Irina Şubredu

Am citit astăzi ultimele pagini din “The optimistic child“. A lui – pam-pam – Martin Seligman.

Copilul optimist nu este o carte, este un manual. Nu este just another self-help book, este o colecţie de exerciţii, tehnici şi metode prin care – în urma unor cercetări psihologice serioase, iniţial psihologii, apoi profesorii şi părinţii au învăţat copiii ce înseamnă optimismul.

Optimismul “lui” Martin Seligman nu este wishful thinking; nu ne adunăm în cercuri şi ne ţinem de mâini repetându-ne “zi de zi şi în toate aspectele, îmi merge din ce în ce mai bine”. Este vorba de un stil de gândire, de abilităţi cognitive, sociale şi emoţionale; de felul în care noi (şi copiii noştri) ne explicăm lumea, explicându-ne lucrurile bune (şi rele) care ni se întâmplă.

Cartea despre copii şi despre optimism a lui Seligman nu se citeşte uşor, nu se citeşte o singură dată; n-ai făcut nimic dacă nu şi aplici. Dar la finalul ei te bucuri că ai început-o şi cumva nu-ţi mai poţi imagina biblioteca fără ea.

Ca idee, programul în sine de învăţare a optimismului se poate lucra cu copii de peste opt ani (este nevoie de metacogniţie: gândurile despre propriile gânduri); însă printre picăţele (şi într-un capitol întreg la final) găseşti idei şi despre cum poţi face tot ce ţine de tine pentru a încuraja formarea unui stil optimist şi la copilul tău de cinci ani; ba chiar şi la cel de şase luni şi jumătate.

Şi-uite-aşa, mai mult din cauza furtunii, am povestit şi despre a optsprezecea carte.

“Unconditional love, but conditional praise”, baby, I always say…

…este o carte aproape tristă despre nişte scrisori vorbite de către o mătuşă care s-a sinucis – descriind douăzeci de poze unei nepoate nevăzătoare care deja murise (deşi mătuşa nu ştia asta).

Ploaia înainte să cadă este o carte a lui Jonathan Coe, a cărui “Casa somnului” am citit-o fără s-o pot închide sau lăsa din mână până la final – pe drumul către nunta Loredanei, cu mulţi ani în urmă. Pe care Jonathan Coe l-am citit la insistenţele Irinei, cu care n-am mai schimbat o vorbă de aproape 3 ani; şi care m-a sunat a doua zi după ce am terminat Ploaia înainte să cadă.

Ploaia înainte să cadă este “ploaia preferată” a Theei, şi nu este doar “umezeală în nori”, cum se străduieşte Rosamond să-i explice. Pentru că, nu-i aşa – “bineînţeles că nu există, de-aia e preferata mea! Un lucru poate să nu existe în realitate şi să te facă fericită”.

Ploaia înainte să cadă este povestea a trei generaţii de femei şi se citeşte într-o după-amiază ploioasă, undeva la căldură, cu samovarul şuierând pe plită (sau cel puţin pe aragaz…).

Este, de asemenea, cartea de acum două săptămâni, a cincisprezecea carte.

Cu ceva vreme în urmă, pe grupul voluntarilor All vine de la Loredana (despre care vă povesteam aici) o instrucţiune rapidă, gen: “alege o carte pe care ai recomanda-o unui prieten şi spune-ne care e”. Cartea, nu prietenul.

Raţionamentul meu de atunci a fost să mă gândesc instant la o carte pe care am citit-o deja (ca să o pot recomanda în cunoştinţă de cauză, fireşte).

Şi cum, încă de când am primit A 8-a treaptă a înţelepciunii a lui Stephen R. Covey, Alma şi-a exprimat (tare şi clar ) dorinţa de a o citi, am zis “A 8-a treaptă a înţelepciunii să fie, deci”.

Abia după aceea am aflat detalii despre noul proiect simpatic al celor de la All, numit Cartea călătoare, descris pe larg aici. Pe scurt, noi, voluntarii All, am primit cartea despre care am povestit Loredanei, cu instrucţiunea s-o citim şi s-o dăm mai departe.

