Irina Şubredu

…pana cand vom fi amandoua batrane si tu vei avea o palarie portocalie si o pisica si copiii tai se vor stradui sa te convinga sa renunti la ea (la pisica, nu la palarie); iar eu voi locui la tara, intr-o casa cu usa ce da spre gradina si copiii care merg la scoala se vor opri dimineata la mine pentru ceai si prajituri…

Stii de ce am zambit si de ce eram asa de bucuroasa?? Pai, din doua motive: fiindca a fost ca si cum am vazut o sclipire din viitor si era dintr-un viitor luminos si cald si pe care mi-l doresc. Si pentru ca tu erai in el.

P.S.: si pentru ca mi te-am imaginat scotand foaia aia galbena (si mai galbena de la vreme) si luandu-te de mine ca te-am facut “tradatoare”. 

Ca sa ma asez pe scaunul de la birou, din cabinetul de consiliere, trebuie sa-mi croiesc drum printre doua cutii mari ce contin o treime dintr-un “monstru” (= o multifunctionala recent achizitionata si nedespachetata inca).

Macul e deja ingropat sub o stiva mare de hartii “pretioase” (= liste de prezenta si chestionare de feed-back).

In ultimul timp ajung la masa cand n-a mai ramas aproape nimic de mancare.

Cu toate astea, de mult n-am mai avut o perioada asa de frumoasa, de senina, de calda si de buna.

Cele cateva minute in care astept sa ajunga Nik si Mada cu masina imi permit sa miros dimineata si sa-mi amintesc cat de mult imi place. Dupa-amiaza in care el are ore imi da ocazia sa parcurg jumatate de drum cu copilul meu lipit de mine, suspect de cuminte, pe o bancheta din spate a unei masini. Ziua in care merg la posta sa-mi iau cartea lui Elisabeth Kubler Ross ma ajuta sa imi dau seama cat de mult au inverzit copacii. Postul scris de Adrian intr-o zi cu multe discutii despre vocatie si cariera da apa la moara atat preferintelor mele pentru coincidente, cat si credintelor pe care le am despre cum sa-mi traiesc viata.

Asa ca nici nu ma mai mir ca dintr-un motiv sau altul imi tot rasuna in cap cele trei vorbe primite azi-dimineata: “Foarte bine, norocoaso.. Da mai departe!”

Cum ar fi o participanta de la training care m-a intrebat daca am doua ceasuri la mine pentru ca am doua timpuri care curg diferit…

“Mami, am pus gust de măr in pupicul meu!”

*

*                         *

“Pana unde ma iubesti, Mami?

Pana… la blocul acela si-napoi.

Si pana mai unde?

Si pana… la masina aceea si-napoi.

Si pana mai unde?

Si pana la… panoul acela si-napoi.

Mami, da’ ma iubesti SI PANA LA PANOUL CELALALT, DE MAI DEPARTE??”

*

*                      *

“Mami, vreau sa impart fulgii mei cu tine!”

Later edit: iar acum doua minute, in timp ce mancam impreuna – el la mine in brate – mi-a daruit cel mai frumos si mai rascolitor “TE… IUBESC… FOARTE… TARE” soptit – pe care l-am primit pana acum de la el – si care m-a topit instantaneu.

Este mai usor sa scrii un mesaj de dragoste decat sa sa iei apararea in public celuilalt.

Mai usor sa decupezi inimioare decat decat sa-ti inghiti primele replici taioase pe care le-ai face fiindca cineva a facut o greseala – si sa pui, in loc, intrebarea care te ajuta sa intelegi de ce a facut-o.

Mai usor sa scrii un post cu dedicatie decat sa faci un compliment care ti se cere, cand ti se cere – si cand cel de langa tine are nevoie mai mare sa-l auda.

Este mai greu sa spui “iarta-ma”, decat sa propui o intalnire.

Mai greu sa fii cu totul acolo, decat sa dai o replica plina de invataminte despre ce inseamna sa iubesti.

Mai greu sa spui cuiva care se indoieste de el – “arati minunat” sau “sunt sigura ca ai sa te descurci foarte bine” – decat sa urmezi – cu precizie de minut – un program al unui eveniment, fie el si dedicat dragostei.

Mai greu sa te decizi sa cauti in tine cand ceva nu functioneaza in relatia cu celalalt – decat sa te indragostesti la prima vedere.

