Irina Şubredu

Un schimb de replici scurt (sau nu atat de lung cat as fi vrut) – purtat intr-o masina azi,  cu gatul stramb de uitat peste umar, in sensul invers celui de mers.

Doua episoade dintr-un film destept, descoperit de un participant la un seminar despre recunoasterea emotiilor.

Felul in care ma simt cand gandesc la viteza maxima.

Gandul ca am in jur numai oameni inteligenti, foarte buni in ceea ce fac, cu mintea deschisa, si care pot vorbi cu entuziasm despre subiecte care ii pasioneaza.

Toate astea m-au ajutat sa-mi regasesc cheful de conversatii inteligente, de a deschide si alte usi decat cele cu care m-am obisnuit, de a bate si alte carari – si poate chiar curajul de a face carare noua. Si da, de a schimba putin lumea in bine .

Multumesc!

Cred ca majoritatea celulelor mele dorm deja. Sunt obosita-obosita-obosita.

Dar e atat de bine-bine-bine cum n-a mai fost de mult.

Nu, bine a mai fost. A fost. A tot fost, si este.

Dar e… plin, plin-ochi. De experiente multe, intense si diverse.

O sa ma duc sa vars paharul – in vise; sa fac loc pentru maine. Si apoi pentru inca un maine. Si pentru inca un maine…

Am petrecut jumatate din ziua de ieri incercand sa ma decid daca sa ma duc sau nu la Helsinki azi.

Verdictul final a fost in cele din urma nu, chiar daca e la numai doua ore si jumatate de mers cu barca (ok, cu vaporul!).

• nu, pentru ca e ziua lui, si chiar daca pentru el e cea mai plina zi si o sa se intoarca abia la noapte, am vrut sa fiu aici;
• nu, pentru ca nu-mi place sa merg singura, nu cand cineva drag e asa aproape;
• nu, pentru ca orarul vapoarelor e ca naiba (respectiv trebuia sa plec la 7 dimineata si sa ma intorc la 12 jumate noaptea);
• nu, pentru ca, desi par multe ore, de fapt ar fi fost tot o fugareala – sa merg cat mai mult, sa vad cat mai mult, sa fac cat mai multe poze;
• si nu, pentru ca Helsinki va avea momentul lui de descoperiri in tihna, la timpul potrivit.

Azi, in schimb, cerul estonian a ras de mine: a fost o zi superba si insorita cum n-am mai prins. Si abia dupa ce-am iesit din febra “azi vizitez musai centrul vechi” / “azi ajung musai pana in port”, plimbandu-ma fara scop precis pe sradutele Tallinnului, am reusit sa fiu cu adevarat aici.

Am urcat agale Toompea; am ajuns la palatul cu acelasi nume – sediul guvernului estonian; am dat nas in nas cu Biserica Alexander Nevsky, in toata splendoarea ei; am descoperit stradute si pasaje pe langa care trecusem fara sa le observ; am gasit magazinul cu cele mai colorate si mai vesele cani si castronele – din lume. Si – cireasa de pe tort, m-am oprit aici:

pentru asta:

Ah, si cand sa ma pornesc inapoi spre “casa”, am gasit asta:

Cerului estonian care de trei zile a picurat cu convingere i-am cerut un ragaz. Numai cat sa ajung pana in port.

Si mi-a dat, dupa cum se poate vedea:

Ocazie cu care am reusit sa admir mai bine casele:

…sa ma intreb daca nu cumva am nimerit o poarta prin timp care m-a dus pe vremea lui Kalev:

…sa apreciez simtul umorului fara margini al Universului “universal”:

si, intr-un final, sa ajung in port (Tallinna Sadam, dupa cum se vede).

Care port nu e warm & cozy, asa cum imi imaginam, ci e huge & cold si cu vapoare imense, cat niste cladiri cu un numar interminabil de etaje.

Asa ca fuga-fuga inapoi in orasul care imi place cu fiecare zi tot mai mult, care m-a lasat sa-i strabat la pas si fara tinta stradutele inguste si pavate (Mada C are un termen pentru asta). Care m-a lasat sa descopar cele mai neasteptate minuni, ingeri albi cu stelute aurii, mos craciuni cu chitari in brate si oameni care merg zambind pe strada.

Si apoi – sase ore mai tarziu – fuga-fuga inapoi in camera warm & cozy de hotel, sa astept cel mai romantic barbat din univers, pe care sa-l scot apoi la masa, my treat .

Ah, si era sa uit: detalii “pamantesti” despre iesire gasiti din plin aici.