Şi după ce vreo două secunde, aşa, mi-a părut rău că nu am ales o carte necitită (it’s ok, o să aştept Alan Alda de la Adrian ), m-am bucurat totuşi. De frumuseţea ideii. La gândul cărţilor care vor trece prin mai multe mâini şi la care se vor conecta mai multe minţi. Că am cerut o carte pe care o pot recomanda cu încredere şi pe care, în plus, cineva şi-o dorea cu adevărat.

Recomandarea-recenzie e aici. Cartea a ajuns la mine azi, de ziua cărţii. Iar mâine, la prima oră pleacă mai departe, cum ziceam, la Alma. Sunt curioasă care va fi următorul destinatar…

Când am văzut-o pe site la Librăria Elefant aproape c-am sărit într-un picior: se potrivea perfect cu preocupările mele (despre care povesteam aici).

Când am citit descrierea ei, am fost convinsă de-a binelea că e musai s-o citesc. Așa că a aterizat fix în coș. De cumpărături, that is.

Cartea “Psihologia pozitivă” a Roselinei Blum, că despre ea este vorba – prezintă, într-adevăr, cele 24 de trăsături pozitive de caracter grupate în jurul celor 6 teme – despre care vorbește Psihologia Pozitivă, care sunt descrise în cartea Authentic Happiness a lui Martin Seligman și care stau la baza exercițiilor zilnice din cadrul Anului Dezvoltării Personale și ele sunt într-adevăr în limba română. Dar entuziasmul meu se oprește cam aici.

Și să vă spun de ce. La Facultatea aceea pe care o critic adesea – fiindcă știu că poate mai mult, nu de altceva, am învățat totuși niște lucruri de bază. Unul dintre ele fiind că este foarte important să definești cumva conceptele pe care le folosești – și apoi să rămâi fidel acelei definiri – preferabil pe întreaga durată a folosirii lor într-un anumit context. Ei, ceea ce am mereu senzația că se întâmplă în cartea despre care povestim este că se pornește de la niște concepte, se amintește (vag) definirea lor în contextul Psihologiei Pozitive, apoi se folosesc  respectivele concepte cu toate înțelesurile lor posibile. Exagerez, nu cu “toate”. Dar, în fine, ați prins ideea.

Iar pe deasupra, uneori am senzația că după folosirea unui anumit concept (să spunem creativitatea) – cu două-trei sensuri diferite, aterizează – zdrang – o – să spunem elegant – opinie a autoarei, gen dacă ești creativ, o să ți se facă frică  sau e bine să fi curajos, dar nici foarte tare. Genul de lucruri pe care te aștepți să le auzi pe holuri, în căminele unde sunt cazați studenții la psihologie, undeva prin semestrul I. În sensul că după prima sesiune se presupune că ai acumulat destulă știință încât să-ți poți argumenta majoritatea afirmațiilor – pe studii științifice, sau cel puțin pe teorii concrete și clare.

Repet, sunt recunoscătoare profund faptului că am găsit o carte în care se află la un loc, sintetizate și traduse în limba română trăsăturile pozitive de caracter despre care vorbeam la începutul postării. Dar mă așteptam la mai mult, la mult mai mult. Sau, de fapt, la mai puțin. La mai puțin dat cu părerea, la o prezentare mai simplă și mai la subiect – la mai multă fidelitate față de descrierea lor originală și la mai multă claritate.

Dar cum așteptările de-acasă și cele din târg nu se potrivesc întotdeauna, vom lua lucrurile așa cum sunt și vom merge mai dearte. Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea cărții a noua uite-așa.

Nu că mi-aş fi propus în mod special ca anul ăsta să fie unul în căutarea fericirii, dar lucrurile au felul lor de a se aşeza. Iar când începi să dai atenţie unui subiect, alte şi alte aspecte ale sale ies la lumină.

Am început în ianuarie, cu “Fericirea autentică” a lui Seligman; am continuat în februarie cu proiecţia filmului Happy şi apoi cu “Cartea fericirii” a Ninei Berberova.

Iar când am aflat despre campania vALLuntar a editurii All, prima carte pe care mi-au picat ochii a fost tot despre fericire. “Cele cinci secrete ale vieţii fericite“, mai precis.

(Două vorbe despre Loredana de la All: o drăgălaşă. Foarte promptă în comunicare; trimis cartea imediat, răspuns la comentarii imediat; bulină albă, ce mai!)

