Irina Şubredu

Nu stiu exact cate. Doisprezece, poate treisprezece de etaj. Ori cinci etaje. Eh, nu sunt tocmai putine. Dar in timpul urcusului, cumva, la un moment dat, mi-am dat seama ca nu se mai vede la fel. Au inceput sa se vada dealuri, campuri, un colt de oras; luminile care incepeau sa se aprinda.

Si momentul acela magic, de bucurie ca am ajuns pana aici, de “hai sa ne tragem sufletul”, de “uau, uite cum se vede!!!” si de “suntem doar tu si eu si avem orasul la picioare”.

Plus ideea ca na, nu-i musai sa ma duc pana-n Ljubljana, ca sa urc pe munte pana la cetate, ca sa urc in turn pana pe acoperis – ca sa am acces la o noua perspectiva, complet diferita. Toate astea imi sunt disponibile si aici.

Sigur, sunt camere de luat vederi. Si sigur, exista o portarita (cu un fiu pe nume Bogdan). Si mai ales – sigur ca “nu e voie!”.

Dar e usor si atat de aproape incat m-a facut sa ma gandesc ca “altfel”, “mai liber” si “de sus” ne este de fapt mereu la indemana.

There is this:

and… yes, there is this, too:

and then there is Annie, dar aceea este alta poveste si va fi (curand) povestita altadata.

(Drumul absolut incredibil de la granita cu Italia – pana la St Gallen)

Pe unde umbla umbrela cu CISCO…

(Bergamo, Orasul de Sus)

The art of losing isn’t hard to master;
so many things seem filled with the intent
to be lost that their loss is no disaster,

Lose something every day. Accept the fluster
of lost door keys, the hour badly spent.
The art of losing isn’t hard to master.

Then practice losing farther, losing faster:
places, and names, and where it was you meant
to travel. None of these will bring disaster.

I lost my mother’s watch. And look! my last, or
next-to-last, of three beloved houses went.
The art of losing isn’t hard to master.

I lost two cities, lovely ones. And, vaster,
some realms I owned, two rivers, a continent.
I miss them, but it wasn’t a disaster.

– Even losing you (the joking voice, a gesture
I love) I shan’t have lied. It’s evident
the art of losing’s not too hard to master
though it may look like (Write it!) a disaster.

elizabeth bishop

in inima… inimii Croatiei – in centrul Zagrebului, am gasit un…

dar, de fapt, poza vorbeste de la sine.

O multime de lucruri ciudate se intampla odata cu o casatorie: te trezesti ca ceea ce numeai “familie” este un termen care isi extinde granitele dincolo chiar de ceea ce iti imaginai ca este posibil. Ocazie cu care devine firesc sa capat un loc in plus de rasfat (la Corbu, unde parintii lui Nik ne adopta, cu tot cu Bogdan, iar mama Cuta imi aminteste de fiecare data de Buni). Ocazie cu care Mada si Nik capata un loc in plus de rasfat – la aceasta familie – devenita prin alianta “a mea”.

Si cand intr-o dimineata ne urcam in masini si pornim – din Tatarasi si Copou, Piatra Neamt, Darmanesti, Ramnicu Sarat si Constanta – spre acelasi loc indepartat, dar frumos, din Muntii Vrancei, ce importanta mai are CARE verighete (sau care iubiri) au facut initial posibil aceasta adunare?

Asa ca nu stiu sa spun daca mi-a placut mai mult clipa de-acum traditionala cand am sarit in Suzuki; oprirea (a nu stiu cata) la poze, intr-un loc care-ti taie respiratia, asteptatul “unde se face la stanga”, leaganul genial de pe terasa, mic-dejunul cu clatite, lapte proaspat si rulada cu frisca, porumbul fiert sau linistea care se lasa cand cea mai mare parte a “trupei” pleaca in expeditie; descoperirea ca Bogdan si Octavian pot petrece o ora impreuna fara ca vreunul dintre ei sa se plictiseasca; clipele furate – “la sfat” cu Mada – ca pe vremuri; canile pe care scria ” Bogatia clipelor petrecute impreuna”; descoperirea ca eu si Manuel am avut in copilarie cate un caine pe care il chema Mitica; declaratia “Mami, eu te iubesc pana… in Bulgaria SI pana la luna SI pana unde se termina balansoarul” – in care “pana unde se termina balansoarul” este considerat cel mai indepartat reper.

