Irina Şubredu

Aproape ca m-am obisnuit sa intalnesc zi de zi sincronicitati la tot pasul; legaturi neobisnuite si improbabile intre lucruri care imi plac, care ma preocupa (deci locuiesc in capul meu) si cuvinte, intamplari, oameni – care locuiesc in afara mea. Aproape ca nu-mi mai amintesc cum e sa NU descopar aceste legaturi.

Si aceasta aproape obisnuinta a mea aproape ca ma face sa trec peste sincronicitati frumoase, ca cea de azi, cu maci, fara sa le povestesc.

Asadar, astazi, una dintre persoanele apropiate mie pe plan profesional  – dar cu care vorbesc foarte rar altceva decat subiecte profesionale, avea la avatar o poza frumoasa cu maci si la status “Un buchet de maci pentru I.“. Convinsa fiind ca e vorba de altcineva, dar mirata de coincidenta de nume si de preferinte (etno)botanice, am facut o gluma pe tema asta, doar ca sa aflu ca da, era vorba despre mine!

Jumatate de ora mai tarziu, unul dintre studentii din proiectele noastre – cu care pastrez legatura – imi povesteste ca el si prietena lui se gandeau sa vina azi pe la mine cu… un buchet de maci!

As fi trecut, cum spuneam, peste aceasta intamplare fara s-o povestesc daca – o secunda inainte sa inchid calculatorul nu m-ar fi impulsionat o postare dragalasa de pe blogul asta - legata de melodia care m-a bantuit ieri si azi. Si, pentru ca Universului in care traim tare-i mai place sa se joace, am dat, alte cateva secunde mai tarziu, peste asta – o oglinda perfecta pentru melodia despre care spuneam.

De asemenea, pe plannerul nostru din birou scrie la ziua de ieri “spread the love” – iar eu am sentimentul – de aseara incoace ca s-a spart o conducta cu dragoste, fiindca simt cum primesc din toate partile (pana si de la fina mea care azi a zis “NA-NA”), dar asta este o alta poveste si va fi (probabil) povestita alta data….

Nu ca atunci cand faci un lucru din pasiune nu te mai dor picioarele, nu-ti mai amorteste spatele sau nu mai ai senzatia ca nu mai stii cum te cheama, e doar ca toate aceste lucruri se intampla DUPA ce ai terminat si ca nu intelegi de ce trebuie sa-ti aprinda cineva lumina (fiindca tu nu te induri sa te ridici de pe scaun, caci asta ar insemna sa te opresti). Si e pentru ca s-a facut deja ora noua si au trecut poate sase – poate sapte ore de cand ai inceput.

P.S.: de asemenea, este intotdeauna mai usor with a little help from your friends! (de aici lipseste un link, catre stie-ea-cine. poate se decide sa-si ia o casa virtuala )

Desi sunt, cum spuneam, un om care stie ca a facut un lucru bine dupa sentimentul interior (si ca a facut un lucru mai putin bine asisderea), de cand ma stiu, aprobarea adultilor semnificativi m-a motivat. Am “orbitat” mereu in jurul unei persoane “mai mari”, mai pricepute si mai intelepte, cautand uneori un sfert de privire care sa-mi dea o idee despre destinatia drumului pe care ma aflu.

Nu-i nevoie sa ma gandesc decat cateva clipe, si in minte imi rasar chipuri ale oamenilor care si-au pus amprenta asupra mea intr-un fel sau altul. Cum este Elena Nicodim. Sau Petru Rotaru. Sau Maricica Andrei. Sau Ion Dafinoiu. Sau Luminita Iacob.  Oameni al caror nume nu-l pot pronunta nici in gand fara sa pun in fata “domnul” sau “doamna”. Mai tarziu, am scris o scrisoare deschisa lui Mos Craciun, sa-mi trimita un mentor; sau am cautat sa obtin de la oameni care mi-au obtinut admiratia prin ceea ce au scris – mai mult decat ofera in mod normal tuturor cititorilor – adica textele lor: am incercat sa obtin un feed-back direct, prin comentarii pe blog sau prin emailuri; sau am mers sa-i cunosc in carne si oase (asa cum am facut cu Lise, cand a venit la Bucuresti).