Despre carte acum: mi-a fost tovarăş de drum până la Bucureşti şi-napoi. Şi am găsit în ea cam tot ce mă aşteptam să găsesc. Ok, nu-mi place în mod deosebit cum scrie John Izzo. Chiar cele cinci “secretele”, Seligman le-ar fi formulat altfel. Dar omul a făcut parte dintr-o echipă care a stat de vorbă cu peste 200 de persoane peste 60 de ani, pe care cei din jur le văd ca înţelepte. Numai atât şi e suficient ca să ascult ce are de spus.

Iar faptul că “secretele” descoperite coincid cu rezultatele cercetărilor despre fericire, nu face decât să crească şi mai mult creditul acordat.

Ce nu mi-a plăcut la carte: senzaţia că “numele” celor cinci idei de bază – şi ceea ce ele exprimă de fapt – diferă; felul în care exemplele nu se potrivesc mereu cu ideea exprimată; faptul că nu au fost intervievaţi şi oameni de pe alte continente (decât cel american).

Ce mi-a plăcut la carte sunt frânturile de poveşti, bucăţile de viaţă, cuvintele oamenilor care se îndreaptă spre capătul vieţii. Experienţele variate străbătute însă de acelaşi fir roşu – de aceleaşi fire roşii, de fapt. Nu ştiu dacă sunt cinci. Dacă fiecare nu putea fi exprimat în mai multe cuvinte, dacă nu conţine la rândul său mai multe secrete. Dar faptul că sunt fire roşii repetitive este vizibil de la o poştă. Asta mi-a plăcut. Când 200 de oameni care au trăit în total mai bine de 12000 de ani îţi spun aceleaşi lucruri, şi când aceste lucruri coincid cu ceea ce alte câteva mii de oameni intervievaţi în alte studii spun şi ei, înţelept din partea ta ar fi cel puţin să-i asculţi, dacă nu să-i crezi.

Şi felul în care fericirea pare plauzibilă. Asta mi-a mai plăcut.

P.S.: Nu, nu vă spun CARE sunt secretele. Le găsiţi în carte; chiar dacă nu sunt secrete deloc. Cartea o împrumut, în schimb…

A şaptea carte.

“De-abia când a cunoscut-o pe Eva a avut cu cine să discute despre chestiile lui chinezeşti şi a fost foarte surprins să afle că doi oameni pot fi interesaţi de aceleaşi lucruri”.

“Cred că am stat mai bine de o jumătate de oră acolo, în faţa magazinului “Paradise Stores”, ţinându-ne în braţe şi gândindu-ne fiecare la viitorul lui”.

“Viaţa îşi vede de banalităţile ei, nu se întâmplă nimic cu lunile şi-apoi, într-o bună zi, totul, dar absolut totul, o ia razna şi se duce naibii”.

“Avea o faţă înspăimântată. Carevasăzică, aşa se întâmplau toate. Se spuneau câteva cuvinte, acolo, şi după aceea totul se schimba”.

“-Încă se mai iubesc, nu vezi? i-am spus Evei.

Sau poate că nu i-am spus, ci doar m-am gândit. Câteodată, nu-ţi dai seama dacă ai spus ceva sau dacă doar ţi-a trecut prin cap…”.

“Şi iată-mă stând în centrul acestui vechi şi preaiubit oraş, care era aşezat la piciorul unei insuliţe. Eram înconjurat de cei pe care îi iubeam şi mă simţeam şi fericit şi nefericit în acelaşi timp. Mă gândeam ce haos fusese totul până atunci, dar că lucrurile nu aveau cum s-o ţină aşa o viaţă întreagă.”.

A patra carte.

Cartea celei de-a doua săptămâni din provocare a fost “Manual de consiliere” a lui Richard Nelson-Jones.

Nu că n-aş fi stat mai bine de jumătate de oră în faţa bibliotecii, până m-am decis ce să aleg, dar despre asta în întregime, într-o altă poveste.

Manual de consiliere deci. Voi spune din capul locului că nu am de gând să “povestesc” cartea. Cine e interesat, poate citi aşa ceva aici. Am de gând în schimb să povestesc despre carte, şi asta nu în foarte multe cuvinte.

Păi ar fi în primul rând de zis că este un “manual” citibil. Adică, spre deosebire de muulte alte manuale peste care am tot dat, nu doar că nu e insipid şi înecăcios, dar se citeşte chiar destul de uşor şi… curgător, aşa.