Sau felul in care, impreuna cu oamenii acestia, indiferent de legaturile de sange, ma simt ca intr-o familie.

Pe langa locurile frumoase, experientele frumoase si cartile frumoase, am o slabiciune pentru oamenii frumosi.

Zilele trecute, in cel mai neasteptat mod, am intalnit un astfel de om.

Special, luminos si vesel, inteligent si sigur pe el, un om care stie sa faca misto de stereotipuri (chiar si de cele despre propria persoana) – n-ai cum sa nu-l placi din primele cinci secunde dupa ce l-ai cunoscut. Parintele Felix Roca este un om care are ochi calzi si zambitori, de copil si stapanire de sine de adult; care are mereu un suras binevoitor si amabil pentru toata lumea, dar a provocat un hohot de ras cand a afirmat ca “urmeaza deciziile celorlalti”; care povesteste cu aceeasi simplitate si modestie despre cursurile facute la Roma si despre copiii din Kenya pe care i-a invatat sa danseze. Care m-a cautat pe Google pana a dat de blogul asta.

Si pentru care ii multumesc vietii ca mi l-a scos in cale.

“When it comes to other people on planet Earth, Irina, what you want to keep in mind, is that you’re all related.

Really, really.

Brothers and sisters,
The Universe.”

so what if it hurts me

so what if i break down

so what if this world just throws me off the edge

my feet run out of ground

i gotta find my place

i wanna hear my sound

dont care about other pain infront of me

cause im just tryna be happy, yea

just wanna be happy, yea…

Leona Lewis, Happy.

Yalom merge cu mine peste tot (l-am carat in brate din Copou pana in Tatarasi, pe jos, de exemplu). Stiu ca suna enervant si plictisitor, dar a devenit aproape ca o voce in the back of my mind – cu care ma sfatuiesc uneori.

*

*          *

Mi-am ascutit creionul cu care imi scriu viitorul, fiindca stiu ca sunt lucruri pe care le vreau (sigur, cand spun lucruri, vreau sa spun experiente). Doar ca nu ma mai grabesc nicaieri si fac pasii pe rand. Le las sa se coaca, sa se aseze, sa capete forma.

*

*            *

Sunt iar intr-o etapa de cumparat carti de toate neamurile – de la psihoterapie la filosofie de doi lei, cu escala prin beletristica (Tracy Chevalier a vrut sa se urce in cosul meu de doua ori saptamana asta si cred ca nu am luat-o doar fiindca mi s-a parut ciudat sa am o a patra carte de-a ei in biblioteca). Nu m-am decis cate vieti imi mai trebuie sa le termin de citit pe toate din biblioteca, dar pentru moment curiozitatea de a vedea ce se ascunde intre copertile lor e mai puternica.

*

*           *

Copilul meu face parte din mine intr-un grad pe care nu mi l-am imaginat, asa cum face parte din mine si frica de a o lua de la capat din nou.  Visul meu de azi-noapte m-a purtat prin toata perioada noastra impreuna de pana acum si a fost un film la care mi-a placut mult, dar mult de tot sa ma uit.

*

*             *

De asemenea, The bedside dream journal a transformat experientele mele onirice in niste calatorii pe sfert constiente. Azi dimineata am visat ca m-am trezit si imi povesteam visul in jurnal (am visat povestea visului de mai inainte). Uneori merg cu ochii inchisi prin casa, fiindca vreau sa raman inca pe terenul acela ciudat dintre somn si veghe – dar asta este deja o alta poveste…

*

*            *

Si ascult pe repeat “The boy with the arab strap”, fara macar sa stiu de ce; probabil din cauza ritmului, probabil din cauza oftatului care se aude aspre finalul melodiei.

Si, vorba cantecului,

What did you learn from your time in the solitary
Cell of your mind?