Irina Şubredu

“Ultimately, all real communication is about truth. And ultimately, the only real truth is love. That is why, when love is present, so is communication.”

or so they say…

Yalom merge cu mine peste tot (l-am carat in brate din Copou pana in Tatarasi, pe jos, de exemplu). Stiu ca suna enervant si plictisitor, dar a devenit aproape ca o voce in the back of my mind – cu care ma sfatuiesc uneori.

*

*          *

Mi-am ascutit creionul cu care imi scriu viitorul, fiindca stiu ca sunt lucruri pe care le vreau (sigur, cand spun lucruri, vreau sa spun experiente). Doar ca nu ma mai grabesc nicaieri si fac pasii pe rand. Le las sa se coaca, sa se aseze, sa capete forma.

*

*            *

Sunt iar intr-o etapa de cumparat carti de toate neamurile – de la psihoterapie la filosofie de doi lei, cu escala prin beletristica (Tracy Chevalier a vrut sa se urce in cosul meu de doua ori saptamana asta si cred ca nu am luat-o doar fiindca mi s-a parut ciudat sa am o a patra carte de-a ei in biblioteca). Nu m-am decis cate vieti imi mai trebuie sa le termin de citit pe toate din biblioteca, dar pentru moment curiozitatea de a vedea ce se ascunde intre copertile lor e mai puternica.

*

*           *

Copilul meu face parte din mine intr-un grad pe care nu mi l-am imaginat, asa cum face parte din mine si frica de a o lua de la capat din nou.  Visul meu de azi-noapte m-a purtat prin toata perioada noastra impreuna de pana acum si a fost un film la care mi-a placut mult, dar mult de tot sa ma uit.

*

*             *

De asemenea, The bedside dream journal a transformat experientele mele onirice in niste calatorii pe sfert constiente. Azi dimineata am visat ca m-am trezit si imi povesteam visul in jurnal (am visat povestea visului de mai inainte). Uneori merg cu ochii inchisi prin casa, fiindca vreau sa raman inca pe terenul acela ciudat dintre somn si veghe – dar asta este deja o alta poveste…

*

*            *

Si ascult pe repeat “The boy with the arab strap”, fara macar sa stiu de ce; probabil din cauza ritmului, probabil din cauza oftatului care se aude aspre finalul melodiei.

Si, vorba cantecului,

What did you learn from your time in the solitary
Cell of your mind?

Daca mi-ar fi spus cineva ca abia o sa astept sa prind o clipa libera ca sa citesc o carte de sapte sute de pagini al carei titlu incepe cu “tratat”  – as fi ras din toata inima.

Totusi, iata-ma, cu Irv, si lucrurile pe care nu le-am invatat la scoala (desi ar fi trebuit).

Nu am uitat cum se fac lucrurile. Nu mi-am pierdut increderea in Univers. Cunosc viteza ametitoare cu care se pot rezolva toate in cele mai surprinzatoare moduri cu putinta.

Astept doar sa capete sens.

… si creionul cu care desenam viitorul, in culorile pe care ni le dorim!

Sa petrec o ora in tacere, “chiar daca mai exista cineva langa mine” – asta a fost “tema” mea pe ziua de astazi.

In primul rand ca toate lucrurile s-au miscat mai incet. Nu in sensul enervant, in care tu astepti sa se intample ceva, si nu se intampla. Ci in sensul… calm al cuvantului. Ca si cum deodata ar fi fost timp pentru toate. Ca si cum timpul ar fi avut rabdare cu mine.

Apoi, a devenit mai important daca ceva este important. Daca ceva conteaza. Daca are sens. Ceea ce urma sa spun sau sa fac. Si daca nu, nu.

Apoi, au iesit la iveala o serie de lucruri uitate. Dintre cele pe care le pusesem “on hold”, pentru a fi facute imediat ce am un ragaz.

Apoi, am realizat cate conversatii port in capul meu. Fara sa deschid gura. Cu oamenii care imi sunt aproape zi de zi. Cu cei care sunt departe. Cu cei din carti sau care scriu carti.

Dar poate cel mai mult, a insemnat sa fiu prezenta mai mult. Sa fiu mai aici. Mai acum. Sa traiesc mai secunda cu secunda. Poate de aceea mi se pare ca s-au intamplat atat de multe, intr-o singura ora in care am tacut, tac. Desi a trecut atat de putin.

Nu pentru ca ma emotioneaza poza asta:

la fel de mult ca poza asta:

Ci pentru cat de tare imi vine sa ma bag si eu acolo!

Un copil mi-a spus astazi “La multi ani!” pentru maine. Primesc urarea, tocmai de aceea.

Si o dau, cu drag, mai departe.