În al doilea rând, e o carte cu noţiuni de bază (nici nu are pretenţia, de altfel, că ar fi altceva). Mai mult decât atât, e o carte care mai mult decât consilierilor se adresează “persoanelor care oferă sprijin folosindu-se de abilităţile de consiliere”. Ceea ce nu înseamnă că studenţii la psihologie în anul I n-ar putea lucra cu succes pe marginea ei, mai ales că fiecare capitol oferă sugestii de exerciţii menite să faciliteze asimilarea noţiunilor prezentate.

Un alt lucru care îmi place la ea este că te conduce pas cu pas, într-o manieră logică şi inteligibilă prin temele legate de procesul de consiliere, fără a se pierde în detalii şi fără a pierde din vedere tabloul mai mare, referindu-se inclusiv la lucruri aparent simple (cum ar fi prin ce diferă o şedinţă de început de o şedinţă de mijloc; sau de ce să ajungi cu câteva minute înainte la cabinetul de consiliere şi să nu primeşti clientul până nu te-ai pregătit; sau cât e de util să creezi tu formularele pe care vrei să le utilizezi în temele pentru acasă ale clienţilor) – lucruri aparent simple spuneam, dar despre care nu am auzit vorbindu-se în niciuna dintre orele de curs pe care le-am avut la facultate (şi am fost la toate).

O altă carte pe care am citit-o cu creionul în mână – îmi formez un obicei, se pare; însă de data asta m-am mai “certat” pe alocuri cu autorul (cum ar fi când încerca să mă convingă că întrebările pot distruge relaţia de consiliere), în timp ce alte paragrafe m-au distrat de-a dreptul (cum ar fi cel în care consilierii sunt atenţionaţi că nu este etic să încheie “siropos” un proces de consiliere).

Cu toate astea e o carte ce poate servi elegant ca punct de plecare atât celor ce parcurg o formare… formală în domeniul consilierii, cât şi “persoanelor care oferă sprijin folosindu-se de abilităţile de consiliere”, cum spune chiar autorul.

Provocarea de a citi o carte pe saptamana lansata aici mi-a iesit in cale candva saptamana trecuta. Am lasat pagina deschisa in browser, nefiind decisa daca sa ridic manusa sau ba. Trecand pe la mine, sora-mea a decis ca e o provocare careia merita sa-i raspundem si a ridicat miza transformand-o intr-un “hai sa vedem care dintre noi reuseste sa tina ritmul”. Cateva zile mai tarziu, ni s-au alaturat Annie si Cristina . Peste alte cateva zile – Alina; pe jumatate in echipa fiind Tata (al carui pariu cu el insusi zice “doua carti pe luna, deocamdata. Desi cred ca as putea citi patru doar asteptand-o pe Mama voastra in masina dimineata…”).

Am inceput de unde se afla oricum curiozitatea mea: cu cartea lui Martin Seligman – “Authentic happiness“.

A fost pe wish-list-ul facut pentru ziua mea anul trecut si am primit-o in dar de la Mada si Nik. Initial am inceput-o alandala, de la capitolul despre cresterea copiilor. Apoi m-am intors, luand-o cuminte de la capat.

“Fericirea autentica” e o carte pe care am citit-o cu creionul in mana, la propriu. Inchizand-o, asta seara, nu stiu sa spun ce mi-a placut mai mult:

- povestea omului care, dupa mai bine de treizeci si cinci de ani in care a studiat felul in care psihologia poate ameliora lucrurile care merg prost s-a decis ca-i vremea sa schimbe macazul si a pus bazele unui domeniu nou – respectiv Psihologia Pozitiva;

- felul organizat si simplu in care e structurat continutul, facandu-l usor de inteles si urmarit;

- felul in care amesteca franturi din povestea personala cu fragmente de Psihologie Pozitiva;

- felul in care simt ca ma regasesc in principiile Psihologiei Pozitive.

Pe foarte scurt, citind Fericirea autentica, aflam ca exista emotii pozitive fata de trecut (satisfactie, mandrie, serenitate), fata de viitor (optimism, speranta) si fata de prezent (doua categorii distincte: placeri si gratificatii); ca fericirea poate insemna sa ai o viata placuta (constand in urmarirea placerilor); o viata buna (constand in urmarirea gratificatiilor – care presupun cautarea acelor situatii in care iti poti folosi trasaturile pozitive de caracter. Faceti-va o favoare si intrati aici - dupa crearea unui cont puteti completa online chestionarul pentru aflarea acelor “signature strengths”); sau o viata cu sens (care presupune a-ti pune calitatile in slujba a ceva mai mare decat tine).

