Dar mai bine-o poză cu copii mici să vă arătăm. Ipostaza “pe locuri.fiţi gata.cuceriţi lumea!”, varianta cu broască. De pe la 6 luni jumate, aşa.
P.S.: ah, v-am zis că s-a îmbogăţit repertoriul? Cu “ma-ma” (într-un fel absolut adorabil, cu limba scoasă) şi “na-na”. Şi nu, nu am supus copilul la presiuni, cum ar putea sugera voci răuvoitoare din public.
P.P.S. … ca să zică iar Sorina că noi nici nu ne vedem – de copil!
Mărturisesc cu durere în suflet că azi, de ziua Europei, copilul meu (cel mic) a început să zică “Ta-Ta(-Ta-Ta)(i)”. Eu aşa sunt o persoană optimistă, dar pe o scală de la “Ma-ma” la “Ta-ta”, de care extremă vi se pare mai apropiat ce zice el?!
Ca o ironie supremă, personajul în cauză (“tata”, that is) nu e nici măcar pe raza judeţului în care se întâmplă asta.
Hai, v-am pupat, mă duc să-mi rod unghiile într-un colţ. Şi să văd cum fac să-l înregistrez…
Povestea pe foarte scurt în imagini a unei zile de poveste, cu soare de vară în ciuda calendarului de perete.
Avem aşadar:
Fiul cel Mare.
Între noi fie vorba, eu cred că şi de asta fac oamenii copii, nu ca să aibă cine le aduce o cană cu apă la bătrâneţe, ci ca să aibă unde-şi pune capul..
Sărbătoritul, Nana, Bunicul şi Narcisa.
Zâmbetele nu sunt photoshopuite. Iar şosetele nu se mai poartă în sezonul primăvară-vară.
Floarea de la butonieră.
Nu, nu a fost dress code. Aşa s-a nimerit, în ton cu ziua de vară până-n seară.
Şi tortul.
Da, e din ăla bun, de la Cake Expert. Şi da, scriu oamenii ăia pe el cam ce vrei tu.
That’s all, folks. Şi-altă dată, şi-altă dată (de ce nu la 7 luni? întreabă Teo) s-ar putea s-o facem şi mai lată.
Codrin la 6 luni
Acum un an şi jumătate mă aflam la Dijon, într-o călătorie în căutarea… curajului de a mai primi în viaţa mea încă un copil.
Acum un an vorbeam cu o prietenă de-a mea despre ce vom face noi în aprilie 2012. Mă gândeam la copilul meu nenăscut care stătea la căldurică şi care urma să aibă 6 luni peste o eternitate. Mi se părea că va trece greu, că voi număra orele, zilele, nopţile, mai ales nopţile.
Acum jumătate de an pe vremea asta îl văzusem deja de 12 ore. Eram ameţită de la anestezice şi euforică de la hormoni şi mi se părea minunat. Mi se părea puternic şi plin de voinţă, un luptător; mi se părea leit taică-su (în paranteză fie zis, n-am idee de unde aveam senzaţia asta, nu-i ca şi cum l-aş fi văzut pe taică-su când avea 12 ore; era pur şi simplu un feeling care nu m-a părăsit nici acum).
Acum, la jumătate de an, Codrin aproape că stă în fund, aproape că stă în picioare, nu mănâncă decât ce are el chef şi nimic altceva (dar ce are el chef mănâncă cu poftă şi în viteză); îşi bagă sub el un picior; se rostogoleşte de 3-4 ori la rând; îi place să fie dat peste cap şi să facă acrobaţii şi râde tot timpul. Ok, nu râde “tot timpul”; uneori mai şi plânge, ca acum zece minute, parcă pentru a-mi aminti că asta fac uneori copiii mici, mai şi plâng. La jumătate de an, Codrin se lipeşte de tine când îl iei în braţe, îşi lipeşte obrazul de obrazul tău şi stă nemişcat şi aşteaptă. Să porneşti cu el în aventură, de cele mai multe ori, să-l duci la oglindă, să-l duci la Bogdan în cameră, să-l duci unde e lume şi unde se vorbeşte şi unde se râde.
La jumătate de an, Codrin nu a spus încă “ta-ta” (cum frate-su făcuse deja de la 5 luni şi un pic) – dacă “dei-dei” nu se pune ca “tata”. Presupun că nici “me-me” nu se pune ca “mama”, nici “bo-buu” ca “Bogdan”, ceea ce-l face pe taică-su să încă mai spere.
La jumătate de an, Codrin e un copil minunat şi e un copil bun – scriu asta în jurmalul lui aproape zilnic, ca să nu uit, ca să ştie şi el, ca o mulţumire.