Tuturor celor care  pot sa topaie de bucurie ca au bibliorafturi colorate;

care pot sa joace fotbal cu mingea de carpe in mijlocul sufrageriei;

care pot sa faca dansul bucuriei pentru un penar cu 20 de linere de culori diferite;

care iau un cub de post-it-uri si il impart frateste tuturor celor din birou;

care se baga intr-o cutie in care a fost o imprimanta;

care urmaresc cu cea mai mare atentie si seriozitate un desen animat cu zanute;

carora le place sa se picteze pe faţă;

care se joaca cu baloane cu heliu sub pretextul ca ii amuza pe cei (si mai) mici;

pe care ii bucura cum nu se poate – baloanele de sapun;

carora le plac inghetata, acadelele si vata pe bat;

care nu se pot abtine sa nu se dea in leagane in parc;

care stiu toate desenele animate, pe unele dinte ele pe de rost;

care au curajul sa se bosumfle vizibil cand li se pare – nu ca nu sunt iubiti, ci ca nu primesc atentie destula;

tuturor celor carora le place sa picteze, sa se joace, care pot rade intr-un loc scortos si serios, sau de lucruri scortoase si serioase;

care au curaj sa dea si sa primeasca imbratisari.

Adica tuturor celor in sufletul carora traieste copilul interior.

Daca as pune un link, ar fi catre o stare, nu catre o persoana (daca ar exista linkuri catre stari…).

O stare de alchimie interioara impeceptibila exterior.

Decat poate prin faptul ca undeva, in Univers, au aparut cateva stele noi. Poate si o planeta sau doua…

Ma simt de parca as avea pe foc o oala mare in care tot adaug stari - cum as adauga ingrediente si le amestec si astept sa se combine unele cu altele si sa iasa ceva.

Ma simt ca si cum le-as gusta pe fiecare mai intai – apoi le-as topi pe cerul gurii ca sa le cunosc si recunosc aroma – inainte de a le inghiti.

Am chef uneori sa pun mana pe pix si sa fac o schema - o schema despre cum functionez eu si sa o afisez pe toti stalpii pe o raza de un kilometru in jurul meu.

Imi vine cateodata sa ma dezbrac de masca zambitoare si politicoasa pe care o port cea mai mare parte din timp, precum si de masca de victima de dedesubtul ei – si sa umblu asa o vreme prin viata – chiar daca in felul asta curcubeul de stari prin care trec intr-o zi ar schimba culorile aerului din apropiere.

Urasc cand las sa treaca prea multa vreme inainte de a spune “STOP!”; ca tolerez peste limitele mele tot felul de lucruri, ca ignor cand sufletul meu imi spune: “opreste-te. respira acum. cauta o cale de a te simti mai bine.”. Cand spun “sigur ca da” in loc de “bineinteles ca nu”; cand ma simt vinovata pentru lucruri pe care nu le fac sau pentru felul in care se simt ceilalti; cand le dau voie sa-mi spuna zi de zi cat de dificila sunt si cat se tem de mine, dar nu sunt in stare sa le spun cum ma simt eu in situatiile acelea.

Imi place sa-i invat pe altii, sa vad lumina din ei, sa astept pana se aprinde mai tare si incepe sa lumineze totul in jur; sa-i insotesc pe drumul lor catre crestere. Ma entuziasmeaza sa ma gandesc cum sa fac lumea mai buna decat am gasit-o . Ma entuziasmeaza ideile noi despre cum pot atinge vietile cat mai multor oameni.

Ma topeste sa fiu tinuta in brate – desi reusesc sa ma abandonez cu adevarat foarte rar. Plutesc cand intr-o imbratisare reusesc sa (re)gasesc sentimentul acela de Acasa, de “am-incredere-deplina-in-tine-orice-ai-face”. Pot oferi oricand o imbratisare, dar nu pot primi una oricand.

Atingerea o vad ca pe o forma de apropiere – si o pretuiesc cel mai mult pe cea sufleteasca – pe care o simt de la oricati kilometri, dar o apreciez si pe cea fizica, sursa de tandrete si de caldura.

Mi-e frica de singuratate, de oamenii care rad de o idee inainte o inteleaga; ma tem cand mi se pare ca nu sunt importanta pentru tine, cand nu ma lasi sa fiu acolo; ma doare cand imi promiti ceva si nu te tii de cuvant si cand nu ma asculti.

Iubesc la oameni talentul, harul de orice fel; incercarile de a fi mai buni, rabdarea, pasiunea; cand intind o mana desi nu-s obligati, cand fac bine stiind ca nu-i vede nimeni; duiosia; felul in care uneori au incredere in mine, in care uneori imi zambesc si aproape intotdeauna isi deschid sufletul. `

Nu, nu stiu sigur care e scopul meu in viata si nici nu am un raspuns definitiv la intrebarea “cine sunt eu?“, dar paleta de culori e intinsa pe masa si la asta lucrez acum.

M-a emotionat pana la lacrimi “See me beautiful” a lui Red Grammer; si abia ascultand-o a 101-a oara am inteles:

mai mult decat sa ma vezi frumoasa,

cand te uiti la mine,

mi-as dori

sa ma VEZI.

See me beautiful,
look for the best in me.

That’s what I really am,
and all I want to be.

It may take some time
It may be hard to find,
but see me beautiful.

See me beautiful,
each and every day.

Could you take a chance?
Could you find a way?

To see me shining through
in everything I do
and see me beautiful.