Irina Şubredu

de fapt e mai mult luminos decat albastru, dar ce placere mai mare decat sa-ti bagi picioarele? in niste valuri reci ca gheata…

si-aproape ca uitasem ce dor mi-era de mare!

Ma uit la poze cu locuri exotice (Bora Bora este inca pe wish-list-ul meu) si ma intreb ce as FACE odata ajunsa acolo? In ce fel m-as bucura – un fel care nu mi-e accesibil acum?

O dupa-amiaza tihnita de duminica, dupa ce baiatul mic s-a plictisit in sfarsit sa jucam jocul cel nou si baiatul cel mare a gatit deja ceva super-gustos si casa intreaga pare ca-si face somnul de frumusete – imi aminteste numai o parte din lista lunga de binecuvantari pe care le traiesc in fiecare zi.

Asez dansul tandru cu fiul meu din ziua cand a implinit patru ani si mi-a adormit cu capul pe umar alaturi de drumul incredibil prin Alpii elvetieni catre casa Anei de la masarda unei gradinite; alaturi de noaptea cu spatele pe barca si ochii la cer in golful incredibil din Adriatica; alaturi de dimineata in care am implinit 30 de ani si am plantat un stejar si alaturi de dupa-amiezele – foarte rare acum – cand imi asez capul in bratele bunicii mele si inchid ochii in timp ce o las sa ma mangaie pe par.

Nu stiu ce as face intr-un loc exotic ca acelea la ale caror poze ma uit  – din ce nu fac acum si in ce fel m-as bucura; asa cum nu stiu ce curiozitate ma indeamna sa explorez mereu teritorii noi, tari nemavazute, cu oameni nemaiintalniti; carti nemaicitite, arome de cocktailuri nemaiincercate, ritmuri nemaiascultate; asa cum nu stiu ce sentiment ma face sa revin alteori in aceleasi locuri pe care le stiu pe de rost, sa ascult aceleasi melodii, sa imi incerc inima pe aceleasi emotii pe care le-am mai trait. Si tocmai pentru ca nu stiu, ma uit in continuare la mine cu o surprindere proaspata ce nu pare sa se estompeze cu timpul si incerc sa descifrez mecanismele, alegerile si reactiile care ma fac cine sunt.

Sunt intr-un loc in care aproape pot jura ca n-am mai fost, desi cumva, cunosc regulile de circulatie, iar unele fragmente din peisaj imi par de-a dreptul familiare.

Sunt in concediu, dupa concediu. Sunt aproape de prieteni, desi sunt departe. Tin legatura strans cu oameni cu care nu ma vad; ma apropii de oameni cu care urmeaza sa nu mai am de a face si ma instrainez de oameni de care credeam ca m-am legat.

Platesc intr-o moneda pe care n-o inteleg.

Sunt intoxicata de frumusete; fiecare moment e o poezie, fiecare pas – un prilej de poza, fiecare detaliu – o opera de arta neexpusa in nicio galerie.

Magia ma inconjoara, desi fug de ea. Gasesc lucruri pe care am renuntat sa le mai caut. Primesc cadou concerte si plimbari cu telecabina pana la apus. Am conversatii adulte cu un copil de clasa a VIII-a. Fac glume de scoala generala cu un om cu zece ani mai mare decat mine.

Fac oamenilor daruri de date aleatorii. Ma indragostesc ca o adolescenta de un barbat langa care dorm de zece ani aproape in fiecare noapte. Peisaje pe care le-am vazut doar in vis si-n reviste sunt fix in fata ochilor mei.

Fac calcule matematice complicate: adun relatii umane cu nelinisti, scad teste si decizii si la urma le impart la planuri.

O femeie draga mie ma asteapta sa descantam o cafea. Un barbat drag mie cauta indicii in texte mazgalite pe-un colt de servetel.

Obosesc de nu mai pot de la un mare stat degeaba si ma energizeaza pana-n ultima celula sapte proiecte derulate in paralel.

