Barbatul din mine a cam pus piciorul in prag in ultimul timp si a tot vrut sa-si faca simtita prezenta. Sa-l las sa-mi arate ce poate sa faca. Sa vad cat de bine se descurca; sa-l laud mai mult si sa-l nedreptatesc mai putin.

Doar ca acum femeia din mine protesteaza, ca nu  mai are timp pentru ea, ca nu e ascultata, ca-i sunt ignorate limitele si nevoile, si a facut greva, pe rand, cu barbatii din viata ei.

Acu’ stau deoparte frumos si astept sa vad ce se mai intampla…

Cine-a zis ca in capul meu e simplu??

De o saptamana, intalnirea mea cu mine – la inceputul zilei se petrece aici.  In loc de cafea, in loc de 3 in 1, uneori inaintea carnetelului cu multumescuri. Unul dintre autorii mei favoriti – dintre terapeutii mei favoriti – are blog / site.  Pe care scrie cam doua articole noi pe zi. Mai precis pe noapte. Pe care raspunde la comentarii (la majoritatea, anyway). Si scrie cu simt de raspundere, cu umor – dar si cu seriozitate – despre multe dintre temele mele preferate: sincronicitati, educatie, copii, sanatate si boala, cuplu.

Asadar cine mi-a schimbat felul in care imi incep ziua? Eu. Dar ii multumesc lui Adrian pentru prilej.

Ce se intampla cu toate acele parti din noi pe care le iubim si apoi le uitam?

Ce se intampla cu toate acele usi pe care nu le deschidem cand alegem dintre ele doar una?

Unde stau toate acele parti din suflet cand noi dormim, mancam, visam, traim? Cand noi credem ca traim o viata pe care o intelegem bine, careia i-am “dibuit” rutina si regulile, rasariturile si apusurile si toate spatiile dintre doua batai de inima?

Si ce este pana la urma ceea ce noi numim dragoste?

Intr-un fel mi-e dor de vremea cand puneam mai multe intrebari si credeam ca stiu mai putine raspunsuri. Mi-e un dor copilaresc, cum mi-e dor sa ma conduca bunica pana la poarta dimineata sau sa-mi incalzeasca Bogdan mana inghetata – fara sa-i pese ca se uita stramb profa de chimie: stiu ca aceste lucruri apartin trecutului si ca se potrivesc in peisajul acela.

Dar mi-e dor de vremea cand puneam mai multe intrebari – chiar de vremea cand stateam cu Roxana in fiecare noapte pana la doua si puneam una alteia intrebari serioase, “de viata si moarte”; si de viata de dupa moarte.

Acum – primesc intrebari de la toata lumea (incepand cu copilul meu care ma intreaba fara incetare lucruri – din care majoritatea incep cu “de ce?”) si m-am obisnuit sa dau raspunsuri. Si singurele intrebari pe care mi le mai pun par sa fie “ce nu inteleg?” sau “ce am de invatat din asta?”.

Dar poate n-ar fi rau sa-mi reiau obiceiul de a pune intrebari; de a pune sub semnul intrebarii totul; de a ma mira de orice minune care-mi iese in cale, si a o intreba de unde vine si unde se duce si mai ales cum de a poposit la mine pe umar; de a ma intreba mereu ce simt, cine vreau sa fiu si incotro vreau sa ma indrept in continuare.

Sau de ce mi se pare cateodata ca ploua, desi afara ninge cat se poate de clar.

Descopar, fiind atenta la ceea ce cred si simt, ca a-i iubi pe ceilalti inseamna multe alte lucruri decat credeam eu ca inseamna si foarte putine dintre acestea, pe care atata timp le-am luat de bune.

Ca a iubi pe cineva “neconditionat” e o treaba serioasa si ca de multe ori asta inseamna sa lucrezi cu tine mult mai mult decat crezi ca esti pregatit – la inceput. Si asta numai pentru a da deoparte straturile de conditionari crescute parazitar pe sufletul tau si pentru a ajunge la ceea ce ai crede ca este foarte la indemana, fiindca este natural.

Si mai ales ca cel mai greu este sa sa ii iubesti NE-CONDITIONAT pe cei pe care ii iubesti cel mai mult. Fiindca lor te grabesti cel mai tare sa le pui conditii, de la ei ti se intampla cel mai frecvent sa ai asteptari – in special nemarturisite; lor tii neaparat sa le dai sfaturi pe care fereasca sfantul sa nu le urmeze. Si de la ei ai vrea sa ai asigurari. Ca te vor iubi. Inapoi.

Ideea, cand demolezi povestile de dragoste clasice, ar fi sa pui ceva in loc. Golul provoaca ameteli si nimicul inca sperie. Atat am de spus de bine despre “Up in the air”.  In afara, desigur, de frumuselul de Clooney care “danseaza” cu eleganta si gratie prin tot filmul.

*

*   *

Violenta nu dispare cu si mai multa violenta; am incercat asta cu totii deja si nu a functionat. Atat am de spus de rau despre “Avatar”.  In rest, sunt numai zboruri refacute in vis si o vaga amintire a conexiunii cu tot ce este viu – de care peste trei sferturi dintre oamenii pe care ii cunosc acum ar rade cu lacrimi. Au ras cu lacrimi, ca sa fiu mai exacta. Noroc cu celalalt sfert…

*

*   *

Unde-s zapezile de altadata, iubirile de altadata si crizele de altadata? Acum parca nu mai am timp sa simt zapada scartaind sub picioare; nu mai pot sa-mi dramuiesc iubirea bazandu-ma numai pe presupuneri; si nici sa intarzii prin prapastiile cu intuneric si frig mai mult decat pret de-un drum cu taxiul din Copou pana acasa.

*

*   *

Butonul de “pauza”, draga mea L., exista. Doar ca pentru asta trebuie sa inveti sa te joci cu timpul. Ceea ce, ca si in cazul in care te joci cu chibriturile, poate fi tare provocator. Intreaba-l pe fii-miu care si-a parlit varful degetului.

Pfui, acum e deja mai mult spatiu pe “hard” (o fi spatiu si pe “easy”?…).

As putea chiar sa mai “salvez” din lucrurile bune care se tot incapataneaza sa mi se-ntample.  Mai ca e loc si de-un somn odihnitor in bratele cunoscute si apropiate de sot. Ca doar, vorba lui C., “daca e bine, E BINE”!