Irina Şubredu

Glumesc. Nu e primul. E… sa vedem: al meu – unu; al sor’mii – doi; botezat doi copii – patru; al lui Bogdan – cinci. E al saselea botez.

Primul botez al lui Codrin deci. Ah, nici asa, ca doar nu ne asteptam sa mai fie si altele. Decat daca se converteste la alta religie. Mda. Sa nu deschidem subiectul mai bine.

Sa incercam din nou: BOTEZUL; impresii la cald. Asa.

Se da o mama cu pitici pe creier care crede ca botezul copilului e musai sa aiba loc in acelasi AN in care s-a nascut. El, copilul.

Se da un tata care stie, din experienta ca nu e de luptat cu piticii de pe creier ai sotiei lui.

Se dau doi Nani care stiu sa iubeasca temeinic un copil mic; stiu sa se joace cu el; sa aiba grija de el; sa-i fie aproape; sa se transforme usor in prietenii lui; sa fie – ma rog – cam la un telefon distanta si asta mai mereu.

Se dau niste bunici care incaleca pe-un cal alb si vin in goana catre casa-cu-nepoti.

Se da un preot caruia ii pasa ca-n biserica e frig; si departe; si teritoriu necunoscut copilului.

Se combina toate intr-o atmosfera calda si apropiata, se asezoneaza cu tort cu norisor si fluturasi, cadita mov si apa turnata la radacina unui copac, curiozitate de Frate mai Mare si agenda cu Micul Print – de la Nani pentru copilul mic – iar ce rezulta este una dintre cele mai frumoase experiente de botez pe care le-am trait.

Si da, pozele ni le-a facut Studio Alb. Si nu, copilul nu a plans. Nici macar cand a fost bagat in apa (nu cu capu’n jos, ce-i drept…). Si da, o sa fac un update postului acestuia cand vom primi primele poze.

Pana atunci va las cu Connie Francis – Baby s first christmas

(AH, stiam eu ca e “primul” ceva…) – culeasa via Sabina M. .

Si eu ma duc sa pup copilul, care azi implineste 2 luni. Tot pentru prima data.

Insarcinata a doua oara fiind, mi-am dorit sa am si eu un copil care sa semene cu mine. Dupa ce s-a nascut acest copil, mi-am dat seama ce mult seamana cu mine. Celalalt.

Ca un parinte este diferit pentru copiii sai diferiti, eram deja convinsa inca de cand, depanand “amintiri din copilarie” cu sora-mea, aveam senzatia ca am crescut in case diferite.

Ca o sa-mi pot iubi SI al doilea copil “in ciuda” faptului ca il iubesc asa de mult pe primul, m-a convins frumos Ada, cu cateva zile inainte sa nasc, dandu-mi sa citesc asta.

Ca s-a intamplat pe negandite sa imi iubesc al doilea copil – dupa ce s-a nascut, v-am tot povestit aici, aici si aici.

Ce nu m-am asteptat sa se intample insa, este felul in care venirea lui Codrin imi schimba usor-usor felul in care sunt parinte. Pentru Bogdan.

Si fie ca ma bucur mai mult de faptul ca VORBESTE, fie ca spun mai des “da” la “Mami, am o idee! vrei sa…”-urile lui, fie ca ii mut ora de culcare mai devreme fiindca am citit mai multe despre somnul copiilor, fie ca am mai multa rabdare cu geloziile lui si mai putina cu obiceiurile care stiu ca nu-i fac bine, mai multa incredere cand spune ca va face ceva si mai putine asteptari sa faca totul perfect, simt ca venirea acestui al doilea copil, cum spuneam, imi schimba usor-usor felul in care sunt parinte. Pentru primul.

Si asez asta printre intamplarile frumoase, dar neasteptate ale vietii. Am zis!

Suflu praful virtual de pe dashboard, ca nu mai am loc sa-mi pun nici varfurile degetelor, d-apoi gandurile; si-ncerc sa vad daca mai stiu cum se face treaba asta cu povestitul.

Problema nu-i ca nu-i ce zice, problema e ca-i asa de mult de zis, ca nu stiu unde-i inceputul si incotro e “marea de povesti” spre care ar trebui sa curga… in fine.

Ma simt de parca as sta pe jos, cu picioarele stranse sub mine (desi fizic nici macar nu-mi mai amintesc de cand nu-mi mai e accesibila pozitia asta) si peste tot in jur as avea bucati de foi colorate cu inceputuri de poveste. N-apuc sa termin una de zis, de asezat “la locul ei”, ca imediat apare alta si-apoi alta si alta.

O sa va povestesc, cand o sa mai treaca un pic de timp, cum se produce maturizarea de la patru la… (poate) paisprezece ani – in aproximativ doua zile; cum e sa te indragostesti impotriva vointei tale, cand te astepti mai putin; de ce sa nasti intr-o maternitate privata, in ciuda faptului ca e asa un lucru snob; cum se poate schimba intr-o noapte felul in care-ti privesti soacra;  daca e posibil sa nu te pierzi pe tine sub un munte de pampersi si servetele umede; cum e sa-ti petreci ziua de nastere intepat in vena de trei ori si cum e sa ti-o petreci inconjurat de oameni dragi si tort cu maci pictati; cum e sa let go cu adevarat si-apoi sa descoperi cum zburatul pana la cer pentru care luptai asa mult – se intampla la fel de usor ca respiratul.