Mai greu sa practici iubirea, decat sa predici despre ea. (Stiu asta din experienta tuturor datilor cand fac al doilea lucru in loc de primul, convinsa fiind ca-l fac pe primul de fapt).

Dar numai primul te ajuta sa cresti…

Uneori, dupa o logica pe care n-am reusit s-o descopar, tema mea de gmail imi “face cadou” o cana de ceai cu lamaie si miere.

Uneori, in zile ca cea de azi, pare singurul lucru bun care mi se intampla. Stiu ca nu e asa, dar tot imi vine sa ma invelesc in patura pana la gat, sa intind mana si sa sorb, picatura cu picatura bautura fierbinte.

O sa scriu scurt si luminos despre intalnirea familiei SPER la care am mers ca si oaspete – “ca sa-l cunosc pe Adrian - in carne si oase” – mi-am spus eu, fiindca aveam nevoie de un pretext.

O sa scriu despre cladirea Facultatii de Psihologie din Bucuresti, aurie si calda pe interior, in care pentru trei zile m-am simtit ca acasa, si cand ma plimbam pe holurile ei ascultand muzica si cand stateam in amfiteatrul Radulescu-Motru putand, daca intindeam mana, sa ating oameni ale caror carti mi-au deschis usile psihologiei, acum 11 ani (Irina Holdevici, Mihaela Roco, Ion Mînzat), uimita ca oamenii acestia sunt reali si se afla la doua respiratii distanta de mine.

O sa scriu despre “mama Mitrofan“, in fata careia imi scot si acum in gand palaria,  omul al carui har te cuprinde pe loc, care a reusit sa ma tina “lipita” de povestea ei – pe care cu mari emotii o citea de pe niste foi printate – poveste care simteam cum se revarsa direct din inima in inima.

O sa mai scriu despre oamenii aceia tineri care au curajul sa exploreze domeniile care ii pasioneaza, indiferent daca sunt domenii noi sau carari nebatute si despre cum curajul acesta se datoreaza de multe ori unei in-curaj-ari (dupa care tanjesc adesea si pe care nu mai stiu unde s-o caut…) .

O sa scriu despre cum experienta aceasta mi-a trezit dorinta si entuziasmul de a pune din nou mana pe CREION. Acela cu care imi scriu viitorul. Si a incepe sa astern pe “hartie”: “asa…” si “asa…” vreau sa fiu si eu. Cand voi fi… MARE.

(Despre Adrian n-o sa scriu (ca am vorbit destul). O sa-i multumesc doar, in soapta, ca mi-a dat vreo doua… raspunsuri. Si mi-a insinuat in minte o noua serie de intrebari).

De cate ori “ma intorc” aici dupa ce am lipsit o bucata, savurez fiecare mesaj (=comentariu) aproape ca si cum ar fi o scrisoare aparuta in cutia postala (sau si mai bine – strecurata pe sub usa) in lipsa mea.

Azi a plouat cu scrisori (aproape ca as putea spune ca a nins, daca afara n-ar fi fost asa de cald)…

“Esti ca un eschimos, mămică colorată!“

Pentru mine, cand a implinit Bogdan mic-mic o luna – a incetat stresul mare-mare. Nu stiu de ce. S-a intamplat, pur si simplu, in timp ce stateam intinsa langa el pe pat si ma uitam la el. Adica se uita la mine.

Azi implineste finuta mea cea mica o luna. Ieri a dormit din nou in bratele mele – cu bratele deasupra capului, cum dormi cand n-ai griji si stii ca toate se invart in jurul inimii tale.

Ii doresc deci – sa creasca mare – si crescand sa nu uite cine este. Sa fie curajoasa si puternica si sa-si aminteasca mereu ca este iubita. Le trimit un gand bun si mamei ei – copilul atomic care vrea sa-si care singura geanta “ca sa se descurce” – si tatalui ei care e mereu atat de mandru de fata lui.

L. E. Azi, conversatie cu sor-mea:

gheorghium:  bai, in poza e nepotu-miu? sau finuta ta

gheorghium: don’t shoot

gheorghium:  de pe blogul tau

me:  aia de la o luna?

gheorghium:  da

me:  e teo

gheorghium:  aproape ca puteam sa jur ca e bogdan )