Las multe lucruri neterminate; altele neincepute, iar altele ne-inmijocite; in timp ce altadata refuz sa bag sub pres adevaruri incomode si sa pretind ca e totul in regula cand nu e.

Nu mai sunt geloasa si nu mai dau la infinit. Te las sa pleci daca vrei si cer totul de la tine daca stai. Dar iti deschid larg fereastra pana in centrul a ceea ce sunt eu; imi pun sufletul pe tava si uneori iti dau un ban de aur rest la paine.

Nu ma mai tem sa-ti spun ca mi-e frica; nu-mi mai e rusine sa-ti spun ca te vreau; nu mai consider ca “si eu” este singurul raspuns la “te iubesc”.

Daca ma intrebi cine sunt, uneori nu mai stiu; dar iti raspund fara gres ce visez si ce simt chiar acum.

Nu stiu cum se cheama ce mi se intampla. Poate cresc. Poate invat. Poate de fapt ma ratacesc si incerc drumuri care n-au nicio destinatie.

Poate traiesc. Poate traiesc…

De absolut fiecare data cand fac cateo calatorie, o iesire, ceva iesit din rutina vietii de zi cu zi imi spun: “uite! vezi cat e de usor? aminteste-ti mereu cat e de usor!”

De fiecare data cand se intampla din nou am senzatia ca mi-am petrecut timpul dormind – de la ultima iesire incoace.

De fapt, nu stiu daca e asa. Nu stiu cat de rar e prea rar. Nu stiu care e doza de rutina – “acceptabila”.

Da, daca ar fi sa am acum o singura dorinta, aceea ar fi sa-mi amintesc. Sa-mi amintesc cum ma simt cand ajung in cate un loc in care nu credeam sa ajung, cand fac cate ceva ce parea greu. Fiindca par sa uit tot timpul secunda ce desparte experienta care era numai in gand – de cea pe care brusc o traiesc – prin toate simturile.

Nu ma pot opri sa ma intreb cu ce sunt acum mai buna. Cu ce sunt mai bogata. Cu ce sunt acum mai… altfel decat eram in dimineata in care am plecat, sau in seara in care stateam in Calafat si admiram apusul si inima imi batea numai la gandul a ce va urma sa se intample – de a doua zi incolo. Nu sunt sigura ca am un raspuns. Nu sunt sigura ca am, intr-adevar acces la niveluri diferite de constiinta. Nu sunt sigura ca alte experiente aici, acasa, n-ar fi facut pentru mine acelasi lucru. Nu stiu.

Dar cumva, ceea ce inteleg (si cred) acum este ca au devenit la fel de… “posibile” alte experiente care pareau din alta lume. Ideea ca as putea ajunge – in Peru, in Canada, in Egipt, in Africa – cumva incape deodata in mintea mea – dincolo de nivelul teoretic – mai aproape de nivelul teoretic – la un nivel al unei experiente POSIBILE. Si devine doar o problema de alegere – asa cum sa merg “acasa” – la parintii mei e o problema de alegere: nu-mi pun nicio clipa problema ca NU AS PUTEA face asta daca si cand as vrea sa o fac.

Si daca – dincolo de pozele frumoase, de bomboanele in forma de inima si de coktailul din sampanie si visinata – imi ramane asta, eu zic ca tot e ceva.

“Take me to the clouds above” mood – day.

The road hero.

The High Alpine Road.

The Grossglockner, Austria.

P.S.: Ah, and… The End.

A me-”picture”.

…and The Inn.

lumina alba si forta.

doua curcubee.

Cascadele Rinului, Elvetia.

I knew the world was upside down!

Beautiful light blue… and a swan:

Lausanne, Lake Geneva.

Orasul Berna saluta orasul Iasi

There is this:

and… yes, there is this, too:

and then there is Annie, dar aceea este alta poveste si va fi (curand) povestita altadata.

(Drumul absolut incredibil de la granita cu Italia – pana la St Gallen)