Si iar, despre minuni mici si minuni mari, despre minuni vechi si minuni noi si minuni vechi privite in lumina noua o sa va povestesc.Cand o sa mai treaca un pic de timp, si o sa se aseze toate la locul lor.

Sau doar o sa le zic pe toate in soapta si o sa presupun ca le-ati auzit…

Si daca tot vorbeam de cirese, am descoperit ceva cel putin la fel de bun ca traditionala iesire in doi de ziua noastra: sa fim impreuna cu cei dragi de ziua noastra.

Cu fix sase ani in urma aveam nume pe camere; azi dormim in hamac. Cu fix cinci ani in urma dadeam familiei de stire ca vom avea un copil; azi povestim despre al doilea. Cu fix patru ani in urma, faceam petrecere de botez; azi bem sampanie din cana.

Asa ca tragem cortina peste o zi luminoasa si zicem, cum facem de sase ani, La multi ani! Noua.

O sa folosesc ultimele minute ale zilei de azi pentru a spune “La multi ani!” unor oameni dragi despre care, daca ne-ar fi spus cineva anul trecut pe vremea asta ca vom avea atatea experiente frumoase impreuna, n-as fi crezut…

Asadar “La multi ani!”, dragilor! Ne bucuram ca am sarbatorit impreuna o varsta respectabila a casatoriei (voastre); si ne bucuram, de altfel, ca v-am intalnit!

Nu stiu exact cate. Doisprezece, poate treisprezece de etaj. Ori cinci etaje. Eh, nu sunt tocmai putine. Dar in timpul urcusului, cumva, la un moment dat, mi-am dat seama ca nu se mai vede la fel. Au inceput sa se vada dealuri, campuri, un colt de oras; luminile care incepeau sa se aprinda.

Si momentul acela magic, de bucurie ca am ajuns pana aici, de “hai sa ne tragem sufletul”, de “uau, uite cum se vede!!!” si de “suntem doar tu si eu si avem orasul la picioare”.

Plus ideea ca na, nu-i musai sa ma duc pana-n Ljubljana, ca sa urc pe munte pana la cetate, ca sa urc in turn pana pe acoperis – ca sa am acces la o noua perspectiva, complet diferita. Toate astea imi sunt disponibile si aici.

Sigur, sunt camere de luat vederi. Si sigur, exista o portarita (cu un fiu pe nume Bogdan). Si mai ales – sigur ca “nu e voie!”.

Dar e usor si atat de aproape incat m-a facut sa ma gandesc ca “altfel”, “mai liber” si “de sus” ne este de fapt mereu la indemana.

Cafeaua care face sa-mi tremure mana cu care scriu – si din care beau totusi o cana si jumatate in plus pentru ca… nu stiu. Pentru ca miroase bine, pentru ca are gust bun si pentru ca imi place ce spune despre mine faptul ca o beau.

Gladwell ar zice ca o beau pentru ca mama si tata o beau de cand eram eu foarte mica. Pentru ca aveau un ritual intreg; pentru ca a bea cafea sambata dimineata si duminica dimineata erau confortul, relaxarea si recompensa pe care si le acordau.

Poate. Probabil, de fapt. Nu-i deloc exclus.

Cafeaua pe care o beau dimineata (si nu doar dimineata) si care imi re-creeaza confortul, relaxarea si recompensa – ca e week-end. Sau ca stau, pur si simplu si ma destind.

Cafeaua facuta de Tata, din care imi torn, ca in copilarie, jumatate de cana, chiar daca apoi mai beau inca doua.

Cafeaua bauta afara, in aerul racoros al diminetii – intr-o periada in care “racoros” este sinonim cu “foarte placut”, “confortabil” si chiar cu “iesit din comun”.

Cafeaua la care se rade mult, la care se fac glume despre greutatile vietii, despre lucrurile serioase, despre treburile pe care le avem de facut, dar si despre noi – unii despre altii – caci ironia este aproape unica forma de agresivitate tolerata si adoptata aici.

Cafeaua la care Mama fumeaza, la care a fumat dintotdeauna, la care daca n-ar mai fuma mi s-ar parea, cred, foarte ciudat; la care “cat fumez o tigara” e o unitate de timp la fel de serioasa si de cunoscuta ca oricare alta.

Cafeaua al carei miros este pentru mine sinonim cu “la mama acasa”  – asa cum pentru mama este mirosul de ceapa prajita facut de buni intotdeauna cand gateste cate ceva.

Cafeaua pe care o face intotdeauna altcimeva (pe care, deci, NU AM CUM s-o fac eu, chiar daca stiu “tehnic” cum se face) – asa cum acasa o face altcineva – Mama, sau Tata, dupa cum se nimereste.

Cafeaua care, dupa ce-o beau, face sa mi-o ia inima la galop si sa-mi tremure mana cu care scriu, dar pe care o beau totusi, nu stiu de ce. Sau…

(Imagine de aici.)

“Am spalat castronul ca sa-mi pui floricele in el!” (proud face)

“Ai spalat castronul CU PASTA DE DINTI??” (Tati, siderat)

“NU!” (truth face, expertii in “Lie to me” confirma)

“Bogdan, esti sigur ca nu ai spalat castronul cu pasta de dinti? Pentru ca… stii… MIROASE a pasta de dinti…”

“NU! L-am spalat cu apa. (si APOI am pus pasta de dinti…)”  (the “I told you so” face) !

Orasul Berna saluta orasul Iasi