Cand am inchis-o, asta seara, mi-a tremurat un pic mana, a parere de rau ca s-a terminat, a bucurie c-am descoperit-o; a parere de rau ca nu-i lectura obligatorie la psihologie, a bucurie ca-i lectura obligatorie la scoala de psihologie.

Cum o folosesc, se vede deja, aici. In plus, am raspuns la chestionarul de care va ziceam si am aflat lucruri noi despre mine. Ceea ce, nu foarte egoista fiind, va doresc si voua.

Am terminat de citit “Ultima prelegere” a lui Randy Pausch si m-am ales – bonus – cu cateva dileme:

1. Este Randy atat de bun pe cat mi s-a parut, sau m-a impresionat asa “doar” pentru ca urma sa moara? Si daca raspunsul este varianta b,

2. chiar nu suntem in stare sa AUZIM mesaje de genul celor pe care el le transmite (simple, in esenta, despre oameni si viata si despre sensul traiului pe pamant) – decat daca ne vorbeste cineva care moare si lasa in urma 3 copii care nu merg inca la scoala? sau

3. suntem in stare sa “auzim” aceste mesaje, dar diferenta dintre “a cunoaste cararea” si “a merge pe carare” este atat de mare, incat nu ajungem, de fapt, sa le transformam in actiune?

Si cu asta, cumva, I’m back to square one:

4. (si cea care ma bantuie cel mai tare): CUM faci, mai exact, sa inveti sa traiesti in felul oferit ca exemplu de Randy (si de pacientii in stadiu terminal ai lui Yalom, de altfel) – FARA sa ai corpul invadat de metastaze sau sa fi suferit vreo nenorocire iremediabila? Cum faci sa-ti pastrezi perspectiva clara asupra vietii si sa lasi lucrurile nesemnificative sa nu conteze si sa faci tot binele pe care il poti face si sa creezi zilnic amintiri cu ai tai si sa-ti cultivi curiozitatea si sa-i inspiri pe altii si sa bei coniac din paharele “bune” si sa faci pace cu moartea – cat inca nu-ti bate la usa?

Iar asta este, probabil, una dintre dilemele cele mai importante ale vietii mele de pana acum.

Pentru ca traiesc adesea zile intregi cu ochii inchisi si doar uneori mi se intampla sa-mi amintesc si sa-i deschid; pentru ca am uneori senzatia ca daca bag capul in nisip, nimeni nu ma vede; pentru ca prea des pretind ca ceea ce fac eu – sunt alegerile mele si pe el nu-l influenteaza; pentru ca atunci cand deschid ochii, inteleg ca, de fapt, suntem modele pentru copiii nostri si ca nu discursurile noastre motivationale ii formeaza, ci actiunile noastre; lucrurile pe care le facem in mod repetat si felul in care le facem – le transmit mesaje puternice despre ceea ce noi consideram important si demn de luat in seama. Pentru ca tin minte si acum ziua cand mama mi-a spus “fa-te orice, numai NU inginer”; pentru ca, desi nu voiam sa ma fac inginer, era placuta ideea de a fi ca parintii mei.

Nu, nu pentru ca admir calitatea literara a versurilor, ci pentru ca ma socheaza totusi momentul in care cere “programul lui pe calculator” si cand il primeste se intoarce spre mine cu fata radiind si spune “mami, acum lucrez si eu. EXACT CA TINE!“.

Sunt ochi micuti atenti la tine

Ce te privesc noapte si zi;

Urechi micute care sorb

Tot ce spui tu, orice ar fi.

Sunt maini micute, care vor

Sa faca tot ce faci, ca-i bine,

Si-un copilas care viseaza

Sa fie intr-o zi ca tine.

Un copilas cu ochii mari

Crede ca tot ce faci e bine

Si te priveste cu nesat

Noapte si zi,

numai pe tine.

Tu esti exemplu pentru el in tot ce faci,

Orice ar fi

Si copilasul tau asteapta

Sa-ti fie asemenea-ntr-o zi”.

Gasita aici.