Ne plac nouă cifrele astea rotunde: o lună, un an, şase luni. Că de altfel, Codrin era un copil minunat şi ieri; dormea pe drum între casă şi casa bunicilor şi săptămâna trecută; îl prindea pe frate-su de mână şi azi-dimineaţă.
Dar până una-alta, mulţumesc Universului că e cu mine de jumătate de an de viaţă extrauterină şi că e aşa cum e, o minune.
Şi ca să nu ziceţi că nu v-am spus:
Luna în care-a venit primăvara (ceea ce înseamnă plimbări lungi de duminică în patru; stat în soare fără să ne mişcăm, în timp ce Bogdan şi Tati se dau în leagăne şi măsoară parcurile în lung şi-n lat, minunându-ne amândoi cât de bine poate să fie).
Luna culcatului într-un capăt de pătuţ şi trezitului învârtit la nouăzeci de grade (adio lăsat pe marginea patului, cum ar veni).
Luna lăsatului în urmă a încă unui rând întreg de haine şi îmbrăcatului (omg, omg) în haine de “şase-nouă luni”.
Luna plimbatului cu o mână; protestelor ca să venim lângă tine; imitatului strâmbăturilor de tată şi începutului învârtiturilor adevărate (nu doar cu privirea) după Bogdan.
Luna plecărilor mele mai lungi sau mai scurte şi dorului groaznic de tine şi luna întampinatului de la uşă cu zâmbet.
Mulţumesc că mă întâmpini de la uşă cu zâmbet!
Şi la mulţi ani, lipici de Ghinduţă de cinci luni!
Bogdan a dormit azi-noapte cu mărţişorul de la mine.
Iar Codrin s-a rostogolit de pe spate pe burtă.
Fratele mai Mic, Fratele mai Mare şi Girafa Sophie (aşa, mai din profil).
Știi? Nici măcar nu m-ai întrebat dacă sunt de acord; dacă pot să te iubesc așa cum se iubește; dacă sunt pregătită s-o iau iar de la capăt cu perioada în care ne facem curte, ne aruncăm priviri pe furiș și nu ne găsim (nici eu, nici tu) cuvintele, când încercăm să ne spunem ce simțim.
Și acum stau, cu fața-n palmă și ochii pe pereți, încep de șapte ori un lucru și mă gândesc de șaptezeci de ori pe zi la tine. Și oamenii ăștia pe lângă care trec, care se opresc să îmi vorbească, habar nu au că în timp ce mă opresc și eu, și le răspund și uneori chiar facem lucruri împreună – dezbatem subiecte și mergem la proiecții de film și organizăm evenimente – gândul meu, zâmbetul meu interior, bătaia mea de inimă – sunt toate la tine.
Dinainte? Da, bineînțeles, și dinainte. Dar mai ales acum, în fiecare zi.
De patru luni.
Aşa de mult, de parcă eşti dintotdeauna cu noi; aşa de puţin, încât te strâmbi în continuare la lumină, ca şi cum ai vedea-o pentru prima dată.
Aşa de mult, încât botezul ţi-e deja amintire; aşa de puţin, încât n-am descărcat încă toate pozele din dimineaţa când plecam la maternitate.
Aşa de mult, că ţi-ai vizitat deja ambele perechi de bunici şi ei te-au vizitat la rândul lor pe tine; aşa de puţin, încât ai zile când cel mai departe călătoreşti până la bucătărie.
Aşa de mult încât îmi zâmbeşti şi mă cerţi; aşa de mult încât ai conversaţii lungi cu Tatăl tău; aşa de mult încât te roteşti într-una după zvârluga de Bogdan; aşa de puţin, încât te las în continuare liniştită pe paturi fără margini laterale.
Aşa de mult, că tre’ să-ţi amintesc uneori că eu sunt părintele şi tu copilul; aşa de puţin că zâmbetul tău tronează tot pe o gură fără dinţi.
Atât de mult, Codrin; trei luni înseamnă atât de mult. Şi atât de puţin.
Am ochii inchisi. Dar ceva – poate faptul ca m-am intors de pe o parte pe alta, poate faptul ca am tras patura cu o mana – ma da de gol ca m-am trezit, desi am ochii inchisi.
“- Auzi, Mami, si CUM de v-ati gandit voi sa mai am eu un fratior?”
(-Ha?? Nu-i nici opt dimineata, copil, ce-ti veni? – zic in gand, ca de deschis ochii, nu-i deschid in continuare)
“- Pai nu v-ati gandit ca – dupa ce mai creste si Codrin, o sa fie O GRAMADA DE INTREBARI PENTRU VOI?”
(???!!??)
Nu ne-am gandit, evident. Ne gandim acum. Dar speram ca poate “dupa ce mai creste si Codrin” s-or intreba unul pe altul…
On the other hand… neaaah. Si distractia unde-ar mai fi?