Irina Şubredu

“Povestea vinilului. Frumoasa poveste a acestui produs discografic avea sa se sfarseasca aici pentru mine. Recunosc ca am momente dese cand ma apuca nostalgia vinilului, pentru ca era cald, pentru ca era frumos, pentru ca suna bine, chiar si cu micile sau marile sale impuritati sonore, pentru ca trebuia sa te porti cu el frumos ca si cu o iubita, pentru ca trebuia sa ai grija de el ca de un copil, pentru ca era generos grafic, pentru ca era ca un ultim gentleman al suportului muzical. Cu ce poate fi comparat? Cu un ceai bun englezesc, cu o tigara buna de foi, cu un vechi whisky malt scotian, cu o femeie frumoasa, cu o carte pe care n-o mai poti lasa din mana, sau cu un vechi platou dintr-un metal extrem de pretios pe care ti se aduc toate delicatesele din lume. Eu, din pacate, nu-l pot compara decat cu tineretea mea!…

Restul e numai o insiruire de realizari materializate in albume discografice care sigur ca au istoria lor plina de emotii, si de truda, si de bucurii. Sigur ca acum totul suna mai bine, ca tehnica a evoluat, ca progresul isi spune cuvantul, dar inclin sa cred ca tot ce-a urmat vinilului e numai performanta si-atat. Si asta pentru ca de la o anumita varsta discutam de marturitate, de pricepere, de experienta acumulata, de trairi ce trebuie, unele impachetate cu grija, altele inlaturate cu tact, de emotii ce trebuie stinse usor, fara sa doara. Viata curge pentru noi toti si peste noi toti, asa cum pentru mine a curs Dunarea…”

Am intrat duminica intr-o dispozitie “Alifantis” cum n-am mai fost de mult. Iar finii mei, care ma cunosc bine, mi-au daruit aseara Colectia de Vinyl, in interiorul careia am gasit paragrafele de mai sus, care mi-au incalzit dimineata. Pentru mine e foarte des Craciunul .

Multumesc!

… sau despre cum sa inseninezi o zi deja senina.

Povestea (doi in unu) e asa: luni, draga de Teo si-a dat gradul I (ultimul…). Luata pe sus de Sana (la propriu, cu masina), am fost sa-i fac galerie. Ca si Alinuta-sadicuta; ca si Mariana, care avea emotii mai rau decat ea (Teo); ca si Ionela, Simona si Marcela; ca si ceilalti oameni care s-au laudat care mai de care cat de bine o stiu pe Teo (muhaha >:) ) si ce buna profesionista este (seriously??).

Am profitat de ocazie ca sa ma minunez ce multi oameni “daruiti” sunt in jurul meu, oameni din aceia… “cu har” cum zicea cineva; si ca sa fiu mandra de ea. Care arata cam asa (adica stralucitoare):

Acu’ vine partea a doua: o parte dintre florile primite (mai precis bratul ala) l-a daruit mai departe Roxanei. Care dupa ce a aruncat ambalajele si a format un urias buchet superb, a venit cu ideea geniala sa le daruim mai departe, altor femei.

Asa ca azi, cu fetele de mana si florile in brate (respectiv fetele in brate si florile in mana…) am facut o plimbare pe Copou. Despre care nu as povesti daca zecile de zambete care ne-au invaluit ca o lumina nu ne-ar fi facut sa ne amintim (a nu mai numar cata oara) ce minunat este sa daruiesti; cat de simplu se poate face asta si cum bucuria produsa sa faptul in sine de a oferi este atat de mare si atat de “imediata”, incat orice Rai “promis” mai tarziu paleste, prin comparatie .