De cand ma stiu (dar parca de-o vreme incoace mai cu insistenta), viata se intrece in a-mi demonta bucata cu bucata prejudecatile (care mi-au mai ramas si de care tin cu dintii).

Ba mai mult, se pare ca am parte de exemple “pe viu” privin modul in care actioneaza credintele limitative. Mai precis bucatile acelea micute de gand invelite in muuuulta afectivitate care nu ne lasa sa visam cat de departe am putea visa, sa zburam cat de sus am putea zbura sau sa ne bucuram cat de mult ne-am putea bucura.

Spre exemplu ieri: am putut admira in toata splendoarea ei credinta “Munca-i munca, distractia e distractie!“.

De la cinci dimineata pana la unu si jumatate (in dimineata urmatoare), eu si Roxana am avut parte de una dintre cele mai palpitante, mai asteptate si mai interesante calatorii: am fost sa cumparam tot felul de minuni pentru Gradinita: de la covorul cu baietel si fetita “protejati” de zane (creat parca special pentru noi), pana la jocul “de-a” cumparatul alimentelor, perforatoare in forma de fluturas sau elefant moale – moale si birou alb pentru camera mov.

Am plecat, cum spuneam, in zori:

Am carat covoare:

Am mancat (chestii bune-bune la care visam de pe drum):

Si la final ne-am incarcat “comorile” pentru Casuta – si inapoi acasa.

In tot timpul asta (sau ma rog, mare parte din timp), “colegul” nostru dragalas – care ne-a insotit in “expeditie” a fost un pachet de nervi: ca a durat atata, ca am stat mult in fiecare loc, dar MAI ALES pentru ca “dom’le, munca-i munca, distractia e distractie! ce? voi ati venit sa va distrati! Ati fost ca-n excursie, pai se poate???”.

Da, Ionel draga, la noi “se poate” . Pentru noi fiecare “munca” e un prilej de bucurie, de entuziasm si de pasiune. Ne-am bucurat la fel de mult cand s-a daramat peretele dintre cele doua sali, cand am vazut prima data pictura de pe perete, cand am ales echipa de educatoare, ca si ieri, cand am cumparat minuni pentru Casuta. Asa am invatat noi sa facem “munca”: cu “distractie”. Si cu rasete. Si cu poze.

Si pun pariu ca in curand o sa-ti placa foarte mult sa “muncesti” cu noi in continuare O:-) .

Pana una-alta: “Ce-ar fi dacă am spune în loc de „muncă” – „dansul cu viaţa?” Şi dacă în loc să vedem serviciul ca pe un mod de a ne plăti facturile, l-am vedea ca pe o şansă de a cunoaşte oameni minunaţi, de a ne descoperi calităţi nebănuite şi de a deschide uşa abundenţei? Loteriile ar cam da faliment, nu? Universul”

Sora mea mai mica are tot felul de idei. Odata i-a venit ideea sa vizitam in fiecare weekend un alt oras (in care n-am mai fost). Asa ca “ne-a dus” la Ruginoasa.

Alta data, i-a venit ideea sa mergem pe un munte pe care n-am mai fost; intr-un anotimp in care n-am mai fost. Asa ca “ne-a dus” in Rodnei, in februarie, cu o zi inaintea unei avalanse anuntate.

Sotul meu “mai mare” are tot felul de idei. Odata, cand eram in concediu, i-a venit ideea sa faca o plimbare cu alta masina, intr-un oras in care n-a mai fost (de cand era mic si mergea cu clasa, dar cica asta nu se pune).  Asa ca a sarbatorit Sfantul Marian – cu cumnatul sau preferat la Cetatea de scaun. Dovezile, mai jos:

(O) Intrare:

Meditatie profunda (pun pariu ca Manuel o sa-mi demonstreze cat e de inalt )

Mamăăă, ăsta chiar e de piatră?

Si acum ce fac? Stau inchisa aici?

Ce se vede prin fereastra:

Lumina:

Eu:

Ziduri si cer:

Surori:

Prezentari de moda (Da, sunt imbracati la fel. Adica invers.)

“… si vorbind despre locuri interesante, stiu eu unul AICI:”

BOGDAN VOIEVOD  (Teo ii spune “Bogdan-cel-Mare”):

Noi:

…si orasul, in departare:

P.S: cam atat cu comentariile mele rautacioase despre telefoanele cu camera…

Gandeam odata ca frigului de-afara ii putem rezista doar prin caldura dinauntru.

