Irina Şubredu

Stiu de mult ca mi-e greu sa-i las pe ceilalti sa urmeze drumul lor, mai ales cand am impresia ca vad un drum mai scurt si mai usor pentru ei, mai ales cand ceilalti imi sunt nu doar foarte apropiati, ci si “ai mei” cumva.

Dar pana de foarte curand nu mi-am dat seama cat de DES fac asta cu ei si cat de MULT tin sa faca ASA cum le spun eu ca “e bine” si nu altfel.

Oamenii din viata mea trec prin momente dificile, au lupte de dus, furtuni de infruntat (sau numai cate-o zi mai innorata) – si primul meu impuls, fara exceptie aproape, este sa cantaresc din ochi situatia si sa vad “drumul” mai departe. Apoi astept pana se aude invariabil intrebarea: “tu de ce crezi ca se intampla asta?” sau “si eu acum ce fac?”.

Ma tem ca nu am un final intelept la postul asta. Ma tem ca n-a trecut suficient timp ca sa “vad drumul” mai departe (drumul meu, de data asta…). Ma tem ca abia am deschis usa unui beci plin de panze de paianjen si miros de mucegai – care poate odata era o camera de oaspeti minunata, dar acum e doar aglomerat, intunecat si murdar si asteapta – probabil – sa-mi pun blugii rupti si cizmele de cauciuc si sa fac o curatenie zdravana. Ma tem ca acum nu-mi doresc decat sa ma rezem de un perete, sa ma adun, sa respir si sa capat un pic de perspectiva. Si poate intre timp, sa intreb la randul meu “si de ce crezi ca se intampla asta?“. Sau chiar “si eu acum ce fac?” .

Este mai usor sa scrii un mesaj de dragoste decat sa sa iei apararea in public celuilalt.

Mai usor sa decupezi inimioare decat decat sa-ti inghiti primele replici taioase pe care le-ai face fiindca cineva a facut o greseala – si sa pui, in loc, intrebarea care te ajuta sa intelegi de ce a facut-o.

Mai usor sa scrii un post cu dedicatie decat sa faci un compliment care ti se cere, cand ti se cere – si cand cel de langa tine are nevoie mai mare sa-l auda.

Este mai greu sa spui “iarta-ma”, decat sa propui o intalnire.

Mai greu sa fii cu totul acolo, decat sa dai o replica plina de invataminte despre ce inseamna sa iubesti.

Mai greu sa spui cuiva care se indoieste de el – “arati minunat” sau “sunt sigura ca ai sa te descurci foarte bine” – decat sa urmezi – cu precizie de minut – un program al unui eveniment, fie el si dedicat dragostei.

Mai greu sa te decizi sa cauti in tine cand ceva nu functioneaza in relatia cu celalalt – decat sa te indragostesti la prima vedere.

Mai greu sa practici iubirea, decat sa predici despre ea. (Stiu asta din experienta tuturor datilor cand fac al doilea lucru in loc de primul, convinsa fiind ca-l fac pe primul de fapt).

Dar numai primul te ajuta sa cresti…

Iata ce “spune” calendarul meu de pe birou -  pe 9 februarie:

De o saptamana, intalnirea mea cu mine – la inceputul zilei se petrece aici.  In loc de cafea, in loc de 3 in 1, uneori inaintea carnetelului cu multumescuri. Unul dintre autorii mei favoriti – dintre terapeutii mei favoriti – are blog / site.  Pe care scrie cam doua articole noi pe zi. Mai precis pe noapte. Pe care raspunde la comentarii (la majoritatea, anyway). Si scrie cu simt de raspundere, cu umor – dar si cu seriozitate – despre multe dintre temele mele preferate: sincronicitati, educatie, copii, sanatate si boala, cuplu.

Asadar cine mi-a schimbat felul in care imi incep ziua? Eu. Dar ii multumesc lui Adrian pentru prilej.

Drumul meu prin fiecare zi e presarat cu minuni.

