Am inceput de unde se afla oricum curiozitatea mea: cu cartea lui Martin Seligman – “Authentic happiness“.

A fost pe wish-list-ul facut pentru ziua mea anul trecut si am primit-o in dar de la Mada si Nik. Initial am inceput-o alandala, de la capitolul despre cresterea copiilor. Apoi m-am intors, luand-o cuminte de la capat.

“Fericirea autentica” e o carte pe care am citit-o cu creionul in mana, la propriu. Inchizand-o, asta seara, nu stiu sa spun ce mi-a placut mai mult:

- povestea omului care, dupa mai bine de treizeci si cinci de ani in care a studiat felul in care psihologia poate ameliora lucrurile care merg prost s-a decis ca-i vremea sa schimbe macazul si a pus bazele unui domeniu nou – respectiv Psihologia Pozitiva;

- felul organizat si simplu in care e structurat continutul, facandu-l usor de inteles si urmarit;

- felul in care amesteca franturi din povestea personala cu fragmente de Psihologie Pozitiva;

- felul in care simt ca ma regasesc in principiile Psihologiei Pozitive.

Pe foarte scurt, citind Fericirea autentica, aflam ca exista emotii pozitive fata de trecut (satisfactie, mandrie, serenitate), fata de viitor (optimism, speranta) si fata de prezent (doua categorii distincte: placeri si gratificatii); ca fericirea poate insemna sa ai o viata placuta (constand in urmarirea placerilor); o viata buna (constand in urmarirea gratificatiilor – care presupun cautarea acelor situatii in care iti poti folosi trasaturile pozitive de caracter. Faceti-va o favoare si intrati aici - dupa crearea unui cont puteti completa online chestionarul pentru aflarea acelor “signature strengths”); sau o viata cu sens (care presupune a-ti pune calitatile in slujba a ceva mai mare decat tine).

Cand am inchis-o, asta seara, mi-a tremurat un pic mana, a parere de rau ca s-a terminat, a bucurie c-am descoperit-o; a parere de rau ca nu-i lectura obligatorie la psihologie, a bucurie ca-i lectura obligatorie la scoala de psihologie.

Cum o folosesc, se vede deja, aici. In plus, am raspuns la chestionarul de care va ziceam si am aflat lucruri noi despre mine. Ceea ce, nu foarte egoista fiind, va doresc si voua.

Avertisment: post cu multe linkuri si unele – vagi – conexiuni intre ele.

Asadar, lantul de evenimente e asa:

Vineri am primit Happiness a lui Ed Diener – in format electronic (Multumesc, apropo!).

Sambata, fara macar sa ma straduiesc, l-am convins ca cel mai bun cappuccino e cel homemade (si am gasit imaginea de mai sus, pe un tumblr dragalas). De asemenea, am descoperit “celalalt site” despre care tot povesteste Adrian de-un timp. Se cheama Scoala de psihologie si se citeste exclusiv cu prescriptie “medicala” si avertismente.

Duminica mi-am inceput-o cu prezentarea lui Dan Gilbert, care vorbeste despre un experiment pe care l-am tot povestit in stanga si-n dreapta in ultimele zile. Uitati-va, o sa va placa!

Prezentarea mi-a amintit ca tot vreau de ceva vreme sa-l intreb cateva lucruri pe Adrian despre rezultatele studiilor pe care le tot pomeneste – cele privitoare la efectele stilului parental si mediului impartasit – asupra adultilor care vor deveni copiii nostri. Si daca tot mi-am amintit, am si pus in practica.

Ajunsa acasa (dupa ce am luat periuta de dinti cu capac copilului mare), citesc despre nasterea unei noi viziuni in psihologie (fara anestezie epidurala) – funny title, ha-HA!

Apoi, cautand pe TED altceva, gasesc prezentarea urmatoare (vizionata cu creionul in mana si notite din 3 in 3 minute).

Asta da mod de a incheia saptamana! Zic…

Am o bucatica de rau in mine.
Am o bucatica de rau in mine si nu mi-a placut.

Am vrut s-o omor.

Sa fiu tot timpul zambitoare, amabila, calda, apropiata, buna, apreciata.

Pentru ca toata lumea vrea doar lucrurile bune.

Si ma straduiesc sa le ofer doar lucrurile bune.
Bucatica mea de rau a fost sufocata.

Ciudat. Credeam ca o sa ma simt mai bine.
Raul din mine creste cu fiecare picatura de bine pe care deja ma chinui sa o storc.
Si fiecare picatura de bine ma doare.
Si nimic nu ma mai bucura.

Acum am un rau mare in mine.
Am un rau mare si imi dau seama ca incep sa il iubesc.

Pentru ca scoate la iveala tot binele din mine.
Am un rau mare si nu ma tem sa le arat celorlati raul meu.
Pentru ca sunt vrajitoarea buna-rea.

Si pot sa fac tot atat de mult bine cat pot sa fac si rau.
Si ma bucura cand aleg sa fac bine.