Ma intreb acum, cu degetele lipite de tastatura (si lipite intre ele), abia respirand de caldura de-afara – caldurii de-afara cum ii rezistam??

Mari mi-ar zice ca aruncandu-ne-n piscina de la Varatec, cu tot cu participantii la training. Da’ Mari nu crede-n vise si nici ca totul poate fi si altfel – adica usor… Tata mi-ar zice ca facand o baie-n lacul de langa cabana piticilor din povesti.

Eu visez cateodata la marea aceea frumoasa si indecent de albastra, pe malul careia visam la copilul nostru cand copilul nostru inca nu era… cu noi.

Si la o racoare, si-o umbra cum numai niste copaci batrani si-un aer adevarat de munte – iti pot oferi.

Cat despre frigul dinauntru, parca m-as mai gandi…

Am pe birou o minune – in forma de calendar, care la fiecare fila are cate o opera de arta.

Azi:

(“Profil de fata cu flori”).

Sana voia un post despre energia vitala care ne inconjoara (jur ca imaginea din calendar e mult mai verde decat poza ).

Vinerea trecuta, in Keukenhof:

(“vedere frontala de fata, fara flori” ).

Later edit: Alma intreba azi de ce am scris “numai atat” despre excursie. Pentru ca e mult prea mult de spus pentru o singura poveste. Asa ca o sa mai tot fie firmituri, amestecate prin alte povesti .

Mi-a picat fisa azi.

Nu cand am revenit in Bruxelles, unde datorita Madalinei m-am simtit ca acasa; nu cand ma plimbam pe stradutele “neturistice” ale Amsterdamului, admirand fiecare canal ca si cum ar fi fost primul, amintindu-mi de cate ori mi-am spus “eu o sa merg sa vizitez Amsterdamul”.

Nici macar cand inspiram minunile insorite aflate la fiecare pas in Keukenhof – “gradina de flori a Europei” – la care visez din 2007 toamna.

Abia cand faceam poza in fata Erasmus Bridge din Rotterdam mi-am amintit cum imi dorisem sa vad orasul asta inca de cand fusese Gianina bursiera Erasmus aici.

Atunci abia mi-am dat seama (din nou) ca mi se implinesc dorinta cu dorinta, vis cu vis. Cineva, acolo in laboratorul de prelucrare a Jinny Joes’urilor din Emul Aranigami isi face treaba bine…

Sa cunosti un oras nou e cumva ca si cum ai cunoaste un om nou: interesant, dar si obositor. Trebuie sa o iei de la inceput; sa cauti ce are el mai bun; dar si sa faci cunostinta cu partea lui “nemachiata” si proaspat trezita din somn.

Daca ai rabdare cu el si ii acorzi atentia pe care ti-o cere, esti rasplatit.

De exemplu, Bordeaux-ul. In care sunt acum. “Frumos, daca stai numai trei zile” – cum ar zice Anny (si eu n-o contrazic, ca na, aproape ca nu am stat mai mult), Bordeaux-ul mi-a placut pentru ca:

• are oglinda de apa: un spatiu mare, aproape cat o piata, unde dalele sunt ude si oglindesc Piata Bursei;
• are un transport in comun care merge brici, incat e aproape un sacrilegiu sa mergi cu masina;
• are maci multicolori si lalele care m-au facut sa ma gandesc la Keukenhof;
• noaptea isi aprinde felinare verzi si roz, din alta epoca, si luminile lor indulcesc atmosfera orasului;
• ziua, cand e senin, parca e cel mai senin si toate turnurile catedralelor stau la poza;
• ziua, cand e innorat, parca e cel mai innorat si toate pozele par ca sunt alb-negru.

Dar cel mai mult in Bordeaux mi-a placut sa ma opresc si sa ma uit la oameni. Si la cuplul care dansa in piata bursei, pe oglinda de apa, dupa o melodie ascultata pe telefonul mobil; si la tatal care facea poze cu baietelul cocotat dupa gat; si la matusa de saptezeci de ani, tratata in restaurantul de familie ca un membru al familiei; si la studenta imbracata in rochie neagra si bluza sclipitoare in plina zi – care culmea, se incadra perfect in peisaj.

Ascultand acordurile insulei, live, in casti, azi s-a facut deja maine si in cateva ore un avion o sa ma poarte peste mari si tari, inapoi Acasa. Unde “totul e bine”, unde “patul e cald” si unde, mai ales sunt doi oameni dragi mie. Pana atunci, o sa dorm ultimele acorduri din ultima noapte in Bordeaux…