Asta-seara, fara sa plec de la taste, mi-au iesit in cale picaturi de lumina care m-au atins intr-un fel sau altul. Cele mai luminoase, mai jos:

* “  This song makes me miss my friend Meg.

I feel as if there’s a Meg-shaped hole beside me when I listen to this song.”

de aici.

* ” a very kerry christmas.zip” : am gasit intamplator ce imi doresc de vreo doi ani in perioada Craciunului si nu apuc sa-mi fac / caut: o adunatura de melodii “christmassy” – deja arhivata – aici.

* ” I once dated a photographer.  He taught me that the way I see myself is nowhere even close to how others see me.

Someday I hope to be able to see what you see, when you look at me.” – de aici.

* Si, fiindca Lise spune ca muzica atinge direct corpul emotional, puteti asculta aici ceva ce mi-a atins corpul emotional chiar de la prima dintre cele… cateva ascultari: cosmin vaman – Nicaieri nu ninge ca in parul tau – TEST.

P.S.: Daca ascultati cu atentie, o puteti auzi pe fina mea gângurind, in timp ce tatal ei se chinuia (la propriu) sa inregistreze

Grupul de joi ne intreaba uneori despre drumul pe care l-am facut pana acum. Cireasa de pe tort a fiecare zile era mult timp momentul in care ne intalneam si povesteam ce clipe magice am trait in ziua respectiva. Ce intamplari mici, dar magice, ne-au iesit in cale. Ce dorinte ni s-au implinit “ca prin minune”, ce coincidente s-au produs, cum au aparut solutii la probleme si rezolvari la situatii – la care nu ne-am fi gandit.

Acum, si eu si Roxana avem cate un carnetel / agenda (in cazul meu “Jurnalul de zana buna” primit in dar de la ea) – in care trecem momentele magice ale fiecarei zile.

Nu-i de mirare atunci ca generatia urmatoare se incadreaza perfect in peisaj, cu EriK, stand treaza noaptea langa mama ei careia ii este rau prin somn, cu Bogdan care imi spune “Mami, da-mi bagheta ta sau fac cu ea o magie!” (si va rog sa ma credeti, are un talent innascut in miscarile pe care le face cu ea), respectiv cu Teo, care… dar mai bine sa lasam imaginea sa vorbeasca :->

Am o pasiune pentru cani (OK, n-am zis obsesie). O pasiune mare care dateaza de pe la inceputul facultatii. Adica de… mult .

Intr-o vreme ramasesem la canile aduse de peste mari si tari (Egipt, Statele Unite si Finlanda sunt, cred, cele mai indepartate).

Am o cana cu fluturi, o cana cu doi mâți si o cana pe care scrie “cutie pie”- adusa din Estonia; o cana cu 3 in 1 de la 3 in 1 si o cana cu XXX de la Amsterdam; o cana cu vaca si o cana de la Praga dupa care m-am dus de doua ori; doua “lucky cups” identice si doua cani de la Tallin – de aceeasi dimensiune, pentru acelasi fel de bautura. (Iar astea sunt numai cateva dintre cele mai dragi!).

La final de decembrie, facand curat, am decis ca am totusi PREA MULTE CANI. Cam tarziu, you would think. Asa ca am decis sa nu mai iau altele, cel putin nu prea curand, cel putin nu fara sa simt din start ca “UAU. VREAU CANA ASTA. ACUM”. Sau ca… ma rog… “scrie Irina pe ea”.

Pe drumul catre “la munte” unde am petrecut trecerea dintre ani, am intrat intr-o benzinarie sa… ceva… capucino. In drumul catre capucino, trec pe langa un raft cu cani. Cu un zambet interior – superior – ma opresc totusi o clipa, din curiozitate si din obisnuinta, convinsa fiind ca NU ARE CUM sa fie printre ele vreo cana dupa criteriile de mai sus. Si fix cand sa zic “HA! I knew it!”, am vazut asta:

Da, da, sigur ca motivul pentru care am putut-o poza este ca se afla chiar acum pe biroul meu, plina cu cola. Dar zau asa, cum sa rezist?? Acolo scrie mov pe negru: “IT’S MAGIC!”. Si mai jos este o vrajitoare care RADE. Si inauntru este o carte. Si… si… na… “scria Irina pe ea”. Si… “UAU” ?

