Irina Şubredu

“When it comes to other people on planet Earth, Irina, what you want to keep in mind, is that you’re all related.

Really, really.

Brothers and sisters,
The Universe.”

so what if it hurts me

so what if i break down

so what if this world just throws me off the edge

my feet run out of ground

i gotta find my place

i wanna hear my sound

dont care about other pain infront of me

cause im just tryna be happy, yea

just wanna be happy, yea…

Leona Lewis, Happy.

Yalom merge cu mine peste tot (l-am carat in brate din Copou pana in Tatarasi, pe jos, de exemplu). Stiu ca suna enervant si plictisitor, dar a devenit aproape ca o voce in the back of my mind – cu care ma sfatuiesc uneori.

*

*          *

Mi-am ascutit creionul cu care imi scriu viitorul, fiindca stiu ca sunt lucruri pe care le vreau (sigur, cand spun lucruri, vreau sa spun experiente). Doar ca nu ma mai grabesc nicaieri si fac pasii pe rand. Le las sa se coaca, sa se aseze, sa capete forma.

*

*            *

Sunt iar intr-o etapa de cumparat carti de toate neamurile – de la psihoterapie la filosofie de doi lei, cu escala prin beletristica (Tracy Chevalier a vrut sa se urce in cosul meu de doua ori saptamana asta si cred ca nu am luat-o doar fiindca mi s-a parut ciudat sa am o a patra carte de-a ei in biblioteca). Nu m-am decis cate vieti imi mai trebuie sa le termin de citit pe toate din biblioteca, dar pentru moment curiozitatea de a vedea ce se ascunde intre copertile lor e mai puternica.

*

*           *

Copilul meu face parte din mine intr-un grad pe care nu mi l-am imaginat, asa cum face parte din mine si frica de a o lua de la capat din nou.  Visul meu de azi-noapte m-a purtat prin toata perioada noastra impreuna de pana acum si a fost un film la care mi-a placut mult, dar mult de tot sa ma uit.

*

*             *

De asemenea, The bedside dream journal a transformat experientele mele onirice in niste calatorii pe sfert constiente. Azi dimineata am visat ca m-am trezit si imi povesteam visul in jurnal (am visat povestea visului de mai inainte). Uneori merg cu ochii inchisi prin casa, fiindca vreau sa raman inca pe terenul acela ciudat dintre somn si veghe – dar asta este deja o alta poveste…

*

*            *

Si ascult pe repeat “The boy with the arab strap”, fara macar sa stiu de ce; probabil din cauza ritmului, probabil din cauza oftatului care se aude aspre finalul melodiei.

Si, vorba cantecului,

What did you learn from your time in the solitary
Cell of your mind?

Daca mi-ar fi spus cineva ca abia o sa astept sa prind o clipa libera ca sa citesc o carte de sapte sute de pagini al carei titlu incepe cu “tratat”  – as fi ras din toata inima.

Totusi, iata-ma, cu Irv, si lucrurile pe care nu le-am invatat la scoala (desi ar fi trebuit).

We need a letter that’s like i & u together for when we’re doing stuff like this, he said

& I hugged him

& said a lot of people want a letter like that.

De aici.

“I died and made it in haven” mood – de-a lungul intregii calatorii.

Mi-am dat seama ieri la un moment dat ca au trecut mai bine de trei ani de cand n-am mai urcat un munte.

Asa nu se mai poate, dom’le!

Unul dintre lucrurile care mi-au placut cel mai mult la saptamana care a trecut a fost atmosfera de familiar, securizant si apropiat in care am lucrat la INLIGHT.

Fiecare dintre noi are o “viata reala” – serioasa si importanta; un loc bine definit “sub soare”.  Dar acolo, la curs, mi-a fost atat de usor sa vad cat de mult semanam – dincolo de toate acestea – in temerile si ingrijorarile noastre, in fricile de a nu fi iubiti, de a fi respinsi, controlati, neapreciati, dati la o parte; de a nu fi mame / fiice / partenere bune – sau de a nu gresi.

Cineva zicea odata ca in partea de umbra suntem toti la fel, in timp ce in partea de lumina fiecare este unic – si nicicand nu mi-a fost mai clar asta decat saptamana trecuta!

Prietena mea pe care-o cheama ca pe mama locuieste in “cladirea cu mac“. Are cu adevarat un mac rosu si mare la intrare .

Iar ea si sotul ei sunt la fel de dragalasi cum imi aminteam…

De la inceputul lunii pana acum am terminat de citit “Minciuni pe canapea” a lui Yalom, “Cineva cu care sa fugi de acasa” a lui David Grossman si “Amintirea Pamantului” a lui Orson Scot Card.

De la inceputul lunii pana acum am parcurs de asemenea mai multe sute de kilometri (peste 1000 de fapt, cred).

Dar intr-un fel sunt convinsa ca fiecare carte citita ma duce mai departe. De fapt, cumva, parca fiecare carte citita ma duce mai sus. Parca fiecare carte citita e o treapta – pe care daca urc, perspectiva mea asupra lumii si vietii se largeste.

(later edit: doua luni mai tarziu am gasit asta…:

…aici. It’s like somebody created a piece of reality just for me )

Cineva este convins ca fac o greseala dand copilului meu (si copiilor din jurul meu) cat de multa perspectiva pot, fiindca le va fi greu cand se vor lovi de sistem; altcineva e convinsa ca lumea ei nu are sens (de fapt nu e convinsa, dar vrea sa o conving eu ca are ); cineva face rochii colorate cu carioca, in timp ce altcineva povesteste ce fain a fost intr-un loc unde nu voia sa mearga (cu mine >:) ).

Si cumva, toate acestea se potrivesc ca niste piese de puzzle intr-un tablou minunat colorat care e viata mea de acum.