Mai jos, cateva crampeie, in doua cu soare:

“Bunicule, ia-ma in masina ta, Suzuki Samurai!”

Casuta dintre brazi…:

Ma odihnesc…

Ei doi:

Cer si pamant:

Si Tata:

Initial am vrut sa ramanem acasa, apoi am decis brusc ca e destul de mare ca sa se descurce cu un drum de doua ore dus – doua intors, cu masina, plus o ora de veghe la miezul noptii. “Mergem la biserica, mami?” “Mergem”. Si am mers, cum spuneam, in locul acela in care mai inviase pentru noi o data, cu cativa ani in urma.

Curtea – plina ochi de oameni, rand de masini lung de un kilometru. “Ce facem acum, mami?” “Asteptam, sa luam Lumina”. Ochii mari sus, spre stele: “Uite, mami, cate lumini! De ce nu luam si noi de-acolo?” Chiar? De ce?…

In mijlocul curtii: un copac plin-ochi de magnolii. Ne dam seama ca n-am luat aparatul foto din masina. “Nu-i nimic, facem poze cu inima!” zice Nanu intelelept. Facem.

Apoi m-am uitat la imagini cu iepurasi; am cumparat decoratiuni verzi, galbene si portocalii. Am cautat retete (ceea ce pentru mine e un record in sine). Am aflat – un an mai tarziu – “legenda iepurasului”, de la Sana (total aiuristica, you don’t wanna know :-j ).

Am sarbatorit-o pe La, care a mai intinerit un an (ma rog, asta nu e de Paste, dar nu puteam sa nu spun, fiindca mi-e draga).

Apoi Cosmin mi-a adus sa ascult un cantec de Craciun, de-al lui Tim Minchin (asta), pe care l-am fredonat toata ziua si care mi s-a parut acompaniamentul muzical perfect al acestei perioade.

Iar astazi, Madalina cealalta, draga de ea, mi-a oferit una dintre cele mai frumoase, mai pline de bucurie si mai inedite experiente pe care le-am avut de mult timp incoace: o “sedinta” de… decorat oua de Paste. Impreuna cu Madalina mea si cu Nik, am aterizat acasa la Tania, matusa-minune despre care se povesteste aici.

De la intrare am plonjat direct intr-o mare de… dragoste, de bucurie si de buna dispozitie; am mancat trei feluri de mancare de post super-extra-bune; am primit foile cu modele de oua “de la Mami”, ne-am inarmat cu… ustensilele acelea folosite la desenat modelul cu ceara – care nu stiu nici acum cum se cheama – si am inceput. Opt oameni intr-o bucatarie luminoasa si calda cu vedere deasupra orasului (care opt s-au facut zece si apoi unsprezece) – si-au trait fiecare aventura simpla, dar aproape neverosimila de a crea ceva ce – am invatat noi – “nu poate iesi decat bine”. “De altfel, ouale, ca si oamenii, au fiecare soarta lui” – ne-a mai povestit Tania; “si apoi, ce bucurie poti sa simti daca stai pe margine si privesti?”…

De-acolo a mai urmat o sesiune de gatit ciocolata de casa buna-buna, fara sa incetam sa ne minunam cata bucurie se ascunde in lucrurile simple, peste care putem atat de usor sa trecem cu vederea!

Asa ca nu stiu ce se va intampla cu dispozitia-de-Paste maine, dar acum este aici si ma bucur de ea cat pot de mult.