Presimt ca o sa fie un an bun in ce priveste darurile primite – asta care se incheie acum.

Fiecare zi e incarcata de ocazii de a invata despre a darui si a primi.

Am invatat ca poti darui (sau primi) un singur lucru minunat – si sa fie de ajuns. Nu e nevoie sa cauti 100 de lucruri care sa compuna un cadou.

Ca nu trebuie sa te chinui sa iei tutuor cadou – “la fel” (nici macar de aceeasi valoare), fiindca oamenii nu au toti aceleasi nevoi si nici nu inseamna acelasi lucru pentru tine.

Ca nu trebuie sa-mi iau singura TOATE lucrurile pe care mi le doresc – uneori ii pot lasa si pe ceilalti sa faca asta pentru mine.

Ca poti sa primesti (si sa daruiesti) mult mai multe lucruri decat lucrurile si uneori ne-lucrurile acestea interesante si neasteptate lasa mai multe farame de suflet sa zboare de incantare si entuziasm.

Habar n-am daca toate astea erau in fata ochilor mei si pana acum; ma bucur ca sunt acum si abia astept sa vad ce mai descopar.

“Nu exista nicio combinatie de cuvinte

Pe care s-o pot pune pe spatele unei vederi…”

asa incepe o melodie minunata cantata de Jack Johnson si ascultata week-endul asta.

Vestile sunt asa:

am primit primele poze de la Radu. Imi vine sa ma tot uit la ele una cate una, cum mananci cu zgarcenie cate o bomboana dintr-o cutie primita cadou – ca sa-ti ajunga pentru cat mai mult timp.

Oricat ma uit la ele, am una care mi s-a lipit de suflet. Asta:

E fix pentru “mami, da-mi un suflet de-al tau, sa ma bag in el…”!

Si cealalta veste e ca am fost mult mai mult CU EL zilele astea. Si e ATAAAT de bine! Si e un copil ATAAAT de special. Si in seara asta a invatat sa foloseasca Tux Paintul, ca Paintul obisnuit cu care “mami, hai sa desenam niste zambilici” nu mai e asa interesant deja.

Love is the answer
at least for most of the questions in my heart, like
Why are we here? And where do we go?
And how come it’s so hard?
It’s not always easy and
sometimes life can be deceiving
I’ll tell you one thing, it’s always better when we’re together

De ani de zile, pentru noi sarbatoarea asta inseamna sarbatorirea lui, pe numele lui adevarat “Mihai“, zis si “TS”, zis si “Tatalor”, zis posesiv de catre mine de pe la 3 ani “Mihălitză”.

Am fost si anul asta, mai mult o dusa si-o venita, cu acces la informatii din arborele genealogic, cu multa mancare si cu si mai multa dragoste.

Dar anul asta la lista sarbatoritilor s-a mai adaugat cineva: o Zana (Buna) – cu ziua ei de nastere; un Gabi si o Diana Gabriela cu ziua numelui. Asa ca am avut the best time in cel mai improbabil mod: la o petrecere cu peste douazeci de oameni din care cunosteam doar cumatrii si sarbatoritii.

Si trecand peste muzica buna si mancarea la fel, peste locul pretentios, dar si peste talentul lor de gazde impecabile, mai este ceva – un nu-stiu-ce fermecator care ne face sa recunoastem in mod oficial ca ne place de ei!

P.S.: sotul meu a dansat pentru prima data (in public) populara si vals. Cu… Roxana . Eu si Lucian le-am ramas datori. De data asta >:) .