Angartha,
Articol preluat de pe sheblogs.121.ro

]]> http://www.irinasubredu.com/2010/09/bine-si-rau/feed/ 0 http://www.irinasubredu.com/2010/08/doar-cateva-trepte-pana-la-o-noua-perspectiva/ http://www.irinasubredu.com/2010/08/doar-cateva-trepte-pana-la-o-noua-perspectiva/#comments Tue, 24 Aug 2010 22:47:42 +0000 irina http://www.irinasubredu.com/?p=1648 Nu stiu exact cate. Doisprezece, poate treisprezece de etaj. Ori cinci etaje. Eh, nu sunt tocmai putine. Dar in timpul urcusului, cumva, la un moment dat, mi-am dat seama ca nu se mai vede la fel. Au inceput sa se vada dealuri, campuri, un colt de oras; luminile care incepeau sa se aprinda.

Si momentul acela magic, de bucurie ca am ajuns pana aici, de “hai sa ne tragem sufletul”, de “uau, uite cum se vede!!!” si de “suntem doar tu si eu si avem orasul la picioare”.

Plus ideea ca na, nu-i musai sa ma duc pana-n Ljubljana, ca sa urc pe munte pana la cetate, ca sa urc in turn pana pe acoperis – ca sa am acces la o noua perspectiva, complet diferita. Toate astea imi sunt disponibile si aici.

Sigur, sunt camere de luat vederi. Si sigur, exista o portarita (cu un fiu pe nume Bogdan). Si mai ales – sigur ca “nu e voie!”.

Dar e usor si atat de aproape incat m-a facut sa ma gandesc ca “altfel”, “mai liber” si “de sus” ne este de fapt mereu la indemana.

and… yes, there is this, too:

and then there is Annie, dar aceea este alta poveste si va fi (curand) povestita altadata.

(Drumul absolut incredibil de la granita cu Italia – pana la St Gallen)

Pe unde umbla umbrela cu CISCO…

(Bergamo, Orasul de Sus)

Lose something every day. Accept the fluster
of lost door keys, the hour badly spent.
The art of losing isn’t hard to master.

Then practice losing farther, losing faster:
places, and names, and where it was you meant
to travel. None of these will bring disaster.

I lost my mother’s watch. And look! my last, or
next-to-last, of three beloved houses went.
The art of losing isn’t hard to master.

I lost two cities, lovely ones. And, vaster,
some realms I owned, two rivers, a continent.
I miss them, but it wasn’t a disaster.

– Even losing you (the joking voice, a gesture
I love) I shan’t have lied. It’s evident
the art of losing’s not too hard to master
though it may look like (Write it!) a disaster.

elizabeth bishop

dar, de fapt, poza vorbeste de la sine.

Si cand intr-o dimineata ne urcam in masini si pornim – din Tatarasi si Copou, Piatra Neamt, Darmanesti, Ramnicu Sarat si Constanta – spre acelasi loc indepartat, dar frumos, din Muntii Vrancei, ce importanta mai are CARE verighete (sau care iubiri) au facut initial posibil aceasta adunare?

Asa ca nu stiu sa spun daca mi-a placut mai mult clipa de-acum traditionala cand am sarit in Suzuki; oprirea (a nu stiu cata) la poze, intr-un loc care-ti taie respiratia, asteptatul “unde se face la stanga”, leaganul genial de pe terasa, mic-dejunul cu clatite, lapte proaspat si rulada cu frisca, porumbul fiert sau linistea care se lasa cand cea mai mare parte a “trupei” pleaca in expeditie; descoperirea ca Bogdan si Octavian pot petrece o ora impreuna fara ca vreunul dintre ei sa se plictiseasca; clipele furate – “la sfat” cu Mada – ca pe vremuri; canile pe care scria ” Bogatia clipelor petrecute impreuna”; descoperirea ca eu si Manuel am avut in copilarie cate un caine pe care il chema Mitica; declaratia “Mami, eu te iubesc pana… in Bulgaria SI pana la luna SI pana unde se termina balansoarul” – in care “pana unde se termina balansoarul” este considerat cel mai indepartat reper.

Sau felul in care, impreuna cu oamenii acestia, indiferent de legaturile de sange, ma simt ca intr-o familie.

Zilele trecute, in cel mai neasteptat mod, am intalnit un astfel de om.

Special, luminos si vesel, inteligent si sigur pe el, un om care stie sa faca misto de stereotipuri (chiar si de cele despre propria persoana) – n-ai cum sa nu-l placi din primele cinci secunde dupa ce l-ai cunoscut. Parintele Felix Roca este un om care are ochi calzi si zambitori, de copil si stapanire de sine de adult; care are mereu un suras binevoitor si amabil pentru toata lumea, dar a provocat un hohot de ras cand a afirmat ca “urmeaza deciziile celorlalti”; care povesteste cu aceeasi simplitate si modestie despre cursurile facute la Roma si despre copiii din Kenya pe care i-a invatat sa danseze. Care m-a cautat pe Google pana a dat de blogul asta.

Si pentru care ii multumesc vietii ca mi l-a scos in cale.