Abia in seara asta, la un capucino, am inceput sa inteleg ca aceasta cautare a mea are in ea tot un fel de neincredere puerila (ca in cartea lui Yalom “mama, e bine?”; “tata, cum ma descurc?”): ca si cum as astepta vesnic sa vina cineva si sa valideze ceea ce fac sau ceea ce sunt. Ca si cum ceea ce fac si ceea ce sunt nu are valoare daca cineva mai “mare”, mai priceput si mai intelept nu vine sa spuna “da, este bine; este bine ce faci; da, te descurci bine”.

Si abia in seara asta am inceput sa ma gandesc… sa ma intreb… dar daca? Daca ideea NU e sa tin cu dintii de a-mi gasi un mentor? Daca ideea e sa-mi dau seama singura? cum “functioneaza” lumea, ce e “bun” pentru mine, cand sa spun celorlalti ce-mi trece prin cap si cand sa tac, cand sa ies din tipare si din conventii si cand sa raman in ele? Daca ideea este sa experimentez singura niste lucruri si sa inteleg pe pielea mea cum functioneaza?

Tot Yalom zice ca o terapie buna te invata sa devii propria-ti mama si propriul tau tata; si o supervizare buna – sa devii propriul tau terapeut. Si pentru prima data in seara asta am inceput sa ma gandesc ca poate ar fi cam timpul… Sa incep sa ma privesc pe mine insami ca pe o fiinta intreaga, completa. Care nu are nevoie de aprobare ca sa existe. Nici ca sa iubeasca. Nici ca sa ofere Universului darurile sale. Si care se poate bucura in fiecare zi de vantul vietii in panze; care poate folosi ocaziile in care descopera ce nu-i place pentru a se decide ce vrea; care poate pune mana pe pensula chiar daca nu stie sa picteze “corect”; care pote zambi soarelui si poate scoate limba la luna; sau invers; in functie de chef. Si cine stie ce se poate intampla…

Ca sa ma asez pe scaunul de la birou, din cabinetul de consiliere, trebuie sa-mi croiesc drum printre doua cutii mari ce contin o treime dintr-un “monstru” (= o multifunctionala recent achizitionata si nedespachetata inca).

Macul e deja ingropat sub o stiva mare de hartii “pretioase” (= liste de prezenta si chestionare de feed-back).

In ultimul timp ajung la masa cand n-a mai ramas aproape nimic de mancare.

Cu toate astea, de mult n-am mai avut o perioada asa de frumoasa, de senina, de calda si de buna.

Cele cateva minute in care astept sa ajunga Nik si Mada cu masina imi permit sa miros dimineata si sa-mi amintesc cat de mult imi place. Dupa-amiaza in care el are ore imi da ocazia sa parcurg jumatate de drum cu copilul meu lipit de mine, suspect de cuminte, pe o bancheta din spate a unei masini. Ziua in care merg la posta sa-mi iau cartea lui Elisabeth Kubler Ross ma ajuta sa imi dau seama cat de mult au inverzit copacii. Postul scris de Adrian intr-o zi cu multe discutii despre vocatie si cariera da apa la moara atat preferintelor mele pentru coincidente, cat si credintelor pe care le am despre cum sa-mi traiesc viata.

Asa ca nici nu ma mai mir ca dintr-un motiv sau altul imi tot rasuna in cap cele trei vorbe primite azi-dimineata: “Foarte bine, norocoaso.. Da mai departe!”

Am primit azi o “scrisoare de multumire” – compusa pe loc si transmisa verbal – la final de training.

Ei nu stiu ca “multumire” este exact ce simt cand fac ceea ce imi place foarte foarte mult sa fac – adica sa lucrez cu ei…

Uneori mi se lipeste de suflet cate-o melodie. La prima ascultare, asa cum unele iubiri sunt la prima vedere.

Intamplator (sau nu) asta e chiar prima… de pe noul album al unei voci si al unei chitari pe care le iubesc (“Cantece de semineu” – Alifantis).

Multumesc, Cosmin, pentru darul pe care abia acum l-am desfacut.

Drumul meu prin fiecare zi e presarat cu minuni.

Asta-seara, fara sa plec de la taste, mi-au iesit in cale picaturi de lumina care m-au atins intr-un fel sau altul. Cele mai luminoase, mai jos:

* “  This song makes me miss my friend Meg.

I feel as if there’s a Meg-shaped hole beside me when I listen to this song.”

de aici.

* ” a very kerry christmas.zip” : am gasit intamplator ce imi doresc de vreo doi ani in perioada Craciunului si nu apuc sa-mi fac / caut: o adunatura de melodii “christmassy” – deja arhivata – aici.

* ” I once dated a photographer.  He taught me that the way I see myself is nowhere even close to how others see me.

Someday I hope to be able to see what you see, when you look at me.” – de aici.

* Si, fiindca Lise spune ca muzica atinge direct corpul emotional, puteti asculta aici ceva ce mi-a atins corpul emotional chiar de la prima dintre cele… cateva ascultari: cosmin vaman – Nicaieri nu ninge ca in parul tau – TEST.

P.S.: Daca ascultati cu atentie, o puteti auzi pe fina mea gângurind, in timp ce tatal ei se chinuia (la propriu) sa inregistreze

De la Lise stiu ca fiecare persoana este responsabila de ceea ce face, spune, simte si gandeste. Prin urmare Laura este responsabila de urmatoarele:

Respectiv un set cana + ceainic (ca tot spuneam ca am prea multe cani…)

… cu dedicatie :->

…care se potriveste foarte bine cu agenda mea pentru 2010. In care agenda pentru 2010 se afla lista mea de dorinte. Inclusiv asta:

… de implinirea careia Laura este de asemenea responsabila .

Poate ca darul tau pentru Univers, draga La,  este sa gasesti motive de bucurie pentru oameni. Poate ca asta ar trebui sa fie urmatorul tau servici. Si poate ca acolo ar trebui sa fim colege. Poate mai mult decat acum.

Am primit asta azi, de la mama Erikai.

Plus dialogul de mai jos:

“Roxana (12/27/2009 7:02:15 PM): erika vb la tel cu tine
Roxana (12/27/2009 7:02:54 PM): si zice “da, nana, da”
Roxana (12/27/2009 7:02:57 PM): si pupa telefonul”

Cum spuneam, un an bun in ce priveste darurile primite :->

Presimt ca o sa fie un an bun in ce priveste darurile primite – asta care se incheie acum.

Fiecare zi e incarcata de ocazii de a invata despre a darui si a primi.

Am invatat ca poti darui (sau primi) un singur lucru minunat – si sa fie de ajuns. Nu e nevoie sa cauti 100 de lucruri care sa compuna un cadou.

Ca nu trebuie sa te chinui sa iei tutuor cadou – “la fel” (nici macar de aceeasi valoare), fiindca oamenii nu au toti aceleasi nevoi si nici nu inseamna acelasi lucru pentru tine.

Ca nu trebuie sa-mi iau singura TOATE lucrurile pe care mi le doresc – uneori ii pot lasa si pe ceilalti sa faca asta pentru mine.

Ca poti sa primesti (si sa daruiesti) mult mai multe lucruri decat lucrurile si uneori ne-lucrurile acestea interesante si neasteptate lasa mai multe farame de suflet sa zboare de incantare si entuziasm.

Habar n-am daca toate astea erau in fata ochilor mei si pana acum; ma bucur ca sunt acum si abia astept sa vad ce mai descopar.